Despre ingeri si pãsãri...

       Ai mâini frumoase. Cânţi la pian? Cu asemenea mâini, ar trebui sã cânţi la pian. 

   Îmi amintesc cã am cules o caisă portocalie sãlbaticã din grădina care ne înconjura casa. Am aruncat-o spre stele şi ea nu s-a mai întors. Am ţinut acel fruct doar o clipã. Iatã, privesc portocaliul prin fereastra unui tren întunecat... Pare cã e chiar pictatã pe sticlã. Eu, dacã aş fi un înger, nu aş lãsa sã se întâmple asta. 

E posibil sã sparg aceastã sticlã? Sã scot braţul pe fereastrã? Sã simt vântul şi viteza pe piele... 

Suntem cu toţii împreunã, toţi în acelaşi tren albastru. Singuri şi izolaţi. 

Într-o zi, am sã sparg aceastã sticlã. Într-o zi o voi sparge. S-o vãd cãzând în fãrâme, formând stele pe cerul nopţii. 

     Tatãl meu obişnuia sã spunã cã aceastã parte de lume deţine o micã vibraţie specificã. Aceasta a fost grãdina bunicilor mei. Aceasta e una dintre grãdinile lumii. Grãdina în care poţi visa...În Biblie, e numitã "Grãdina Edenului", ceea ce în ebraicã înseamnã "Grãdina plãcerii." Putem înţelege lumea, dacã o privim de aici. Suntem cu toţii inocenţi, în aceastã grãdinã. Putem renaşte în fiecare noapte. 


Cântecul m-a strãpuns precum ţipãtul unei pãsãri. Al unei pãsãri fãrã pregãtire muzicalã. Ei bine, sunt mai multe puncte de vedere...Cine a mai pomenit ca o pasãre sã-şi piardã vocea? Sau un om, speranţa.

   Cunoşti oropendola neagrã, sau sticletele? Bufniţa borealã, care trãieşte în pãdurile de molid? Ai auzit vreodatã de canarul mandarin sau ai vãzut un colibri cu gâtul albastru? 
Uite-l pe acesta, trãieşte de-a lungul râurilor. Pescuieşte la apusul soarelui, atunci când umbra îi dispare. Ştiai cã ibisul stacojiu îşi are culoarea de la creveţii cu care se hrãneşte? 
Uitã-te la ãsta, regele-pescar, cu verde şi cafeniu. Cântecul sãu sunã ca douã pietre ciocnite între ele. Dar unii spun cã l-au auzit cântând diferit. 
Nici una dintre ele nu seamãnã cu vrabia de casã. Ea nu migreazã, stã prin vecinãtate şi mãnancã la restaurantul din apropiere. Acesta e prundãraşul gulerat...se spune cã are un cânt atât de trist...Pe pãmânt, fuge atât de repede încât picioarele-i devin invizibile. 


   Cu toţii facem ce putem ca sã simţim vântul pe piele, un val de cãldurã umanã, spre a face cãlãtoria mai suportabilã. Câţi oameni poţi întâlni într-o viatã? Câte trenuri trebuie sã iei, înainte sã te regãseşti? 
Simt o brizã rece în locul amintirilor, visele-mi sunt închise dupã gratii şi recunosc, viaţa e grea fãrã nimeni aproape.