Melancolia

    

   Melancolia este senzaţia aceea care te învăluie cînd îţi aduci aminte de ceva frumos sau special, ce a lăsat o umbră caldă în suflet... 

O prefer pentru amintirile mele. Există evident şi sâmburi de regrete, e normal să fie aşa. Dar nu mai cuprinde nici o urmă de vinovăţie. Clipele magice din viaţa noastră se numără pe degete, ar fi imposibil să fie mai multe pentru că nu ar mai fi magice... 

Le punem la păstrare în adâncul noastru la fel cum copiii ascund într-o cutiuţă de carton acele lucruri teribil de importante pentru ei. Un trifoi, un şerveţel, un căpăcel cu magnet sau câţiva nasturi coloraţi... 

Melancolia mă plimbă prin diverse timpuri... Pe străzile copilăriei fericite şi prin parcurile pline de flori şi fiori ai adolscenţei. 

    Am educaţia şi înclinaţia de a asculta muzică nostalgică, caldă, din aceea care îţi ridică părul pe mâini şi îţi umezeşte ochii... Mi s-a tot reproşat că prefer muzică deprimantă, însă nu e aşa. Pink Floyd, Genesis, Tangerine Dream, Marillion, Yes...O cheie tristă nu presupune neapărat o înclinare către depresie. Muzica se contopeşte cu melancolia din noi şi o face estetic şi delicat. De fapt ne hrănim cu nostalgiile noastre, le căutăm când ele nu apar şi le primim cu drag, ca pe ceva binemeritat, ceva ce nimeni nu ne va putea lua vreodată. 

Muzica de azi nu mai are motoraşul necesar însoţirii de amintiri... 

    Amintirile te acaparează cu frustrări şi neîmpliniri, cine nu le are? Există un mecanism extrem de complex al ţinerii de minte şi al uitării, uneori închid ochii şi-mi las sertarele cu amintiri să îşi înceapă jocul deschiderilor şi închiderilor succesive... 

  Este mereu acea speranţă pentru vremuri mai bune. Nu îi înţelegem pe acei bătrâni, pensionari, care oftează cu gândul la comunism. Însă nu comunismul îi mână pe aceşti oameni, ci nostalgia tinereţii lor pierdute. La ce să te raportezi dacă nu la cele mai frumoase momente din viaţă, cînd erai tânăr şi puternic, sănătos şi plin de viaţă?...Chiar şi eu mă simt mai legat de muzica anilor '70-'80 decât de orice altă perioadă. Dar s-au dus şi nu mai este nimic de făcut...Doar umbra unui parfum incert, îndepărtat şi poate demodat. Trecutul... 

Oare de cîte ori am ales greşit în vieţile noastre? Doar noi ştim şi tare ne-am dori să uităm. Câteodată reuşim. De cele mai multe ori nu....Pentru că asta este viaţa, scurtă şi la urmă mori... 

Acum abia aşteptăm primele fire de iarbă, apoi florile de cireş, iar mai târziu nisipul plajei pustii...Oricât ne străduim să ascundem asta, nu putem, pentru că suntem oameni, fiinţe sensibile...cu urme adânci în noi... 

Toţi avem un vis ascuns... 

De multe ori mă ascund în melancolia resemnării... 

Resemnarea poate însemna un ocean de tristeţe ce te învăluie din ce în ce mai subtil şi din care nu vei reuşi să ieşi decât cu mare greutate. Sau poate declanşa o anumită stare de înţelegere a lucrurilor, chiar dacă amară, ce duce în timp către a încheia capitolul şi a porni spre mai departe. 

Resemnarea presupune recunoaşterea realităţii prin abandonarea cramponării de iluzii. Este o tăiere lină a cordonului ombilical. Eliberarea este fără doar şi poate un şoc, însă un şoc necesar. În cele din urmă se instalează o anume nostalgie ce aduce un timid început de zâmbet cald în colţul gurii. 

Resemnarea nu înseamnă a arunca armele, nu e un abandon, nici măcar un act de predare venit în urma renunţării. Este mai degrabă ceea ce se instalează după momentul înţelegerii căci nu mai e loc de luptă, pentru că totul s-a terminat. Dacă nu ţii cont de realitate şi te arunci în continuare în luptă, te vei sătura după un timp de războiul cu morile de vânt. E tentant, însă cât se poate de contraproductiv. Refuzul de a accepta un adevăr clar precum cupa de cristal denotă maximă încăpățânare şi în cele din urmă, prostie. Iar prostia cu siguranţă doare... 

Când sentimentul resemnării începe să pălească, pentru că asta se întîmplă mai devreme sau mai târziu, apare un anume fel de primăvară a noastră, unde natura ne renaşte, copacii ni se umplu de flori, ne bâzâie albina şi flutură fluturele, ne susură izvorul şi ne adie zefirul. Dacă ne adunăm la vreme, putem renaşte din propria... nu cenuşă ci tristeţe... 

Da, există viaţă după suferinţă, resemnarea ajută, îndreptatul coloanei parcă şi mai mult. Nu ne mai târșim paşii ci călcăm cu demnitate, nu mai avem aceleași cearcăne sub ochi, nu ne mai atârnă mâinile lipsite de vlagă. Fiecare dintre noi avem datorii de plătit şi le plătim; vini de dus în spate, şi le ducem; neîmpliniri de asimilat, şi le asimilăm. Nu e nici uşor şi nici plăcut, e doar în firea lucrurilor... 

Şi până la urmă, singurul eşec în viaţă este acela de a nu fi încercat. Asta pentru că nu există eşecuri: doar experienţe şi feluri în care reacţionezi la acestea....