Viața in decade

  Viața omului se scrie în decade. Nu în ani, nu în zile, ci în capsule de timp cu marginile rotunjite, fiecare cu mirosul ei distinct și muzica în fundal.

Am urcat în trenul ce nu pleacă din vreo gară concretă, ci dintr-un colț de memorie. Mi-am văzut umbra mai tânără urcând cu pași nerăbdători, cu o vată de zahăr pe băț, înveșmântată în curiozitate și cu buzunare ce foșnesc de povești încă netrăite.

Aerul purta aroma cafelei din ibricul bunicii, miros de cerneală și foșnetul manualelor cu colțurile tocite. „Hotel California” răsuna obsesiv la Radio Vacanța, ca un refren al verilor care nu se mai terminau. Două umbre jucau remi pe măsuța rabatabilă, iar prin geamul deschis, noaptea șoptea cuvinte pe care nu le înțelegeam, dar murmurau ceva din mine, de dinainte să știu să întreb.

Trenul a oprit cu un scârțâit prelung, ca o întrebare scâncită. Umbra mea purta blugi decolorați și un casetofon double deck sub braț. Erau anii ’80, când speranțele aveau copertă lucioasă și veneau din revistele străine, acele magazine de iluzii care aduceau lumea în pagini interzise. Filmele se priveau pe ascuns, iar fiecare scenă deschidea o fereastră spre o viață altfel, mai luminoasă și mai îndrăzneață decât cea de dincolo de geamul trenului.

Cineva a coborât din vagon și s-a întors cu două sticle de Pepsi, gumă Turbo și ochii larg deschiși. Reclamele colorate de pe pereții gării urlau promisiuni: televizoare color cu telecomandă, șampoane cu miros exotic, libertate într-un pachet cu etichetă strălucitoare. În compartiment, vocile se ciocnesc între idei și dorințe. Cineva rostește cuvinte despre valoarea leului pierdut, o domnișoară dezbate cu patos „democrația originală”, iar pe fundal, trenul tremură ca un animal indecis, dar cu o direcție inevitabilă. Merge înainte, pentru că așa fac trenurile. Și poate, așa fac și oamenii. Cu fiecare oprire, trenul nu doar încetinește, ci pare să tragă după el epoci întregi. Afară, lumea se digitalizează cu o viteză care amețește: notificări, streamuri, swipe-uri, date, cloud-uri. Dar înăuntru, între pereții compartimentului, sufletul încă fredonează viniluri zgâriate. Muzica vine dintr-un telefon, da, dar păstrează zgomotul de ac și praf. Remi-ul? Acum se joacă pe ecran, în tăcere, fără glume și fără priviri complice. Totuși, umbrele de pe peretele compartimentului continuă să povestească. Despre drumuri, despre tăceri, despre visuri cu gust de gumă Turbo. Despre viața în decade. Despre viața care decade. Sunt acolo, ca niște fantome blânde, martori ai unei călătorii care e mai mult decât fizică: e o traversare între lumi.

Călătorie cu un bilet dus

  Câte trenuri trebuie să iei? Câte vise trebuie să urmezi? Câte lupte trebuie să duci? Câte stele trebuie să numeri?

Doar tu poți decide, nu există un număr magic.

Fiecare persoană are propria sa abordare a vieții și nu există o cale corectă sau greșită. Fiecare dintre noi are propriul său drum și propriile sale obiective, iar ceea ce contează este să ne bucurăm de fiecare clipă.

* * *

Trenul s-a urnit cu o zdruncinătură, vagoanele și-au mărit treptat viteza defilând din ce în ce mai repede pe lângă vilele de la marginea orașului. Eu am o manieră proprie de armonizare a clipei cu acordurile muzicale. Dacă la munte este absolut natural să asculți Jethro Tull sau Led Zeppelin, la mare merge perfect Pink Floyd iar în mașină, pentru drum, Creedence. Cea mai potrivită muzică în tren, pentru mine, este Tangerine Dream. Pe ritmul roților care se rotesc pe șine, acel "padam-padam, padam-padam", regulat și repetitiv, ca bătăile inimii, se poate improviza orice, la fel ca la Tangerine Dream, modele pulsatorii de secvențiere și sunete puternice de sintetizatoare cu peisaje sonore ritmice, eterice și complexe, ca un fluture simfonic care își deschide aripile. Această muzică este o parte fantastică a coloanei sonore a vieții mele.

Trenul albastru șoptește povești cu glasul lui metalic, ca un portal între lumi diferite și mă ajută să găsesc pacea din evenimentele tragice. O călătorie uimitoare prin sufletul muzicii care rezonează prin minte și inspiră în atât de multe feluri, o metaforă a vieții, cu urcușuri și coborâșuri, cu stații și destinații.

Câte lacrimi trebuie să verși? Câte rugăciuni trebuie să șoptești? Câte iubiri trebuie să pierzi?

Ascultă-ți intuiția și inima, explorează diverse opțiuni și fii deschis către noi experiențe. Fiecare călătorie, fie ea lungă sau scurtă, are ceva de oferit. Învață din fiecare experiență, bucură-te de frumusețea diversității și apreciază miracolul fiecărei clipe. Nu te compara cu ceilalți. Fiecare are propriul său ritm și propriul său drum. Nu-ți pierde timpul cu regrete sau invidie. Concentrează-te pe propria ta călătorie și bucură-te de ea la maxim. Lasă un suvenir în fiecare stație și nu te teme să cobori din tren dacă nu te mai duce spre destinația dorită.

Câte poezii trebuie să scrii? Câte zâmbete trebuie să dăruiești? Câte sacrificii trebuie să faci?

                                                                

                                                                    II

   Trenul urcă pe versanții abrupți ai Alpilor, prin tuneluri retezate ici-colo în păduri de brazi ce abia se ghicesc în beznă. Zăresc mânăstiri cocoțate pe stânci, castele superbe și sate colorate. Ne apropiem de Zell am See. Eu și vecinul de compartiment, pe care abia acum îl observ, primim câte un pahar de vin. Uite, zice el, paharele cu Murfatlar sunt atât de luminoase, încât ai zice că înăuntru ard becuri. Așa e!, am exclamat, luând o gură din vinul auriu. Murfatlarul ăsta e ca o mică poezie în pahar. Vecinul meu a zâmbit aprobator. Aveți dreptate, e un vin special. Se potrivește perfect cu priveliștea munților. Apropo, ați mai fost la Zell am See? Nu, din păcate, e prima mea vizită. Dar am auzit multe despre frumusețea locului. Abia aștept să explorez orașul și împrejurimile. Aș putea să vă însoțesc, se oferă interlocutorul meu, știți cum se spune, pe munte nu e bine să fii singur, sunt pregătit cu tot ce este necesar, în câteva ore de mers pe jos și apoi cu telecabina ajungem pe creste. Nu, mulțumesc, eu am o altă filozofie, despre drumeții și viață în general.

Nu înțeleg, insistă el, vorba unui amic de-al meu, șahist de forță și pescar amator, văd că discutăm împreună și ne înțelegem separat. Și, bazându-ne pe nu știu câte păreri subiective, ajungem totuși la o concluzie obiectivă. Propun să mai bem câte un pahar. Clar, zic eu.

Am reglat aerul condiționat și atmosfera din compartiment s-a mai înviorat. Un ins cu pungi enorme sub ochi, cu barbă și o femeie cu profil de oaie discută în contradictoriu pe culoar, în fața compartimentului, un copil începe să țipe, cineva scapă o înjurătură.

Să zicem că ne aflăm în fața unui munte și amândoi vrem să ajungem pe creastă, încep eu. Dumneavoastră aveți la dispoziție un anumit număr de ore, pe când eu dispun de tot timpul meu liber. Dumneavoastră sunteți înarmat cu o busolă, cu un binoclu, cu mai știu eu ce, aveți și haine de schimb ca să nu vă pierdeți vremea cu popasuri inutile, eu nu sunt decât un drumeț oarecare, mergând pe drumul care mi se pare mai interesant și care nu este întotdeauna cel mai scurt. Dumneavoastră, mereu atent ca să nu greșiți direcția, sunteți foarte puțin disponibil pentru priveliști și discuții...filozofice, în timp ce pe mine nimeni și nimic nu mă oprește să poposesc la un padoc, să dorm în fân și să prind răsăritul lunii sau să fac un ocol ca să văd o peșteră care n-are nicio legătură cu ținta inițială, sau pur și simplu să mă întind în iarbă cu fața în sus și să m-apuc de numărat stelele în timp ce ascult Pink Floyd la căști. Rezultatul? Dumneavoastră ați ajuns pe creastă în timp util și pentru dumneavoastră acesta este și rezultatul urmărit, pe când pentru mine, după cum prea bine se vede, creasta nu e decât un pretext. Vârful muntelui reprezintă sfârșitul călătoriei. Pentru unii doar asta contează. În romane, în filme, chiar și în viață finalul e mai nuanțat. O carte căreia îi lipsește sfârșitul e bună de aruncat. La cinema mulți vin cu întârziere, dar nimeni nu pleacă, vorbesc în general, înainte de a afla cum se termină filmul. În viață toți își doresc un sfârșit cât mai îndepărtat, și foarte puțini sunt aceia care se întreabă dacă dorința lor are vreun sens, și încă și mai puțini care răspund negativ.

Mă opresc și îl caut cu privirea pe vecinul de compartiment dar nu îl văd nicăieri. Parcă s-a evaporat. Sunt singur în vagon, cufundat în blițul fulgerelor. Pe măsuța din fața mea, lângă un pahar cu un strop de vin, văd un petec de hârtie pe care e caligrafiat frumos: Nu există drum către fericire. Fericirea este drumul. - Thich Nhat Hanh. Am ascultat atent și mi s-a părut că aud pași pe culoar. Am alergat la ușă dar nu am văzut decât o grămadă de fluturi. Un tren plin de fluturi.

Despre site-urile de socializare

   

   M-ai prins cu bagajele făcute, coborând din trenul Netlog după mai bine de 3 ani, cu profilul suprimat de strălucirea dinainte, dornic să-mi spăl ochii obosiţi de drumul către nicăieri, într-o gară oarecare.

Acum stau pe una din băncuţele de pe acest peron pustiu, alături de o doamnă cochetă, învăluită într-un parfum misterios, care mă studiază discret, în timp ce eu privesc în gol ploaia care pare să nu se mai sfârşească...

Gândul meu e departe, la Sisif care îşi urcă stânca pe acel munte, chiar viaţa sa, la Fibonacci şi numerele sale care definesc atât de ciudat mecanismele existenţei, la fetiţa mea dragă aflată pe patul de spital...

  Tresar când pe linia unu se apropie un tren albastru, neanunţat şi fără obişnuitele plăcuţe pe care scrie destinaţia. O fi un tren Netlog, Facebook, Twitter? 

Doamna de lângă mine îşi deschide poşeta fără grabă, acum observ că nu are nici-un bagaj, scrie ceva pe un petic de hârtie, se ridică, vrea să spună ceva dar nu spune, face doi paşi apoi se întoarce şi îmi dă acea hârtie, pe care o primesc cu grijă în căuşul palmelor, ca pe un fluture ce şi-ar putea lua zborul oricând. Ni s-au atins vârful degetelor iar privirile s-au întâlnit. Acum observ ce ochi frumoşi are şi ce zâmbet enigmatic. Se îndreaptă spre un vagon unde urcă grăbită, aşteptată de o grămadă de persoane, poate un grup turistic sau prieteni Facebook, unii virtuali, alţii nu. Citesc biletul caligrafiat frumos: Speranţa...Doar atât? Să fie un nume sau un sentiment? Îl cercetez şi pe spate dar nu scrie nimic...

  Mă gândesc că ar trebui să reacţionez cumva, mai ales că doamna a apărut la geamul vagonului şi mă priveşte cu ochii sclipind. Oare cine e? Acea persoană pe care o întâlneşti doar o dată în viaţă şi asta dacă ai noroc? Sau imaginaţia mea...Poate e o farsă?! Cu siguranţă nu, stă chiar în faţa mea...

   Acum timpul se dilată, totul se mişcă cu încetinitorul, ca într-un vis. Trenul îşi începe alunecarea încet, eu am tentaţia de a-l urma, fac câţiva paşi, suficient cât să ajung în bătaia ploii, ultimul vagon se apropie, misterioasa doamnă îmi face un semn pe care nu îl percep bine, e un adio sau un îndemn de a mă urca în tren? Mai am timp să gândesc? Ce îmi spune instinctul? Apa îmi şiroie pe faţă şi pe haine. Are atât de mulţi prieteni, asta mă cam dezarmează...înăuntru e lumină şi veselie...asta mă bucură, nu şi acum...Se aude un refren uitat, ultimul vagon mă depăşeşte dar îl pot încă ajunge cu uşurinţă, ce dilemă...
De obicei am mintea limpede, nu şi acum, de obicei accept o provocare, nu şi acum, de obicei sunt plin de idei năstruşnice şi de spontaneitate...
Chipul ei se vede în depărtare, aplecat peste geam...Încep să alerg, ploaia mă izbeşte puternic în faţă...vântul pare că a turbat şi abia atunci...abia atunci îmi dau seama că alerg în direcţia opusă...

Întrebare

  

   Sunt în aceeaşi gară neînsemnată, într-un sfârşit de iunie complicat, neverosimil de cenuşiu şi ploios. Intreagă viaţă am aşteptat trenuri. Ştiu de mult timp cum se aşteaptă un tren şi o femeie. E fascinant, iar aşteptarea e o artă. Starea de nelinişte, inima care îţi tremură tulburată, o mână ridicată, un zâmbet, o îmbrăţişare, un sărut.

  Eu din viitor vorbesc cu mine din trecut. Ce e dragostea? E când cineva te face să-ţi simţi stomacul încordat dar şi lejer în acelaşi timp. Şi când te dor obrajii de la atâta zâmbit. Zâmbeşti atât de mult de crede lumea că te-ai ţicnit. 

Dragostea e lumină. 
Acceptare. 
Foc. 
Durere... 
O durere îngrozitoare. Dar tânjesti după ea iar şi iar. 
E ca ocolo de unde îţi iei vată pe băţ sau unde te dai în căluşei. 
Să te zbengui cu cineva, să discuţi, să faci glume... 
Să nu vrei să te mai duci la culcare, să o ţii în braţe strâns, pentru că e posibil că totul să dispară într-o clipă. 

  Pe linia unu tocmai a sosit un tren cu vagoane desperecheate, unele albastre, altele verzi, plin cu iluzii, nu a coborât nimeni, nu a urcat nimeni, poate înăuntru sunt doar regrete şi fantome. Şoapte: Ascultă, dacă vrei, te pot ajuta să uiţi ce zi e azi...Este ca şi cum ai trăi într-un sarcofag, într-o piramidă fără de moarte, veşnic metaforă a morţii. 

Am visat că mă plimbam pe Lună cu Alice: De unde ştii că sunt supărat, am întrebat-o. Trebuie să fii, zise pisica în locul ei, altfel n-ai fi venit aici. Lewis Carroll trebuia să fie şi ea. 

Dragostea nu înseamnă să te uiţi fix unul la altul, ci să-ţi fixezi privirea în aceeaşi direcţie. 
Uneori mă tem că ea va cobora din primul vagon şi mă va ocoli, aşa cum doar femeile ştiu s-o facă. Dar nu plec nicăieri. 

Într-un timp aşteptam un ultim tren,înghiţindu-mi lacrimile din ploaie. Mă rugăm ca ploaia să ascundă acele lacrimi, ca tu să nu le poţi vedea niciodată. Şi mă gândeam dacă pe mine m-ar aştepta cineva, însă ce rost ar mai avea aşteptarea ei acum? Şi poate e prea târziu pentru mine, n-aş mai îndrăzni să cobor dintr-un tren cu fantome. 

E ca întoarcerea acasă după o lungă călătorie. Aşa este dragostea. E ca întoarcerea acasă. Mulţumesc de întrebare.

Ultima zi

Existã un adevãr universal pe care îl înfruntãm cu toţii...fie cã vrem, fie cã nu. Totul se sfârşeşte panã la urmã... 

Oricât am aşteptat aceastã zi, niciodatã nu mi-au plãcut finalurile. Ultima zi de varã... ultimul capitol al unei cãrţi minunate, sfârşitul unei simfonii......despãrtirea de cineva drag. Dar finalurile sunt inevitabile. 
Cad frunzele...Închizi cartea...Îţi iei rãmas bun. Uneori pentru totdeauna. 
Astãzi este una din acele zile. 

Ne luãm rãmas bun de la tot ce ne era cunoscut, tot ce ne fãcea sã ne simţim bine. 
Ne continuãm drumul sau alegem cealaltă variantă...Ultima tăietură... 
Dar fiindcã plecãm, oriunde ne ducem...ne doare. 

Existã anumite persoane care fac parte din noi şi care vor fi cu noi indiferent ce se va întâmpla. Ele sunt tãrmul nostru...Steaua Nordului şi şoaptele din inimile noastre care spun cã vor fi cu noi...întotdeauna. 

Se spune că drumul cel mai scurt între două puncte e o linie dreaptă. 

Dar ce se întâmplă dacă acel drum e blocat? Când sedimentele împiedică cursul unui rău şi îl redirecţionează...Curge în stânga şi în dreapta în loc să o ia înainte. 
Ceea ce tuturor li se pare o abatere, pentru rău e cea mai eficientă rută de la izvorâre până la vărsare. Natura găseşte un ocol. Când două puncte trebuie să se întâlnească dar o legătură directă e imposibilă, Universul găseşte întotdeauna altă cale... 
Dacă două puncte trebuie să se întâlnească, Universul va găsi mereu o cale să facă legătura. Atunci când orice speranţă pare pierdută, unele legături nu pot fi rupte. 
Ele definesc ce suntem. 
Şi ce putem deveni. 
În spaţiu, în timp, pe drumuri la care nu ne putem gândi, natura găseşte întotdeauna o cale... 

Iar atunci când descoperi acea persoanã care te conecteazã cu lumea, devii cineva diferit...Cineva mai bun. Când aceastã persoanã îţi este luatã... 
Ce vei face atunci? 



   Solfegiul este alcãtuit din 12 tonalitãţi. Aranjate în secvenţe şi în timp, aceste tonalitãţi simple creazã o varietate muzicalã infinitã. Armonie şi disonantã, tensiune şi fermitate, toate pot fi descrise prin raporturile matematice dintre tonalitãţi. Dacã am putea traduce toate raporturile în sunet, am putea auzi muzica sferelor, un sunet la fel de puternic şi de imens ca Universul...sau tãcut, precum o piatrã. La fel de seducãtor ca inima umanã. Pentru unii, muzica ridicã spiritul pânã la nivelul unei frumuseţi transcendente. 
Alţii, pur şi simplu aud frumuseţea din Univers. 

Pãmântul, în timp ce se roteşte emite o frecventã, o notã muzicalã, la 7.83 hertzi. Dar aceastã frecventã se modifică puţin, din motive necunoscute. Unii spun cã exploziile solare sunt cauza sau tulburãrile electrice din atmosferã. Dar poate există o explicaţie mai simplã. Poate sunetul planetei este influenţat de cele 7 miliarde de suflete de pe suprafaţa ei, fiecare dintre ele producându-şi propria muzicã, adãugand propria lor armonie... 

Iertarea pãcaţelor este forma cea mai puternicã de iertare...O completã amnistie de suspiciune şi tragere la rãspundere. 
Este eliberarea unui viitor furat. 
Iertarea se referã la spãlarea tuturor pãcaţelor...o promisiune a renaşterii... 
Cei mai buni dintre noi vor învãta din greşelile trecutului, în vreme ce, toţi ceilalţi suntem condamnaţi sã le repetãm... 

În faţa mea se-ntinde iarna. Cu siguranţă iarna vieţii. Eşti atât de departe, în bezna viselor mele dar lumina ta va rămâne. Dacă aş putea fi aproape de tine, dacă aş putea fi acolo unde eşti tu, dacă aş putea să mă-ntind şi să te-ating...Să te aduc înapoi acasă. Există oare o cale să te găsesc? Există vreun semn ce-ar trebui să-l ştiu? Există un tren pe care să-l pot lua că să te aduc inapoi? 

Asta este viaţă realã? Este doar fantezie? Doar atât? Prins în alunecarea pãmântului, fãrã posibilitatea de a scãpa de realitate. 

Iertarea pãcatelor este forma cea mai puternicã de iertare...Este eliberarea unui viitor furat... 
Aş da orice... 
Orice pentru incã o zi... 
Pentru incã o orã... 
Doar o... 
Doar o singură secundã! 

Existã un adevãr universal pe care îl înfruntãm cu toţii...fie cã vrem, fie cã nu. 
Totul se sfârşeşte panã la urmã...

(Varianta nouă, 9 aprilie 2016) 

Paznicul cauzelor pierdute

  

Aici urc eu. Trenul albastru este în garã. Abia a sosit. Şi, nu ştiu unde o sã mã duc. Mã privește duios. Deja mi-e dor de prezența ei. Mai avem două minute. Vreau sã spun ceva memorabil dar cineva mã împinge cu bagajul. A început să plouã şi rãmânem aşa, îmbrãtisati, fãrã să ştiu dacã pe obrajii ei alunecă lacrimi sau picãturi de ploaie. 

Nu sunt decât un paznic al cauzelor pierdute.

     Dacã e adevãrat cã trãim doar o micã parte din viaţa noastrã care ne defineşte, ce se întâmplã cu restul? Trãim aici şi acum. Toate lucrurile de dinainte şi din alte locuri rãman în trecut şi în mare parte uitate. Ce s-ar putea... ce ar trebui fãcut, cu tot timpul care zace în fața noastrã? Deschis şi perfect, scãldat în libertatea lui şi concentrat pe incertitudinea lui? Este o dorinţã fantomaticã şi nostalgicã, ce apare o datã în acest moment din viaţã şi care are puterea de a lua o direcţie surprinzãtor de diferitã... Numai o sutã din eseurile mele au fost scrise şi asta înseamnã cã ideile au cãlãtorit. E un lucru bun. Dacã am mai scris şi altceva? Nimic important. La școală doream sã devin scriitor, filosof...Iar apoi am decis sã mã fac doctor. Am considerat cã oamenii nu ar trebui sã sufere. 
Nu am reușit şi oamenii suferã. 

    Gândeşte-te la eternitate, înainte sã-şi piardã însemnãtatea. Lãsãm ceva din sufletul nostru în urmã, pãrãsim un loc dar rãmânem tot acolo chiar dacã ne îndepãrtãm. Şi, existã amãnunte legate de noi pe care le putem gãsi doar dacã ne întoarcem acolo. Ne descoperim pe noi înşine când mergem într-un loc, când am depãşit un obstacol din viaţa noastrã, indiferent cât de dureros ar fi fost. Dar pentru a ne descoperi pe noi înşine, trebuie sã ne înfruntãm singurãtatea. 

  Nu e adevãrat cã tot ce facem, facem de frica singurãtãţii? Nu de aceea renunţãm la toate lucrurile pe care le vom regreta la sfârşitul vieţii noastre? 

  În final, e o întrebare a propriei persoane pentru a determina ideea pe care un om şi-a fãcut despre el însuşi, pentru ce are de îndeplinit şi de experimentat, iar cineva sã fie de acord cu modul de viaţã ales de acel el? Dacã aşa stau lucrurile, teama de moarte ar putea fi descrisã cu teamă de a nu deveni ceea ce ne-am propus. Dacã ne pierdem încrederea şi nu o vom mai putea recupera...aceastã calitate vitalã, atunci, dintr-o datã, nu mai ştii cum sã-ţi menajezi timpul, care nu mai poate face parte din viaţa ta. 
Singurul director al vieţii este accidentul, un director plin de cruzime, compasiune şi un şarm fascinant. Prin accident, nu mã refer la soartã ci la șansă, o șansă la întâmplare. Uitã-te la ochii mei. Spune-mi ce vezi în ei. Sunt melancolici dar optimişti, obosiţi dar persistenti... se contrazic. Vorbesc ca și cum a vedea înseamnã a simţi...Nu e aşa? Presupun...

   Momentele decisive ale vieții, când drumul se schimbã pentru totdeauna, nu sunt mereu marcate de dramatisme mari şi evidente. Adevãrul e cã momentele dramatice ale unei vieţi care determinã experienţă, ascund des secrete incredibile. Când îşi dezvãluie efectele revoluţionare şi se asigurã cã viaţa e descoperitã într-o ipostazã complet nouã, fac asta fãrã sã-ţi dai seama. Iar în aceastã tãcere minunatã, se ascunde nobilitatea ei specialã. Îmi imaginez cum este preotul fãrã credință. Nu aş dori sã trãiesc într-o lume fãrã catedrale. Îmi doresc ca frumuseţea şi grandoarea lor sã se afle în opoziţie cu culoarea urâtã a uniformelor politice. Iubesc cuvintele puternice din biblie. Am nevoie de puterea versurilor ei. Am nevoie de ea împotriva descompunerii morale a oamenilor şi a dictaturii sloganurilor lipsite de valoare. Dar existã o altã lume în care nu aş dori sã trãiesc, o ţarã în care gândirea independentã este dispreţuitã, iar cele mai înţelepte lucruri pe care le putem experimenta sunt ca nişte pãcate. O lume în care iubirea noastrã e controlatã de tirani, asupritori şi asasini. Conduc țara și o conduc proştii. Şi ce e cel mai absurd: oamenii sunt îndemnaţi sã accepte acest lucru, sã ierte aceste creaturi şi chiar sã le iubeascã, sã le simpatizeze. Ne invadează intimitatea prin tv, cu emisiuni de şatrã, nu mai deosebim românii de ţigani, ziarele sunt strict controlate, manipulãri irefutabile, sugerate scrupulos, gândite de minţi bolnave şi sadice....Din acest motiv, nu putem pune biblia deoparte. Trebuie sã o regândim în totalitate? Doar pentru cã prompteriştii vorbesc despre ceva suprem, mai sfânt decât Dumnezeul nostru : partidul şi conducãtorii iubiţi. Ce mãnancã, când se scoalã şi cu cine. Prin gãştile lor de securişti ne supravegheazã zi şi noapte. Observã faptele şi gândurile noastre. Dar ce e un om fãrã secrete? Fãrã gânduri și dorinţe pe care doar el sã le cunoascã? Observatorii noştri nu iau în considerare cã ne sfâşie sufletul cu curiozitatea lor neînfrânatã? Un suflet care ar trebui sã fie nemuritor? 
Dar cu toatã seriozitatea lui, cine ar vrea sã fie nemuritor într-o asemenea hazna? Cât e de plictisitor sã ştii cã ce se întâmplã astãzi, luna această, anul acesta, nu conteazã? E din ce în ce mai greu de supravieţuit decent. Decent? E o glumã? Nimic nu ar conta. Nimeni de aici nu ştie cum ar fi sã trãieşti pentru eternitate. Şi e un lucru sfânt cã nu vom afla niciodatã, Sistemul Sanitar e pregãtit pentru genocid. 

Pot sã vã asigur de un singur lucru : Ar fi ca în iad sã trãiești în acest paradis lipsit de mortalitate.
Moartea şi numai moartea oferã fiecãrui moment frumuseţe şi oroare. Doar prin moarte poţi profita de fiecare lucru. 
De ce Dumnezeu nu ştie asta? De ce ne ameninţã cu viaţă veşnicã care poate fi doar insuportabil de pustie? Nu vreau sã trãiesc într-o lume fãrã catedrale...Vreau sã observ luciul ferestrelor, tãcerea lor, liniştea lor imediatã. Îmi doresc nişte cuvinte sfinte, grandoarea poeziei. Dar la fel de mult îmi doresc libertatea de a face ce-mi doresc, împotriva tuturor lucrurilor malefice din aceastã ţarã. Pentru cã cele douã forţe se contopesc. Şi nimeni nu mã forţeazã sã aleg. Dacã lui Iisus i s-ar fi dat sentinţa cu moartea prin ghilotinã, patriarhul daniel s-ar fi rugat la o lamã de ras lucitoare, ascuţitã. Sau dacã ar fi fost electrocutat, s-ar înclina în faţa scaunului, efectiv, asta dacă are scaun.

   Nimãnui nu-i place sã fie o altã persoanã fãrã a fi acea persoanã! 
Iţi poţi imagina cum e sã fii cealaltã persoanã din oglindã? 
Imaginaţia e ultimul nostru sanctuar, intimitatea e ultimul nostru sanctuar. 

Şi am gãsit citatul acesta din Pessoa: "Câmpurile sunt mai verzi în descriere decât în realitate".

Paznicul cauzelor pierdute 2

 

    În tinereţe trãim că şi cum am fi nemuritori. Cunoştinţele despre mortalitate se învârt în jurul nostru ca o bentitã de hârtie creponatã care abia ne atinge pielea. În viaţã, când se schimbă asta? Când se întinde bentiţa, panã ce la un moment dat ne sugrumã?

  A venit o femeie şi a întrebat de mine...A zis cã m-a întâlnit pe un pod...
Cãuta viaţa sau pe mine? Vroia sã afle totul, toatã viaţa mea, amintirile mele, gânduri, fantezii, vise...Era implacabilã. Ai fost vreodatã atât de îndrãgostit încât nici mãcar mâncarea sã nu conteze, nici mãcar cuvintele?
  
  Vom pleca departe. Vom lua trenul cãtre o lume nouã în care doar noi doi sã existãm. Eu o sã scriu cãrti...Vom inventa o limbã pe care doar noi doi sã o înţelegem. Vom cãlãtori cu trenul pânã în cel mai îndepãrtat loc posibil. Înapoi în trecut şi apoi în viitor, începutul sfârşitului.

Vei impãrti totul cu mine. Acelaşi oxigen, aceleaşi sentimente, aceleaşi gusturi...Aceste lucruri pe care ţi le doreşti...Le vrei pentru tine şi pentru mine. Le vrei pentru amândoi.
Îţi era sete de mine, de viatã. Dar cãlãtoria pe care vrei sã o faci este în sufletul propriu, nu în al meu. Lãsãm ceva din sufletul nostru în urmã când pãrãsim un loc, rãmânem acolo chiar dacã ne îndepãrtãm. Şi existã amãnunte legate de noi pe care le putem gãsi din nou doar dacã ne întoarcem acolo. Ne descoperim pe noi înşine când mergem într-un loc, când am depãşit un obstacol din viaţa noastrã, indiferent cât de dureros a fost.

Aici urc eu. Trenul albastru este în garã. Abia a sosit.Şi nu ştiu unde o sã mã duc.
-Pãi, incã mai avem...douã minute.
Mã uit aiurea, la cãlãtori. Când mã gândesc la vieţile lor, vieţile lor sunt pline de vitalitate, intensitate...Dar în final fiecare o ia pe drumul lui. Deşi au trãit. În timp ce viaţa mea...în afarã de aceste ultime zile...Iar acum mã priveşti cu duioşie dar te întorci la el.
De ce nu rãmâi aici?
De ce nu rãmâi aici?

"Câmpurile sunt mai verzi în descriere decât în realitate".

Paznicul cauzelor pierdute 3

   

   Acest tren a fost viaţa mea. Accelerat prin noapte. Am fost în aceste locuri de-abia o clipă. Uneori am dormit, alteori viziuni, uneori vise. Prin staţii, prea repede pentru a cunoaşte numele lor. Prea repede pentru a şti dacă am venit sau va veni din nou. Un tren de dormit alãturi împreunã. Prin oţelul şinelor şi linii paralele, vieţi paralele, reflexia în fereastra neagrã, de sticlã oglindã noaptea, întunecate lumini lumi distanţã de partea greşitã a liniilor. 

Lumini de Crãciun, ferestre anonime, case anonime de suflete anonime. Deci, ia-mã de mânã către luminã în întuneric, mã bucur cã ai venit cu mine în aceastã călătorie. Nu-ţi pierde firea. Acest tren este propria mea viaţă. Călătoreşte cu mine şi vei vedea ...

Lumini de Crãciun, ferestre anonime, case anonime de suflete anonime...

Ştii cum e atunci când iubeşti ceva atât de mult, încât începi sã-l urãşti? Am avut o perioadã când nu m-au mai interesat cărţile, atunci când nu m-a mai interesat viaţa. Practic nu iubeşti viaţa propriu-zisã, iubeşti anumite locuri, oameni, amintiri, literatură, muzică. Şi uneori cunosti pe cineva, o persoană specială pentru care te-ai nãscut sã o întâlneşti...ce are nevoie de toatã dragostea pe care o ai de oferit. Şi dacã pierzi acea persoanã, ai impresia cã toate celelalte lucruri se vor opri în loc. Dar toate celelalte lucruri pur şi simplu merg mai departe, chiar dacă tu eşti disperat, înfrânt şi cãzut, împresurat de o mulţime indiferentã, neînsemnatã. Aceşti oameni sunt...în plus. Îţi obtureazã vederea, sunt o mulţime nesemnificativã. Ei îţi distrag atenţia într-un mod nedorit. Aşa cã...îţi cauţi mântuirea în singurãtate. Dar singurãtatea nu te face decât sã-ţi pierzi vitalitatea. 

Şi totuşi în orice lucru existã o fisurã. Aşa pãtrunde lumina înãuntru. 

Nu cred cã am înţeles tot ce s-a întâmplat în viaţa mea. Cred cã ziua în care o sã înţelegem totul despre vieţile noastre, este ziua în care murim.

Nu existã oameni geniali ci doar momente de geniu ale unor oameni...

  Devenim cine suntem. Devenim ceea ce gândim. Ceea ce însemnăm. Ceea ce am fost. Nu poţi judeca o carte dupã coperţi...Dar o poţi face din primele ei capitole şi cel mai sigur, din ultimul. Ai navigat vreodatã pustiu întregul ocean? Pe o barcã înconjuratã de valuri temeri, fãrã pãmânt în faţã? Fãrã posibilitatea de a vedea pe nimeni şi nimic pentru câteva zile, sãptamani, luni, ani? Poziţia cârmei destinului tãu spre nordul cuiva, incã o datã, incã o datã. 

   Vreau sã fiu incã o datã în casa mea unde am copilãrit, cu persoane stafii, umbre şi vii ce trec uimitor. Vreau incã o cinã. Vreau incã o sticlã de vin. Şi incã una. Vreau cãldura unei femei într-un set de cearşafuri noi. Incã o noapte de muzicã şi dragoste ostentativ polemicã, artistic eterogenã. Vreau sã vãd incã un film sublim. Sã lãcrimez. Vreau sã stau la întâlniri şi sã fumez o singură dată trabucuri, sã simt soarele pe faţã cât mai mult timp. Sã umblu pe zid din nou cu Pink. Sã urc Scara în Spiralã a castelului cu aceiaşi sfială. Grandios, basoreliefuri şi statuete. Sã merg pe munte dus, des la plajã, la ultimele picturi picãturi dintr-o expoziţie cu nisipul clepsidrei. Grazioso, eleganza, con fuoco, pianissimo, misterioso, impetuoso, götterdämm-erung, en dehors. Vreau sã stau în grãdinã şi sã mai citesc incã o carte bunã. Dar mai presus de toate, vreau sã dorm. Vreau sã dorm cum am dormit când eram un bãieţel. Cã viaţa este o plimbare spre somn.
Doar incã o datã.

   Îmi vãd sufletul în marginea ochilor şi nu mai vreau sã aflu nimic. În lumea asta nu se rezolvã nimic. Cândva, cineva mi-a spus cã 'timpul e un cerc plat' .Tot ce am fãcut şi ce vom face, o vom face de nenumãrate ori. Din nou, din nou şi din nou, pentru totdeauna. Ai auzit vreodatã de Teoria M? În acest univers, percepem timpul în linie dreaptã. Insã privind dinafara spaţiului-timp, dintr-o aşa-zisã a patra dimensiune, timpul nu existã. De acolo, dacã am putea privi, am vedea un spaţiu-timp care e plat, ca o statuie din materie, suprapusã peste fiecare loc pe care l-a ocupat vreodatã. Percepem viaţa la fel ca o masinã, strãbãtând un traseu. Tot ce e dincolo de dimensiunea noastrã, e eternitate. Eternitatea ne vegheazã. Noi o vedem ca o sferã. Insã pentru ei, e un cerc. În eternitate, unde nu existã timp, nu creşte nimic, nu se dezvoltã nimic. Nimic nu se schimbã. Moartea a creat timpul ca sã poatã omorî ceva. Omul se renaşte, dar în aceiaşi viaţã în care s-a nãscut mereu. Oare de câte ori am purtat discuţia asta? Când nu-ţi poţi aminti viaţa ta, nu-ţi poţi schimba viaţa. Ãsta e secretul oribil şi destinul Vieţii. Eşti prins în acelaşi coşmar în care te trezeşti.

Iar eu, nu sunt decât un paznic al cauzelor pierdute...