Priviți în jos, niciodată în ochi, aici rãmâneţi panã o să muriţi. Nu e nici-o zeitate în cer, iar jos doar Iadul se cascã. Priviţi în jos, nu se ştie câţi ani mai aveţi înaintea voastră iar în ţara asta veţi fi întotdeauna sclavi! Sclavi veţi fi mereu. Deja vă aflaţi în mormântul vostru etern.
La sfârşitul zilei eşti cu o zi mai în vârstã. Asta-i tot ce poţi spune despre viaţa sãracului. E un zbucium, e o luptă şi nimeni nu te ajută nici măcar cu un sfat. O zi în minus de trãit, incã o zi de îndurat. Pentru ce? La sfârşitul zilei e o altã zi în care ţi-e mai frig, iar cãmaşa de pe tine nu-ţi ţine de cald. Eşti c-o zi mai aproape de moarte cu incã o zi ce apune, iar soarele dimineţii asteaptã sã rãsarã, ca valurile ce se sparg de tãrm, ca furtuna ce poate izbucni oricând.
În ţarã este foamete...
Vor fi consecinţe cumplite...
Iar la sfârşitul zilei, nu primeşti nimic pe gratis.
Avem copii acasã...Iar copiii trebuie hrãniţi. Ai noroc dacă ai un serviciu...
Şi un pat!
Ne mulţumim cu ce avem.
Poţi ajunge uşor în stradã. La sfârşitul zilei e o altã zi ce se isprãveşte. Cu bani în buzunar pentru o sãptãmânã...Plãtesti biruri, impozite şi tot felul de şmecherii fiscale guzganilor graşi de la putere, plãtesti la magazin...şi continui să munceşti cât mai mult. Munceşti panã nu mai poţi, altfel iar ai firimituri la masã.
Dragă tată, trebuie să ne trimiţi mai mulţi bani, fata ta are nevoie de doctor şi asta urgent!
Era o vreme când bãrbatii erau amabili. Când vocile le erau blânde, iar cuvintele îmbietoare. Era o vreme când iubirea era oarbã şi lumea era numai cântec, iar melodia era emoţionantã. Era o vreme...Apoi toate au mers anapoda.
Am avut un vis demult, când speranţele erau mari, iar viaţa merita trãitã. Am visat cã dragostea nu va muri niciodatã. Am visat cã Dumnezeu va fi îndurãtor. Pe atunci eram tănãr şi idealist, iar visele erau create, folosite şi irosite. Nu era nici-un preţ de plãtit, nici-un cântec necântat, nici-un vin negustat.
Insã lupii vin noaptea, plângând cu urlete lungi, în timp ce-ţi sfâşie speranţele şi-ţi transformã visele în ruine. Sunt vise ce nu se pot îndeplini şi furtuni ce nu pot fi înfruntate...
Am visat cã viaţa mea va fi complet diferitã de Iadul în care trãiesc!
Acum...
Viaţa...
A ucis...
Visul...
Steaua de searã rãsare...minutele trec precum un fulger şi cu fiece clipã e mai frig.
Fetiţa mea, bãiatul meu, unde sunteţi?
Pe un nor se aflã un castel. Acolo îmi place sã merg în visele mele. Nu are etaje ca sã urc multe trepte. Acolo, în castelul meu din nori, o entitate învesmântatã în alb, mã ia în braţe şi îmi cântã un cântec de leagãn. E plãcutã la vedere, iar atingerea îi este delicatã. Şi-mi spune: dragul meu, te iubesc nespus!
Ştiu un loc în care nimeni nu e pierdut. Ştiu un loc în care nu plânge nimeni. E în castelul meu din nori.
Ieri eram singur, azi eşti alãturi de mine, ceva incã neclar, ceva ce incã nu-i aici a început. Dintr-o datã lumea pare un loc diferit, plin de farmec şi luminã. De unde sã fi ştiut cã atât de multã sperantã se află în sufletul meu? Ce-a fost a fost...Acum ne-am alãturat în noapte. De unde sã fi ştiut cã într-o zi fericirea va veni dintr-o dată? La modul în care te încrezi în mine, mi-e teamã sã nu te dezamãgesc, eşti un copil ce nu poate şti câte pericole sunt pe lumea asta. Pretutindeni sunt doar umbre şi amintiri ce nu pot fi rostite, nu vom mai fi niciodatã singuri, nu vom mai fi niciodatã despãrtiti, mi-ai incãlzit inima ca soarele. Dintr-o datã vãd ceea ce nu puteam zãri, dintr-o datã ceva a început.
Stelele, în împărăţia lor, abia pot fi numãrate, acoperã întunericul cu luminã. Vegheazã în noapte...Sunt fantele prin care se zăreşte lumina raiului...
Am fost atât de singur cu atâtea lucruri neînţelese şi atâtea lucruri necunoscute...În viaţa mea sunt atâtea întrebãri şi rãspunsuri ce par greşite, sunt momente când din depãrtare aud vechi note muzicale potrivite. Şi înţeleg un cântec despre o lume pe care vreau să o vãd. E prea departe şi totuşi mã asteaptã atât de aproape...
Adevãrul ni-l dã Dumnezeu la momentul potrivit, când e rândul fiecăruia. Ea a apãrut ca o muzicã îngerească, celestă, precum o razã de soare! Fiecare cuvânt ce-i iese pe buze îmi spulberã inima noaptea, o inimã plinã de muzica iubirii.
În ploaie pavajul strãluceşte ca argintul, toate luminile se pierd în ceaţã. În întuneric copacii au coroane de luminã. Şi tot ce vãd eu e cã suntem amândoi, împreunã. Şi ştiu cã se întâmplã doar în mintea mea.
Faptul cã vorbesc singur ca un nebun.
Tot mai cred cã putem fi împreunã.
Incã o zi. Altã zi, alt destin. Pe acelaşi drum de chinuri. Cum sã trãiesc fiind pe alt drum?
Existã o durere ce nu poate fi spusã, existã-o suferinţã ce nu poate fi înfrântã...
Fantome pe la ferestre...
Umbre pe podeaua rece şi udã...
Scaune la mese goale, pe unde nici-un prieten nu mai trece.
Scaune la mese goale...
Spune-i cã am plecat într-o cãlãtorie cale de mii de km. Spune-i cã inima mea nu mai putea suporta alte despãrtiri, e mai bine aşa.Tãcut şi ascuns ca un mormânt.
Aştept singur în umbrã şi numãr orele panã voi adormi.
Am visat-o alãturi, plângând la gândul cã voi muri...
Du-mã acasã!
Sunt pregãtit, mi s-au sfârşit zilele.
Sã iubeşti înseamnã sã-l vezi pe Dumnezeu zâmbind...
0 Comentarii:
Trimiteți un comentariu