Aici urc eu. Trenul albastru este în garã. Abia a sosit. Şi, nu ştiu unde o sã mã duc. Mã privește duios. Deja mi-e dor de prezența ei. Mai avem două minute. Vreau sã spun ceva memorabil dar cineva mã împinge cu bagajul. A început să plouã şi rãmânem aşa, îmbrãtisati, fãrã să ştiu dacã pe obrajii ei alunecă lacrimi sau picãturi de ploaie.
Nu sunt decât un paznic al cauzelor pierdute.
Dacã e adevãrat cã trãim doar o micã parte din viaţa noastrã care ne defineşte, ce se întâmplã cu restul? Trãim aici şi acum. Toate lucrurile de dinainte şi din alte locuri rãman în trecut şi în mare parte uitate. Ce s-ar putea... ce ar trebui fãcut, cu tot timpul care zace în fața noastrã? Deschis şi perfect, scãldat în libertatea lui şi concentrat pe incertitudinea lui? Este o dorinţã fantomaticã şi nostalgicã, ce apare o datã în acest moment din viaţã şi care are puterea de a lua o direcţie surprinzãtor de diferitã... Numai o sutã din eseurile mele au fost scrise şi asta înseamnã cã ideile au cãlãtorit. E un lucru bun. Dacã am mai scris şi altceva? Nimic important. La școală doream sã devin scriitor, filosof...Iar apoi am decis sã mã fac doctor. Am considerat cã oamenii nu ar trebui sã sufere.
Nu am reușit şi oamenii suferã.
Gândeşte-te la eternitate, înainte sã-şi piardã însemnãtatea. Lãsãm ceva din sufletul nostru în urmã, pãrãsim un loc dar rãmânem tot acolo chiar dacã ne îndepãrtãm. Şi, existã amãnunte legate de noi pe care le putem gãsi doar dacã ne întoarcem acolo. Ne descoperim pe noi înşine când mergem într-un loc, când am depãşit un obstacol din viaţa noastrã, indiferent cât de dureros ar fi fost. Dar pentru a ne descoperi pe noi înşine, trebuie sã ne înfruntãm singurãtatea.
Nu e adevãrat cã tot ce facem, facem de frica singurãtãţii? Nu de aceea renunţãm la toate lucrurile pe care le vom regreta la sfârşitul vieţii noastre?
În final, e o întrebare a propriei persoane pentru a determina ideea pe care un om şi-a fãcut despre el însuşi, pentru ce are de îndeplinit şi de experimentat, iar cineva sã fie de acord cu modul de viaţã ales de acel el? Dacã aşa stau lucrurile, teama de moarte ar putea fi descrisã cu teamă de a nu deveni ceea ce ne-am propus. Dacã ne pierdem încrederea şi nu o vom mai putea recupera...aceastã calitate vitalã, atunci, dintr-o datã, nu mai ştii cum sã-ţi menajezi timpul, care nu mai poate face parte din viaţa ta.
Singurul director al vieţii este accidentul, un director plin de cruzime, compasiune şi un şarm fascinant. Prin accident, nu mã refer la soartã ci la șansă, o șansă la întâmplare. Uitã-te la ochii mei. Spune-mi ce vezi în ei. Sunt melancolici dar optimişti, obosiţi dar persistenti... se contrazic. Vorbesc ca și cum a vedea înseamnã a simţi...Nu e aşa? Presupun...
Momentele decisive ale vieții, când drumul se schimbã pentru totdeauna, nu sunt mereu marcate de dramatisme mari şi evidente. Adevãrul e cã momentele dramatice ale unei vieţi care determinã experienţă, ascund des secrete incredibile. Când îşi dezvãluie efectele revoluţionare şi se asigurã cã viaţa e descoperitã într-o ipostazã complet nouã, fac asta fãrã sã-ţi dai seama. Iar în aceastã tãcere minunatã, se ascunde nobilitatea ei specialã. Îmi imaginez cum este preotul fãrã credință. Nu aş dori sã trãiesc într-o lume fãrã catedrale. Îmi doresc ca frumuseţea şi grandoarea lor sã se afle în opoziţie cu culoarea urâtã a uniformelor politice. Iubesc cuvintele puternice din biblie. Am nevoie de puterea versurilor ei. Am nevoie de ea împotriva descompunerii morale a oamenilor şi a dictaturii sloganurilor lipsite de valoare. Dar existã o altã lume în care nu aş dori sã trãiesc, o ţarã în care gândirea independentã este dispreţuitã, iar cele mai înţelepte lucruri pe care le putem experimenta sunt ca nişte pãcate. O lume în care iubirea noastrã e controlatã de tirani, asupritori şi asasini. Conduc țara și o conduc proştii. Şi ce e cel mai absurd: oamenii sunt îndemnaţi sã accepte acest lucru, sã ierte aceste creaturi şi chiar sã le iubeascã, sã le simpatizeze. Ne invadează intimitatea prin tv, cu emisiuni de şatrã, nu mai deosebim românii de ţigani, ziarele sunt strict controlate, manipulãri irefutabile, sugerate scrupulos, gândite de minţi bolnave şi sadice....Din acest motiv, nu putem pune biblia deoparte. Trebuie sã o regândim în totalitate? Doar pentru cã prompteriştii vorbesc despre ceva suprem, mai sfânt decât Dumnezeul nostru : partidul şi conducãtorii iubiţi. Ce mãnancã, când se scoalã şi cu cine. Prin gãştile lor de securişti ne supravegheazã zi şi noapte. Observã faptele şi gândurile noastre. Dar ce e un om fãrã secrete? Fãrã gânduri și dorinţe pe care doar el sã le cunoascã? Observatorii noştri nu iau în considerare cã ne sfâşie sufletul cu curiozitatea lor neînfrânatã? Un suflet care ar trebui sã fie nemuritor?
Dar cu toatã seriozitatea lui, cine ar vrea sã fie nemuritor într-o asemenea hazna? Cât e de plictisitor sã ştii cã ce se întâmplã astãzi, luna această, anul acesta, nu conteazã? E din ce în ce mai greu de supravieţuit decent. Decent? E o glumã? Nimic nu ar conta. Nimeni de aici nu ştie cum ar fi sã trãieşti pentru eternitate. Şi e un lucru sfânt cã nu vom afla niciodatã, Sistemul Sanitar e pregãtit pentru genocid.
Pot sã vã asigur de un singur lucru : Ar fi ca în iad sã trãiești în acest paradis lipsit de mortalitate.
Moartea şi numai moartea oferã fiecãrui moment frumuseţe şi oroare. Doar prin moarte poţi profita de fiecare lucru.
De ce Dumnezeu nu ştie asta? De ce ne ameninţã cu viaţă veşnicã care poate fi doar insuportabil de pustie? Nu vreau sã trãiesc într-o lume fãrã catedrale...Vreau sã observ luciul ferestrelor, tãcerea lor, liniştea lor imediatã. Îmi doresc nişte cuvinte sfinte, grandoarea poeziei. Dar la fel de mult îmi doresc libertatea de a face ce-mi doresc, împotriva tuturor lucrurilor malefice din aceastã ţarã. Pentru cã cele douã forţe se contopesc. Şi nimeni nu mã forţeazã sã aleg. Dacã lui Iisus i s-ar fi dat sentinţa cu moartea prin ghilotinã, patriarhul daniel s-ar fi rugat la o lamã de ras lucitoare, ascuţitã. Sau dacã ar fi fost electrocutat, s-ar înclina în faţa scaunului, efectiv, asta dacă are scaun.
Nimãnui nu-i place sã fie o altã persoanã fãrã a fi acea persoanã!
Iţi poţi imagina cum e sã fii cealaltã persoanã din oglindã?
Imaginaţia e ultimul nostru sanctuar, intimitatea e ultimul nostru sanctuar.
Şi am gãsit citatul acesta din Pessoa: "Câmpurile sunt mai verzi în descriere decât în realitate".
Dacã e adevãrat cã trãim doar o micã parte din viaţa noastrã care ne defineşte, ce se întâmplã cu restul? Trãim aici şi acum. Toate lucrurile de dinainte şi din alte locuri rãman în trecut şi în mare parte uitate. Ce s-ar putea... ce ar trebui fãcut, cu tot timpul care zace în fața noastrã? Deschis şi perfect, scãldat în libertatea lui şi concentrat pe incertitudinea lui? Este o dorinţã fantomaticã şi nostalgicã, ce apare o datã în acest moment din viaţã şi care are puterea de a lua o direcţie surprinzãtor de diferitã... Numai o sutã din eseurile mele au fost scrise şi asta înseamnã cã ideile au cãlãtorit. E un lucru bun. Dacã am mai scris şi altceva? Nimic important. La școală doream sã devin scriitor, filosof...Iar apoi am decis sã mã fac doctor. Am considerat cã oamenii nu ar trebui sã sufere.
Nu am reușit şi oamenii suferã.
Gândeşte-te la eternitate, înainte sã-şi piardã însemnãtatea. Lãsãm ceva din sufletul nostru în urmã, pãrãsim un loc dar rãmânem tot acolo chiar dacã ne îndepãrtãm. Şi, existã amãnunte legate de noi pe care le putem gãsi doar dacã ne întoarcem acolo. Ne descoperim pe noi înşine când mergem într-un loc, când am depãşit un obstacol din viaţa noastrã, indiferent cât de dureros ar fi fost. Dar pentru a ne descoperi pe noi înşine, trebuie sã ne înfruntãm singurãtatea.
Nu e adevãrat cã tot ce facem, facem de frica singurãtãţii? Nu de aceea renunţãm la toate lucrurile pe care le vom regreta la sfârşitul vieţii noastre?
În final, e o întrebare a propriei persoane pentru a determina ideea pe care un om şi-a fãcut despre el însuşi, pentru ce are de îndeplinit şi de experimentat, iar cineva sã fie de acord cu modul de viaţã ales de acel el? Dacã aşa stau lucrurile, teama de moarte ar putea fi descrisã cu teamă de a nu deveni ceea ce ne-am propus. Dacã ne pierdem încrederea şi nu o vom mai putea recupera...aceastã calitate vitalã, atunci, dintr-o datã, nu mai ştii cum sã-ţi menajezi timpul, care nu mai poate face parte din viaţa ta.
Singurul director al vieţii este accidentul, un director plin de cruzime, compasiune şi un şarm fascinant. Prin accident, nu mã refer la soartã ci la șansă, o șansă la întâmplare. Uitã-te la ochii mei. Spune-mi ce vezi în ei. Sunt melancolici dar optimişti, obosiţi dar persistenti... se contrazic. Vorbesc ca și cum a vedea înseamnã a simţi...Nu e aşa? Presupun...
Momentele decisive ale vieții, când drumul se schimbã pentru totdeauna, nu sunt mereu marcate de dramatisme mari şi evidente. Adevãrul e cã momentele dramatice ale unei vieţi care determinã experienţă, ascund des secrete incredibile. Când îşi dezvãluie efectele revoluţionare şi se asigurã cã viaţa e descoperitã într-o ipostazã complet nouã, fac asta fãrã sã-ţi dai seama. Iar în aceastã tãcere minunatã, se ascunde nobilitatea ei specialã. Îmi imaginez cum este preotul fãrã credință. Nu aş dori sã trãiesc într-o lume fãrã catedrale. Îmi doresc ca frumuseţea şi grandoarea lor sã se afle în opoziţie cu culoarea urâtã a uniformelor politice. Iubesc cuvintele puternice din biblie. Am nevoie de puterea versurilor ei. Am nevoie de ea împotriva descompunerii morale a oamenilor şi a dictaturii sloganurilor lipsite de valoare. Dar existã o altã lume în care nu aş dori sã trãiesc, o ţarã în care gândirea independentã este dispreţuitã, iar cele mai înţelepte lucruri pe care le putem experimenta sunt ca nişte pãcate. O lume în care iubirea noastrã e controlatã de tirani, asupritori şi asasini. Conduc țara și o conduc proştii. Şi ce e cel mai absurd: oamenii sunt îndemnaţi sã accepte acest lucru, sã ierte aceste creaturi şi chiar sã le iubeascã, sã le simpatizeze. Ne invadează intimitatea prin tv, cu emisiuni de şatrã, nu mai deosebim românii de ţigani, ziarele sunt strict controlate, manipulãri irefutabile, sugerate scrupulos, gândite de minţi bolnave şi sadice....Din acest motiv, nu putem pune biblia deoparte. Trebuie sã o regândim în totalitate? Doar pentru cã prompteriştii vorbesc despre ceva suprem, mai sfânt decât Dumnezeul nostru : partidul şi conducãtorii iubiţi. Ce mãnancã, când se scoalã şi cu cine. Prin gãştile lor de securişti ne supravegheazã zi şi noapte. Observã faptele şi gândurile noastre. Dar ce e un om fãrã secrete? Fãrã gânduri și dorinţe pe care doar el sã le cunoascã? Observatorii noştri nu iau în considerare cã ne sfâşie sufletul cu curiozitatea lor neînfrânatã? Un suflet care ar trebui sã fie nemuritor?
Dar cu toatã seriozitatea lui, cine ar vrea sã fie nemuritor într-o asemenea hazna? Cât e de plictisitor sã ştii cã ce se întâmplã astãzi, luna această, anul acesta, nu conteazã? E din ce în ce mai greu de supravieţuit decent. Decent? E o glumã? Nimic nu ar conta. Nimeni de aici nu ştie cum ar fi sã trãieşti pentru eternitate. Şi e un lucru sfânt cã nu vom afla niciodatã, Sistemul Sanitar e pregãtit pentru genocid.
Pot sã vã asigur de un singur lucru : Ar fi ca în iad sã trãiești în acest paradis lipsit de mortalitate.
Moartea şi numai moartea oferã fiecãrui moment frumuseţe şi oroare. Doar prin moarte poţi profita de fiecare lucru.
De ce Dumnezeu nu ştie asta? De ce ne ameninţã cu viaţă veşnicã care poate fi doar insuportabil de pustie? Nu vreau sã trãiesc într-o lume fãrã catedrale...Vreau sã observ luciul ferestrelor, tãcerea lor, liniştea lor imediatã. Îmi doresc nişte cuvinte sfinte, grandoarea poeziei. Dar la fel de mult îmi doresc libertatea de a face ce-mi doresc, împotriva tuturor lucrurilor malefice din aceastã ţarã. Pentru cã cele douã forţe se contopesc. Şi nimeni nu mã forţeazã sã aleg. Dacã lui Iisus i s-ar fi dat sentinţa cu moartea prin ghilotinã, patriarhul daniel s-ar fi rugat la o lamã de ras lucitoare, ascuţitã. Sau dacã ar fi fost electrocutat, s-ar înclina în faţa scaunului, efectiv, asta dacă are scaun.
Nimãnui nu-i place sã fie o altã persoanã fãrã a fi acea persoanã!
Iţi poţi imagina cum e sã fii cealaltã persoanã din oglindã?
Imaginaţia e ultimul nostru sanctuar, intimitatea e ultimul nostru sanctuar.
Şi am gãsit citatul acesta din Pessoa: "Câmpurile sunt mai verzi în descriere decât în realitate".
0 Comentarii:
Trimiteți un comentariu