În tinereţe trãim că şi cum am fi nemuritori. Cunoştinţele despre mortalitate se învârt în jurul nostru ca o bentitã de hârtie creponatã care abia ne atinge pielea. În viaţã, când se schimbă asta? Când se întinde bentiţa, panã ce la un moment dat ne sugrumã?
A venit o femeie şi a întrebat de mine...A zis cã m-a întâlnit pe un pod...
Cãuta viaţa sau pe mine? Vroia sã afle totul, toatã viaţa mea, amintirile mele, gânduri, fantezii, vise...Era implacabilã. Ai fost vreodatã atât de îndrãgostit încât nici mãcar mâncarea sã nu conteze, nici mãcar cuvintele?
Vom pleca departe. Vom lua trenul cãtre o lume nouã în care doar noi doi sã existãm. Eu o sã scriu cãrti...Vom inventa o limbã pe care doar noi doi sã o înţelegem. Vom cãlãtori cu trenul pânã în cel mai îndepãrtat loc posibil. Înapoi în trecut şi apoi în viitor, începutul sfârşitului.
Vei impãrti totul cu mine. Acelaşi oxigen, aceleaşi sentimente, aceleaşi gusturi...Aceste lucruri pe care ţi le doreşti...Le vrei pentru tine şi pentru mine. Le vrei pentru amândoi.
Îţi era sete de mine, de viatã. Dar cãlãtoria pe care vrei sã o faci este în sufletul propriu, nu în al meu. Lãsãm ceva din sufletul nostru în urmã când pãrãsim un loc, rãmânem acolo chiar dacã ne îndepãrtãm. Şi existã amãnunte legate de noi pe care le putem gãsi din nou doar dacã ne întoarcem acolo. Ne descoperim pe noi înşine când mergem într-un loc, când am depãşit un obstacol din viaţa noastrã, indiferent cât de dureros a fost.
Aici urc eu. Trenul albastru este în garã. Abia a sosit.Şi nu ştiu unde o sã mã duc.
-Pãi, incã mai avem...douã minute.
Mã uit aiurea, la cãlãtori. Când mã gândesc la vieţile lor, vieţile lor sunt pline de vitalitate, intensitate...Dar în final fiecare o ia pe drumul lui. Deşi au trãit. În timp ce viaţa mea...în afarã de aceste ultime zile...Iar acum mã priveşti cu duioşie dar te întorci la el.
De ce nu rãmâi aici?
De ce nu rãmâi aici?
"Câmpurile sunt mai verzi în descriere decât în realitate".
A venit o femeie şi a întrebat de mine...A zis cã m-a întâlnit pe un pod...
Cãuta viaţa sau pe mine? Vroia sã afle totul, toatã viaţa mea, amintirile mele, gânduri, fantezii, vise...Era implacabilã. Ai fost vreodatã atât de îndrãgostit încât nici mãcar mâncarea sã nu conteze, nici mãcar cuvintele?
Vom pleca departe. Vom lua trenul cãtre o lume nouã în care doar noi doi sã existãm. Eu o sã scriu cãrti...Vom inventa o limbã pe care doar noi doi sã o înţelegem. Vom cãlãtori cu trenul pânã în cel mai îndepãrtat loc posibil. Înapoi în trecut şi apoi în viitor, începutul sfârşitului.
Îţi era sete de mine, de viatã. Dar cãlãtoria pe care vrei sã o faci este în sufletul propriu, nu în al meu. Lãsãm ceva din sufletul nostru în urmã când pãrãsim un loc, rãmânem acolo chiar dacã ne îndepãrtãm. Şi existã amãnunte legate de noi pe care le putem gãsi din nou doar dacã ne întoarcem acolo. Ne descoperim pe noi înşine când mergem într-un loc, când am depãşit un obstacol din viaţa noastrã, indiferent cât de dureros a fost.
Aici urc eu. Trenul albastru este în garã. Abia a sosit.Şi nu ştiu unde o sã mã duc.
-Pãi, incã mai avem...douã minute.
Mã uit aiurea, la cãlãtori. Când mã gândesc la vieţile lor, vieţile lor sunt pline de vitalitate, intensitate...Dar în final fiecare o ia pe drumul lui. Deşi au trãit. În timp ce viaţa mea...în afarã de aceste ultime zile...Iar acum mã priveşti cu duioşie dar te întorci la el.
De ce nu rãmâi aici?
De ce nu rãmâi aici?
"Câmpurile sunt mai verzi în descriere decât în realitate".
0 Comentarii:
Trimiteți un comentariu