Incognoscibil

Ce fac oamenii când nu au aripi?

  Oamenii fug şi se salveazã atâta timp cât pot face asta. Când nu mai pot, încearcã sã se ascundã. Dar nu toţi pot fugi suficient de iute sau sã-şi gãseascã o ascunzãtoare bunã. De aceea trebuie sã rãmânã mereu atenţi şi complet nemişcaţi...

Îmi pare rãu cã te-am trezit noaptea trecutã. Am vãzut când ai aprins lumina. Doar cã, am chestia asta, de fiecare datã când sunt într-un loc nou mã trezesc dezorientat şi ştiu că cel mai bun lucru pentru mine când întru în panicã, este sã ies afarã şi sã mã uit la stele ca sã-mi pot da seama unde sunt.
Asta e dimineaţa mea.

De mii de ani, marinarii s-au uitat la stele ca sã inteleagã unde se aflã. Cum oceanul se mişcã sub ei, se simţeau confortabil fixând ţinta cãtre Steaua Nordului, în timp ce dedesubt, nimic nu se opreşte din mişcat. Masele atrag alte mase. Corpurile în mişcare unul faţã de altul în spaţiu vor accelera pe mãsurã ce se apropie. Atragerea gravitaţionalã dintre douã corpuri devine necunoscutã...Ne îndreptãm spre rezultatul convergenţei care va fi incognoscibil.
Omul continuã sã se uite la stele pentru sigurantã. Dar siguranţa realã este fiecare zi trãitã, în care destinul nostru se apropie din ce în ce mai mult.

  Îmi place extrem de mult tehnică ta, a clar-obscurului în acest tablou, contrastul dintre luminã şi întuneric este...tragic.
Ne aminteşte cât de departe suntem faţã de Dumnezeu. Faţã de Lumina Lui. Este tragic. Şi cu toate astea, frumos...
Aceste raze de luminã cãzând asupra oamenilor...E ca şi cum ai invoca Naşterea, Steaua din Betleem imbãîndu-l pe omul de rând. Arãţi atât de multã compasiune. Şi totuşi...mã întreb...Încerci să îndrumi oamenii spre lumina sau foloseşti întunericul ca să ne ascundem? Adică este ceva ce nu doreşti ca lumea sã afle ?

Nu pot dormi. Nu pot face nimic. Deabia merg. Cu greu mã scol din pat. Uitã-te la mine!

  În Catedrala din Toledo este o lucarnã atât de sus,încât doar cei care cautã sursa pot vedea ceea ce e cu adevãrat acolo. Şi ce e acolo? Un portal cãtre Rai şi asta nu e blasfemie? Când omul aspirã sã ajungã la nivelul lui Dumnezeu, îl ofenseazã pe Dumnezeu, asta însemnând moarte.
Deşi eu cred într-un Dumnezeu mai milos, unul care ne întâmpinã în Rai. Suntem mult mai aproape de Rai decât realizãm.

  O cicatrice are un scop bun. Îţi aminteşte cã durerea pe care o cauzãm altora...rãmâne în final a noastrã.

E... târziu. Să mergem acasã. Asta e. Îţi mulţumesc pentru plimbare. Te-aş fi putut plimba o eternitate. De ce nu te-am cunoscut mai demult? Lucrurile se întâmplã la momentul potrivit. Deci destinul ne-a unit? Ce altceva plãnuieste destinul pentru noi?
Pentru tine, mãreţie.

Tablourile mele sunt o povarã şi o minciunã. Schiţele nu sunt ale mele. Mi se aratã deja formate. Nu e inspiraţie, nici artã sau plãcere. Vãd modele şi calcule şi le pun pe hârtie.
Vin prin mine. E destinul meu şi trebuie sã-l îndeplinesc? Nu pot alege o altã cale? De ce aş face asta? Pentru a fi un om normal.
Şi fericit.
Şi iubit.
Aş da aproape totul pentru acestea.

Dar nu. Răspunsul e NU. Nu putem alege o altã cale. Şi nu există o a două şansă. Trebuie sã ne îndeplinim destinul. Suntem toţi în mişcare, grãbindu-ne spre un destin pe care nu l-am ales şi nu-l putem evita. Convergenţa e inevitabilã.

Timp de mii de ani, marinarii s-au uitat la stele că sã inteleagã unde se aflã. Oceanele se mişcã sub ei, insã ei se sprijinã pe locul fix ocupat de Steaua Norduluir. Dar aici, jos, nimic nu se opreşte din mers.

Nici tu nu poţi dormi, nu? Ţi-ai dat seama unde suntem?
Suntem aproape.