Sindromul (18)

    Stau în fața ecranului albastru al laptopului, cu ochii injectați de nervi și părul vâlvoi în cap, ca un cuib de vrăbii. Un mesaj îmi sare în față: „Confirmă-ți identitatea pentru a continua. Am trimis o notificare pe telefonul asociat contului tău. Atinge 'Da' în notificare și urmează pașii indicați pentru verificare.” Inspir adânc și apăs pe telefon, dar parcă procesul devine mai absurd cu fiecare clipă. „Să vedem dacă ești chiar tu!” zâmbește ironic sistemul, cerându-mi să apăs cifra 13 pe telefon, ca într-un ritual de inițiere digitală. 

– Nu mai pot! urlu, trântind telefonul de podea cu sete și jucându-l temeinic între picioare, ca pe o jucărie stricată!
– Te înțeleg, dar măcar încearcă naibii să nu mai zgârii parchetul, că mă disperi, scrâșni podeaua, pusă pe ceartă.

Plasticul sare în bucăți, dar frustrarea rămâne intactă. Ce mai vor, nenorociții ăștia, de la mine? Mai mult de jumătate din timpul meu îl pierd cu blestemata aia de conectare în doi pași, încercând să le demonstrez că sunt om, nu un afurisit de robot. De ce nu demonstrează ei că sunt robot? Și, de aici începe nebunia. Google vrea să confirm că exist, de parcă întreaga mea existență ar atârna de un cod trimis pe un telefon care funcționează doar când are chef. De parcă niște hackeri ar plănui în miez de noapte să dea o spargere pe blogul meu cu rețete de cartofi prăjiți! Ce mari taine cred că ascund? Lista mea de borcane cu murături?! Când nu sunt ocupat să-mi demonstrez identitatea, trebuie să-mi autentific PIN-ul la nenorocitul de frigider, la prăjitorul de pâine și, ocazional, la pantofii sport. Dar ultima picătură a fost când aplicația de gestionare a plantelor mi-a cerut, cu o seninătate de-a dreptul sfidătoare, să confirm - prin verificarea în doi pași - că eu am fost cel care a udat feriga ieri. În ritmul ăsta, sunt sigur că în curând mi se va cere o probă ADN ca să pot cumpăra o amărâtă de pâine.

                                                              2

După un moment de respiro și câteva ture prin cameră ca să-mi potolesc dracii, care-mi dădeau târcoale ca niște viespi turbate, îmi vine o idee năstrușnică. Hotărât să fac un experiment demențial, deschid ușa frigiderului și, ca un gest de sfidare supremă, mut o sticlă de apă. Din adâncurile electrocasnicului, un sunet mecanic de alertă mă lovește drept în tâmplă: „Ați mișcat o sticlă. Confirmați identitatea prin scanarea retinei!”
Extraordinar, zic în sinea mea, cu un rânjet amar. Acum nici imbecilul ăsta de frigider nu mă mai recunoaște! Trântesc ușa ca un apucat, înghițindu-mi nervii ca pe niște fire de pătrunjel rătăcite între dinți. Unde e lumea în care un om putea să ronțăie niște pufuleți în liniște, fără să demonstreze că e om și nu un derbedeu de robot?!

– Ah, oamenii… mereu trântiți ușile, îmi reproșează frigiderul, cu un aer de superioritate, ca un șef de birou plictisit. Poate, dacă ați deschide mai rar, ați păstra temperatura interioară constantă, nu ca la piață.

– Serios?! Mă cert acum cu electrocasnicele! Ce urmează, să mă urecheze și prăjitorul de pâine?
– Ar cam trebui, dacă e să fiu sincer, intervine din nou frigiderul, cu un aer ofuscat, de parcă i-aș fi insultat neamurile. La câte calorii consumi, și prăjitorul încearcă să te avertizeze subtil… dar nu, tu nu asculți, grasule!

Mă duc la baie, lăsându-l să se certe singur, ca un nebun. Dar, înainte să apuc să mă gândesc la ceva, telefonul vibrează ca un apucat, de parcă ar avea Parkinson. Pe ecran, își face apariția o notificare nouă: „Capacul WC-ului detectează o încercare neautorizată de utilizare. Confirmă identitatea pentru a continua, altfel rămâi cu pantalonii in vine!”

Înjur printre dinți și mă gândesc să sparg faianța. Capacul WC-ului se blochează automat, iar ușa îmi trântește zăvorul în nas, ca la pușcărie. Din fericire se poate ieși pe geam, ca borfașii.

Îmi trec mâinile prin părul deja ciufulit și arunc o privire furioasă spre tavan. „Ia-mă, Doamne, că nu mai rezist!”

Între timp, pe un ecran se afișează o altă cerință halucinantă, ca o glumă proastă: „Pentru a accesa aerul ozonat din cameră, vă rugăm să acceptați termenii și condițiile Google Atmosphere.” Aer curat, zic, pe bune? Aici, la veceu, unde mă lupt din greu să supraviețuiesc unei combinații fatale de mirosuri, deodorant și clor, de văd numai curcubeie? Simt cum îmi tremură genunchii și clipesc haotic, ca un bâtlan din deltă căruia i-a căzut o dronă în cap.
Bun... E clar, ăsta e finalul. Mă retrag în pădure, ca un urs rănit. Dacă îmi cer cod de bare să rod coajă de copac, atunci chiar că le trântesc o reclamație la Piedone!

                                                               3

Cu determinarea unui artist exilat și rucsacul agățat neglijent, pășesc hotărât spre pădure, ca un răzvrătit al modernității. Civilizația nu mă mai merită, îmi spun în gând, în timp ce telefonul mort atârnă din buzunar, cu mațele scoase afară, ca un trofeu șifonat al războiului meu cu tehnologia. Ajuns sub o umbrelă de brazi, inspir profund și rânjesc. Aer curat. Liniște. Libertate.
Pentru prima oară, mă simt ca un Tarzan al asfaltului, evadând într-un paradis verde. 

Dar liniștea se sparge sub un scârțâit electronic ce-mi îngheață sângele în vene. Din trunchiul unui copac învecinat, o voce robotică izbucnește, ca un lătrat de câine turbat: „Aceasta este o pădure autorizată. Vă rugăm să introduceți codul QR pentru a valida permisiunea de a rămâne. Bun venit în Ecosistemul Verde Smart. Pentru a proteja biodiversitatea, vă rugăm să vă confirmați identitatea. Acceptați termenii și condițiile pentru a continua să respirați aerul pădurii.”

Aerul se oprește în piept, iar libertatea pare o glumă proastă. Sunt captiv într-un coșmar digitalizat, iar codrul nu mai e o scăpare, ci o închisoare high-tech. Deodată, bâzâitul ascuțit al unei drone îmi străpunge auzul. Îi văd silueta amenințătoare coborând din cer, cu luminițe care clipesc obsesiv, ca o viespe apocaliptică. „Ați încălcat regulamentul Pădurii Smart. Conectați-vă la contul Google sau riscați sancțiuni. Atenție! Respirați aerul pădurii fără autorizație.” Bravo, lume modernă! Mă simt ca un personaj absurd, prizonier în propria natură. Nici măcar o coajă de copac nu pot mânca în pace, fără să dau explicații unui ecosistem Smart. Trăiască progresul!

                                                              4

După ce pădurea „smart” m-a alungat fără milă, împreună cu tot arsenalul ei de coduri QR și drone sfidătoare, am decis să revin în jungla urbană, adică la mall, să-mi cumpăr un set de șosete și niște pantofi sport. La aparatul de bilete pentru autobuz, mesajul electronic mă întâmpină rece: „Pentru a accesa autobuzul, scanați biletul prin aplicația Google Transit. Confirmă-ți identitatea folosind verificare vocală și PIN-ul pantofilor.” PIN-ul pantofilor?! mă rățoiesc eu. Și dacă nu port pantofi cu Bluetooth, ce fac, nenorociților? Intru în blacklist-ul Transportului Smart, ca un infractor periculos?! După un schimb intens de replici buruienoase între mine și automatul de bilete, în timp ce șoferul-android asculta manele în căști, nepăsător ca o statuie din Insula Paștelui, am reușit să păcălesc sistemul cu permisul de la bibliotecă. Autobuzul era un spectacol în sine: afișajul luminos clipea amenințător, anunțând: „Vă mulțumim că ați ales Transportul Smart. Toate conversațiile sunt înregistrate pentru securitatea și îmbunătățirea experienței călătoriei.” Ce să mai zic, asta îmi inspiră încredere, îmi spun ironic, în timp ce mă așez pe un scaun care începe să vibreze agresiv. O voce feminină surprinzător de liniștită șoptește: „Acest scaun oferă masaj lombar premium pentru doar 5 criptomonede virtuale. Confirmă achiziția prin amprentă.”

Sar ca ars, de parcă m-aș fi așezat pe un arici. Masaj lombar?! În autobuz? Ce urmează, să-mi ofere și un pachet complet de frizerie, bărbierit și tuns sprâncenele, toate în fuga calului? Sau poate o pedichiură la ofertă, cu unghii lăcuite în culorile Transportului Smart?! Poate chiar și o plombă rapidă la dentist, dacă tot sunt aici, nu?

5

Ajuns la mall, credeam că am scăpat de coșmarul digital, dar un portal futuristic mă privește de sus. Din el, o voce hodorogită mă întâmpină dușmănos: „Bine ați venit la MegaMall 3000. Pentru a vă accesa experiența de cumpărături, treceți prin scannerul biometric. Se percepe o taxă de mediu pentru fiecare minut petrecut în incintă.” Un bip strident mă oprește brutal: „Identitate neconfirmată. Vă rugăm să completați formularul de urgență pe dispozitivul din spatele dumneavoastră.” După alte minute de identificare absurdă, am intrat în mall și am dat de o nouă capcană: magazinul de adidași complet digitalizat. O hologramă strălucitoare în formă de pisicuță toarce încântată: „Bun venit! Alegeți încălțămintea scanând-o virtual și confirmați achiziția folosind ritmul cardiac! Vă dorim o experiență de cumpărături MIAUNIFICĂ!”

Privesc ecranul cu aceeași fascinație cu care te uiți la o pată pe perete și îmi iau un moment să diger informația. Ritmul cardiac?! Îmi trebuie un instructor yoga ca să mă calmez suficient. Și ei îmi cer să fiu zen, de parcă aș fi un călugăr budist?! Scanarea durează o veșnicie, timp în care încerc să-mi liniștesc respirația. Dar sistemul mă anunță vesel, cu un ton de parcă ar fi făcut o glumă bună: „Achiziția a fost respinsă. Nivelul dumneavoastră de stres este prea ridicat pentru a finaliza tranzacția.” Scrâșnesc din dinți și mârâi ca un câine frustrat, prins în lesă. Stresul meu funcționează perfect, dar încălțările lor sunt prea fițoase! Știți ceva? Țineți-vă adidașii high-tech! Mă întorc la origini, desculț, ca personajul din Zaharia Stancu. Asta, dacă așa arată modernitatea voastră de cristal!

                                                                 6

Ajuns acasă cu bine după aventura din mall, îmi arunc rucsacul ca pe un sac de cartofi și desfac un gadget nou, primit cadou de la un prieten bine intenționat. Pe cutie scrie cu mândrie: „Inutilatron 3000 - Tehnologie avansată pentru o viață mai ușoară.” Oftez adânc. „O viață mai ușoară? De fiecare dată când aud asta, parcă simt cum viața mea devine mai complicată.” După ce desfășor cablurile, ca pe niște șerpi veninoși, citesc instrucțiunile: „Conectează gadgetul la rețeaua Wi-Fi. Scanează codul QR. Confirmă identitatea în doi pași. Apoi pornește device-ul.” După ce urmez cu sfințenie acești pași, apăs butonul de pornire, iar un ecran minuscul afișează triumfător: „Acces interzis. Permisiunea satelitului nu a fost obținută.” Rămân blocat, privind gadgetul ca pe o insectă mutantă. „Permisiunea satelitului? Ce legătură are satelitul cu această prostie? Nici măcar nu știu ce face!” Ecranul răspunde: „Pentru a accesa funcțiile Inutilatron 3000, vă rugăm să contactați Satelitul GeoSync-45. Se aplică taxe de conectare intergalactică.” Încep să râd. „Să contactez eu satelitul, păi nu e automat, bre? Și cum fac asta? Îi trimit un porumbel cu o scrisorică de dragoste în cioc?!”

Mă așez pe podea, cu privirea în gol. „Să fie tehnologia asta inteligentă sau doar sarcastică? Încep să mă întreb serios dacă nu cumva mă consideră inamic public...

7

Apare un nou mesaj: „Conexiunea la GeoSync-45 a fost respinsă. Reîncercați peste 24 de ore. Între timp, vă rugăm să citiți Termenii și Condițiile Universale.”

„Termenii Universali?! Ce naiba, urmează să semnez un contract cu extratereștrii?”

Acest gadget, denumit cu afecțiune „Inutilatron 3000,” este rezultatul a 65 de ani de cercetare cosmică complet inutilă. Iată cum îți schimbă viața: Aprinderea luminii (dacă satelitul aprobă): Ai chef să aprinzi lumina? Înainte să faci asta, ai nevoie de aprobarea satelitului geostaționar George. Dacă George e ocupat să joace șah cu prietenii săi, rămâi în întuneric, ca un orbete. Dar stai liniștit, George îți va trimite un e-mail cu scuzele de rigoare. Încălzirea camerei - în funcție de vremea cosmică: Frig? Cald? Niciodată nu știi cu „Inutilatron”! Dacă o explozie solară decide că trebuie să îți coacă florile, vei dormi într-un cuptor de pizza, cu temperaturi perfecte pentru mozzarella. Dacă un asteroid zboară pe lângă casă, camera ta se transformă într-un iglu. Cel mai tare efect special? Țurțurii ce atârnă pe telecomandă. Ceas deșteptător, permis doar în orele aprobate de NASA: Planifici să te trezești la ora 7? Nu prea cred, dacă NASA nu-și dă acordul! Dacă programul lor e prea ocupat cu lansări spațiale sau pauze de cafea pe Calea Lactee, alarmele tale sunt amânate până la ora 10, zece și ceva. Dar nu te teme, NASA îți va trimite un sticker digital cu „Houston, avem o problemă, cu alarma ta!”

8

Îmi dau seama că am ajuns la limită. Șterg toate aplicațiile, deconectez Wi-Fi-ul și adun toate dispozitivele „smart” într-o cutie pe care scriu mare cu markerul: Arhiva inutilității moderne.

Cu speranța unui moment de liniște, pornesc televizorul. Mare greșeală! Documentarul despre natură durează fix 10 secunde, înainte ca ecranul să mă întâmpine sarcastic: „Acest program este disponibil doar prin SmartStream Ultra 9000. Vă rugăm să confirmați identitatea prin scanarea rețelei dumneavoastră neuronale.”

„Rețea neuronală?! Și asta unde o mai găsesc, în cutia de mentosan?!” La masa din bucătărie încerc să mă relaxez cu o cană de ceai. Prăjitorul de pâine bipăie agresiv și începe să vorbească neîntrebat: „Slotul 1 necesită actualizare de firmware. Slotul 2 funcționează offline. Conectați-vă la contul de prăjituri Google pentru o utilizare completă.” Ridic prăjitorul și îl trântesc în cutia deja plină. „Prăjituri Google, trădătorule, ai prins glas?! Ce impertinent!” Ca și cum asta n-ar fi fost suficient, becul din cameră începe să pâlpâie. Din difuzorul lui, o voce hârâită, de astmatic, șoptește conspirativ: „Lumina necesită o licență anuală. Reînnoiți abonamentul pentru a evita întunericul.” Râd nervos: „Lumina? Chiar și lumina? Ce urmează, să trăiesc cu lumânări, ca în Evul Mediu?” Îmi iau cutia cu device-uri și o duc în grădină, schițând bezmetic câțiva pași de Rock'n'Roll. Sap o groapă corespunzătoare și le așez acolo.

Privesc cerul, iar Satelitul GeoSync-45 îmi transmite de sus: „Mulțumim că ați ales ecosistemul nostru. Pentru reîncarnare, conectați-vă la contul spiritual Google God.”

Cu un oftat lung, îmi pun mâinile pe piept... și simt cum bateria internă se descarcă. Ecranul vieții pâlpâie o ultimă dată, afișând mesajul: „Sistemul a întâmpinat o eroare. Vă rugăm să reporniți dispozitivul sau să contactați Asistența Tehnică.”

Închid ochii, așteptând restartarea.

Sindromul (17)

  Dorința se simțea ca sufocarea iar iubirea fuma sub vulcan. În primă fază am crezut că am murit. Pe urmă am fost chiar convins de asta. Mai aveam multe de făcut, dar, na, probabil că mi-a sunat nenorocitul ăla de ceas. Mă gândesc cu regret la colecția mea de viniluri – nici măcar n-am apucat să mă laud cu ea pe internet... Și, Doamne, dacă tot m-ai luat, era musai să fie acum? N-ai fi putut să aștepți până la primul infarct oficial? Așa, de principiu? Tocmai când în sfârșit îmi permiteam brânza aia scumpă de la Lidl? Sfinte Petre, serios, frățică, nu poți să-mi dai măcar o amânare? Cinșpe ani! Hai, fie, zece – fac și curățenie după mine! Sau, dacă nu, dă și matale măcar o sticlă de Bordeaux.

Sunt întins. Presupun că pe un pat. Oricum, poziția e orizontală – nu că aș putea sta culcat vertical, dar, hei, cine știe? Mă simt ciudat rău: inima îmi zburdă ca un iepure supradozat cu cofeină, dar corpul e lipsit de vlagă ca un cartof fiert. Nu simt durere, nicio jenă fizică. Sunt ca un Porsche clasic cu motorul turat, dar, surpriză, roțile sunt blocate, iar volanul...nici urmă de el. Cine conduce aici?!

   Încerc să deschid ochii, dar totul e în ceață. O ceață albă, ca lumina unui neon obosit, plin de muște pensionare. În jurul meu se foiesc niște momâi albe, dar contururile lor sunt mai neclare decât o fotografie făcută cu un telefon din 2005. Oi fi, dracu’, la spital? N-ar fi prima oară. Oi fi făcut infarct? Nu-mi pot mișca mâinile, sunt amorțite, parcă blocate la spate. Oi fi legat? Am fost răpit? Dar cine, naiba, să mă răpească pe mine, la vârsta mea? Și pentru ce? Să le spun cum se folosește un pick-up?

Nici auzul nu mă ajută prea mult. Parcă am lichid în urechi, iar sunetele se amestecă într-o pastă confuză, ca și cum un surdo-mut ar încerca să cânte la saxofon sub apă. Or fi extratereștrii? Sau, mai rău, oi fi la balamuc? Că așa mă simt, imobilizat din cap până-n picioare. Probabil mi-au dat cămașă de forță și izmene asortate, să fie costumul complet. Ce pot să zic? Mulțumesc pentru atenție la detalii!

Poate sunt în ghips tot, oi fi avut vreun accident, am căzut în cap de la etaj. De unde etaj, că eu stau la parter. Poate am planat din teiul din fața casei și am aterizat cu dinții într-un gard. Simt pielea prea subțire și moale, oi fi ars în vreun incendiu? Ce n-aș da acum pentru un pahar de Bordeaux și un cotlet la grătar cu cartofi prăjiți wedges! Dar nu, sunt prins aici, neputincios, orbit de ceață. Cataractă? Glaucom? Am orbit, naibii? De ce m-au legat așa temeinic? Să nu-mi pun mâna la ochi? Și picioarele de ce sunt imobilizate? Nici fotbaliștii naționalei n-au picioarele așa de imobilizate.

Poate sunt pe masa de operație, iar organele mele sunt expuse ca la o licitație de antichități. Oare mi-au scos și ochii din cap? Deși, cumva, reușesc să zăresc ceva. Un zgâmboi se apropie, cu pași lenți, și-mi șoptește la ureche, dar ce să vezi, nu înțeleg nimic. Nu e o limbă străină, sunt doar sunete care se amestecă într-o ciorbă confuză. Încerc să deschid gura să spun ceva, dar imediat mi-e astupată. Simt un lichid cald curgându-mi pe gât. Ce naiba? Ăștia îmi fac clismă pe gură? E o nouă modă în spitale sau ce?

Hei, mă adoarme cu asta sau mă hrănește? Încerc să scuip, dar lichidul mi se prelinge pe bărbie. Am mai trecut prin asta acum trei ani, în spital, când halucinam tot felul de prostii. Deci… chiar am murit? Nu cred. Nu sunt în rai, pentru că aici sunt torturat regulamentar. Nu sunt nici în iad, pentru că nu miroase a pucioasă. Oi fi stafie? Strigoi? Vampir? Zombi? Sau toate la un loc, un fel de combo paranormal?

Zăresc tăblia patului și încerc să mă ridic. Imediat intru în imponderabilitate. De fapt, cineva mă ține în brațe. Îi zăresc fața, de un albastru diafan, dar tot nu înțeleg ce spune. Sunt în brațele Domnului? Face El așa gesturi dubioase? Matale ești, Doamne? Sau o fi nenorocitul de anestezist? Primesc ceva silicoane între buze și acum, abia acum realizez că e un biberon și nu mă mir, pentru că remarc că nu am dinți. Sunt la azil? Îngrijitoarea mă ține în brațe și mă hrănește? Ba mi-a dat și un pupic gingaș pe nas, bleah...

Apoi, cu un zâmbet zaharisit de peltea de prune de la Aricești, mi-a pus un deget deasupra buzei superioare și, deodată, hopa-sus, am uitat tot! Amnezie totală. Nu mai știu cine sunt, unde locuiesc, ce viniluri colecționam… Sunt doar fascinat, Doamne, sunt al dracului de încântat, de-a dreptul copleșit… că mi s-au eliberat mâinile din scutec și am primit o zornăitoare Simply Joy.

Nu-mi amintesc nimic, dar în timp ce strâng zornăitoarea în mâini, undeva, adânc în mine, simt un fior vag, ca o melodie pierdută pe un vinil vechi, o șoaptă care dispare înainte să o prind...

Sindromul (16)

  Frigul mușcă din carne de om ca un animal flămând, iar marginea lumii este chiar aici, la capătul căii ferate. Vagoanele ruginite, abandonate de ani buni, stau ca niște schelete metalice, mărturii mute ale unui trecut care nu mai avea sens. În aer plutește un miros greu de ulei ars și disperare, iar cerul, acoperit de nori groși, apasă asupra pământului, sufocând orice urmă de lumină.

Orașul, cândva plin de viață, este acum doar o umbră a ceea ce a fost. Cazărmi părăsite, depozite cu explozibili și clădiri prăbușite formează un peisaj dezolant, ca o rană deschisă care refuză să se vindece. În acest decor sumbru, ecourile războiului încă răsună, ca niște șoapte venite dintr-un trecut ce refuză să moară. Fiecare explozie, fiecare împușcătură lasă o cicatrice adâncă nu doar pe pământ, ci și în sufletele celor care au mai rămas.

Sub vagoanele ruginite, se adăpostesc oameni. Nu mai sunt oameni, ci umbre, suflete pierdute care încearcă să supraviețuiască frigului și foamei. Alcoolul, ascuns în cutii de lapte condensat, este singura lor alinare, un elixir amar care le amorțește simțurile și le oferă iluzia de căldură. Dar fiecare înghițitură îi împinge mai adânc în uitare, transformându-i în niște spectre care rătăcesc fără scop printre ruine. Un radio vechi, cu carcasa crăpată, scâncește din când în când o melodie veche, ca dintr-o altă lume. Este balada cu Led Zeppelin, o relicvă a unor vremuri mai bune, care acum sună ca o batjocură, ca o amintire care refuză să fie uitată. Cei care o ascultă nu mai au lacrimi să plângă; doar privesc în gol, pierduți în propriile lor amintiri. La marginea orașului, războiul arde. Nu este doar un război între armate, ci unul între oameni și frig, între foame și disperare. Cei care mai au puterea să lupte o fac cu dinții încleștați, dar majoritatea au cedat deja. Trupurile lor, slăbite și înghețate, sunt doar niște cochilii goale, deși în adâncul fiecăruia mai pâlpâie o scânteie albastră. O dorință de a trăi, de a se întoarce la ceea ce au fost odată. Frigul de la marginea lumii nu este doar starea vremii. Este și starea sufletului, o amintire constantă că lumea, așa cum o știam, s-a încheiat. În mijlocul acestui peisaj sumbru, printre ruine și disperare, există o tăcere care vorbește mai tare decât orice cuvânt. Este tăcerea sfârșitului.

Cu valiza în mână, pășind pe drumul întoarcerii, am simțit greutatea anilor pe umeri. Acasă nu mai există, iar speranța este îngropată printre ruine.

Sindromul (15)

  Era într-o vineri dimineață transparentă, ca apa de izvor Hebe, când a apărut pentru prima dată această minunăție tehnologică. Ce să-ți spun, lumea s-a înghesuit ca la reduceri, pe trei rânduri. Se numea „Sora Sister", verișoara lui „Frații Brothers” și a Inteligenței Artificiale. Avea mai multe funcții, în general cele ale sistemului sanitar de dinainte și chiar mai multe. Mult mai multe.

Implantul, o mică bijuterie tehnologică, se aplica la încheietura mâinii. De ce acolo și nu în frunte? Nu știu. Poate pentru că rimează cu „cocoș de munte”?!
Nici măcar nu mă interesează.

Puteai să primești și un ceas cadou, dar era opțional. Ceasul era bun pentru a monitoriza ce face „bâzdâgania,” dar eu cred că era mai mult de frumusețe, pentru impresia artistică. Graficele, liniile și cifrele dansau pe ecran, oferind o reprezentare vizuală a funcționării interne a organismului. Oare cât de mult avea nevoie cineva de aceste detalii? Pentru mine, era suficientă funcționarea perfectă a implantului.

Un punct portocaliu, un avertisment discret, semnalează eventuale carențe de vitamine. Dar nu este nevoie să intri în panică și să mănânci 3-4 kg de varză ca o capră. Sora Sister se ocupă de toate. În doar câteva secunde, echilibrul se restabilește, iar punctul portocaliu dispare la fel de rapid cum a apărut.

Oare cum era povestea aia cu varza și capra? Plus lupul. Stai să văd ce spune Sora Sis, că e și mental, adică auzi vocea aia stridentă în minte. Înainte vreme, Inteligența Artificială era o entitate externă, o voce care răsuna prin difuzoare, acum o auzi pe nebuna asta, stereo, în cap, chiar între urechi.

Și, dacă îndrăzneam să o contrazic, Sora Sis avea un vocabular atât de murdar încât îmi venea să-mi scot creierii din cap și să-i spăl cu detergent. Cu vocea ei de înger bătăuș, îmi arunca obscenități ca la ușa cortului, pe care niciun preot nu le-ar binecuvânta. Îmi era greu să cred că aceleași buze care rosteau poeme și citate filozofice puteau, într-o clipă, să debiteze un astfel de jargon buruienos, de șantier, cu cele mai grosolane invective. Era ca și cum o floare delicată mă scuipa între ochi. Îmi amintesc de o baladă despre o fecioară care, în loc de rugăciuni, înjura ca un birjar. Cuvintele ei erau ca un pumn de mizerie aruncat în față.

Am început să mă întreb dacă nu cumva Sora Sis avea un alter ego, un fel de rapper underground, pe care îl activa doar când eram prea insistent și care avea un dicționar de înjurături mai bogat decât un bucătar de restaurante fast-food.

                                                               II

În momentele când te simți captiv într-o situație care îți scapă de sub control, amintește-ți de serenitatea cu care Sora Sister are cu siguranță o glumă proastă despre asta!

Un țăran trebuie să transporte un lup, o capră și o varză peste un râu, însă barca este atât de mică încât poate transporta doar o singură încărcătură pe rând. Problema este că, dacă rămân nesupravegheate, lupul va mânca capra, iar capra va mânca varza. Cum poate țăranul să transporte toate cele trei lucruri fără ca vreuna să fie mâncată?

1. Capra duce țăranul în spinare pe celălalt mal.
2. Țăranul se întoarce singur cu gondola, fluierând cu sete O sole mio!
3. Duce varza și se întoarce cu capra în brațe, în brațele lupului.
4. Lasă capra frumușel cu varza plus lupul, pe celălalt mal.
5. Se întoarce singur, epuizat dar mulțumit. În timp ce se așază sub un copac, își amintește de toate provocările pe care le-a întâmpinat în viață. Și totuși, mereu a găsit o soluție. Cu un zâmbet larg, își spune cu voce tare: „Cred că am fost făcut pentru asta. Nu îmi vine să cred cât sunt de deștept!"

III

Am auzit că, pe vremuri, oamenii erau atât de sălbatici încât se mâncau unii pe alții, nenorociții. Colegii de muncă, vecinii, rudele. Acum nimeni nu mai știe cum arată o varză. Sau, cum zicea lupul: „capra crapă capul pietrei, piatra crapă-n patru, crăpa-i-ar capul caprei precum a crăpat piatra-n patru.”

În fine, niște bandiți! Când îți implantează „agregatul” în braț, pe micuța Sis, nu scot un cuvânt; e gratis pentru toată lumea. Dar își scot banii însutit, pentru că dacă te controlează complet, îți influențează comportamentul. De asta au dispărut reclamele. Te omorau înainte cu atâtea reclame. Acum, dintr-odată, îți e poftă de o înghețată pe băț și nici măcar nu știi de ce. Te duci frumos și cumperi, că e musai! Uite cum te fac! Te fac să cumperi.

Au dispărut și parolele, că era și asta o mare bătaie de cap. Ajunsesem să deschid și conservele cu un cod PIN! Fandoseală! Fandoseală mare.

Hopa sus, uite că vin ăștia să mă ia la masă și poate mă prind că n-am luat nici azi pastilele. La prânz avem varză călită cu cârnați, preferata lui Elon Musk, care stă în salon cu mine și tocmai a lansat o rachetă cu varză călită spre Marte, direct din baie, folosind interfața Neuralink.

Sindromul (14)

Totul a început pe domeniul nostru dintre Sinaia și munții Bucegi, o zonă generoasă ca dimensiune și ca priveliște, inundată de tufărișuri de jnepeni. Acolo, eu, tata și soția ne-am făcut planuri concrete pentru construirea unei case, în stilul specific...britanic, acolo unde aveam câteva rude mai îndepărtate. Mai îndepărtate pe linie paternă dar mai apropiate ca stil de viață, gândire și filosofie de viață.

În secvența următoare eram în fața proprietății doamnei Gillespie, o aristocrată locală, care ne putea ajuta să procurăm materiale și alte lucruri pentru amenajarea construcției noastre. Domeniul era copleșitor prin măreția sa, era ca atunci când un provincial vede prima dată lumea civilizată. Copleșitor și fascinant. Alei pietruite frumos și mărginite de zone cu iarbă proaspăt tăiată, împrejmuite de garduri vii retezate energic și scuaruri îngrijite. Nu mă îndoiam că undeva trebuie să existe și o grădină splendidă. În fine, ziua fusese promițătoare de la început, cu un cer însorit în acest sfârșit de mai și început de iunie, puțin specific climei insulare atât de capricioase. Aveam acea bucurie firească a unui om tânăr pentru o nouă zi și nu o bucurie savurată intens ca aceea a unui vârsnic, care se bucură din plin de fiecare zi ca și când ar fi ultima din viața sa. Castelul, palatul...nu știu cum să-l numesc, îți tăia răsuflarea, privit atât pe dinafară dar și pe dinăuntru, așa cum aveam să constatăm mai târziu. Am fost întâmpinați pe scările de marmură de un majordom impunător, nu atât de rigid și țeapăn ca în filmele de epocă dar undeva între. Respectuos, atât cât este necesar, ne-a poftit înăuntru și am fost conduși într-o cameră impunătoare unde se afla o bibliotecă imensă și o grămadă de tablouri de valoare, poate sentimentale, poate făcând parte din moștenirea familiei...oricum, erau impresionante prin autenticitatea lor.
II

Doamna Gillespie și-a făcut apariția brusc, fără să fie prezentată și fără ca noi înșine să îi fim prezentați. Pur și simplu așa. Stătea în fața noastră, grandioasă, conștientă de aspectul său impunător, care lasă o impresie puternică încă din prima clipă. Era îmbrăcată după moda secolului respectiv, iar noi aveam impresia că am întâlnit-o pe una dintre nevestele lui Henric al VIII-lea, care încă nu fusese decapitată, din capriciile bizare ale regelui. Doamna Gillespie era o femeie cu capul pe umeri și la propriu și la figurat, spre ușurarea noastră și încă ce fizionomie armonioasă! Impunea respect cu grație, ca să spun așa. Părea ca și cum o adiere nepotrivită a vântului avea să-i schimbe complet atitudinea și planurile din acea zi. Nu părea capricioasă, Doamne ferește, nu asta am vrut să spun ci mai degrabă era de o fragilitate-electrică, specifică femeilor cu personalitate, dacă înțelegi ce vreau să spun.

Tata a fost primul care a salutat, cum era și firesc, cu o politețe calculată și demnă, apoi am fost invitați să servim un ceai. Totul se petrecea ca într-un film de epocă dar unul care nu fusese încă realizat. Atât eu cât și soția aveam o înfățișare și o atitudine ireproșabilă, cât despre tata, el avea noblețea în sânge. Am început discuția despre materialele de construcție, cât și despre celelalte accesorii iar doamna Gillespie ne-a expus cu seriozitate unele dificultăți pe care aveam să le întâmpinăm. Pe cât era de frumoasă această femeie pe atât de inaccesibilă părea să fie, în sensul că orice sentiment pozitiv nu putea pătrunde în inima sa direct, ci se furișa. Părea de asemenea că prezența noastră de spirit îi dădea o stare de siguranță, deși părea că totul se putea schimba în orice clipă, de la un lucru aparent mărunt, nesupravegheat corect. Vorbeam economicos și punctual, fără înflorituri sau complimente gratuite care cu siguranță ar fi deranjat-o. Vorbeam normal și mi se răspundea normal. În aer plutea totuși neliniștea, dar cui îi păsa? Eram înzestrat cu cel mai englezesc calm care putea exista în secolul acela și în oricare alt secol. Doamna Gillespie m-a privit ciudat de amabil și mi-a oferit un cadou de casă nouă, un pian Steinway autentic. Ca din pământ au apărut câțiva lachei care l-au împachetat într-o cutie și au plecat să îl ducă către mijloacele noastre de transport. Oricât de frumoasă era proprietatea, spunea doamna Gillespie, casa avea nevoie de o fundație puternică și o structură rezistentă care trebuiau rezolvate înainte ca noua construcție să poată începe. Ne-a prezentat și un arhitect local care ne putea ajuta să rezolvăm aceste probleme. Timpul a trecut repede și am fost invitați la cină. Cina a fost servită într-o sală somptuoasă cu candelabre de cristal și o masă din lemn masiv. Am fost serviți de lachei în livrea care au adus mai multe feluri de mâncare delicioase și vinuri fine.

La plecare, amabila doamnă și-a luat rămas bun într-un mod surprinzător, invitându-mă în grădină la o scurtă plimbare, până ce formalitățile aveau să fie încheiate. Așa cum îmi imaginam, grădina era cu adevărat fermecătoare, cu trandafiri roșii îngrijiți exemplar și tot felul de ornamente florale minunate. Pomii erau tăiați rotund iar în mijlocul unei alei era o mică fântână arteziană, cu o statuie de marmură și un iaz cu pești colorați, care acompania cântecul nostalgic al unor păsărele singuratice.

M-a luat delicat de braț și nu am știut cum să reacționez la această conexiune care îmi transmitea o căldură interioară copleșitoare.

Se furișa oare?

Uneori cuvintele sunt de prisos, la fel și acum.

Uneori o privire exprimă totul, ca acum.

Uneori nici nu e nevoie de altceva decât să respiri. Să mai respiri încă o zi.

......................................................

Aegroto dum anima est, spes est. (Cât timp bolnavul respiră, mai este speranță.)

Sindromul (12)

Eram în baie și la un moment dat îmi vine rău. Strig răgușit: 

- Alooo, adu nitroglicerina! 

- Să sting lumina?! 

Situația era disperată. Pe întuneric, mi se încolăcise furtunul de la duș pe după gât iar fundul mi se lipise ca o ventuză, de fundul căzii. Mâna stângă nu mă ajuta defel și îmi țâțâia curul de frică, ba mă stropea și apa fiartă peste față!

M-am târât ca un varan spre robinete dar fără un rezultat favorabil și îmi ieșiseră ochii din cap ca la melc din cauza nenorocitului ăla de furtun care mă strangula de gât, ca șarpele cu clopoței, dar nu de clopoțeii lui îmi ardea mie acum. Am împins patinând cu un picior para dușului care îmi fâlfâia agresiv pe la părțile delicate și am răcnit în agonie:

- Vino repede că mor în baie!!

- Iar s-a anunțat ploaie? 

- Ajutor, vinooo, hai!!!

- Mă duc să îți fac un ceai.

Bun, uite cum o mierleam ca un prost, frate, dacă nu intervenea dracului tanti providența. Mama a dat drumul la microunde, așa gol, să se încălzească cuptorul și ăla a făcut scurtcircuit, că au sărit siguranțele cât colo, s-a oprit centrala și s-au aprins luminile de avarie. Îmbărbătat de acest semn de la divinitate, mi-am scos capul din laț și am sărit sprinten pe faianța udă unde am executat un șpagat de-a-n boulea și am nimerit cu fruntea în buza veceului, care m-a trimis în lumea viselor și a nenorocitelor de sindroame.


                                              
                                                   Sindromul (12)


Acesta este un pamflet si trebuie tratat ca atare. Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este pur întâmplătoare!

                                                        
                                                             I  
   Am venit acasă mai pe seară cu Busuioc și l-am găsit pe tata în fața marchizei, cu un chiștoc de Snagov, că așa obișnuia, suda țigară de la țigară, câte două nenorocite de pachete pe zi. Nu ne-a crezut că avem bilete de voie așa că i le-am arătat, ștampilate frumos și cu semnătura originală a doctorului, dar nici așa nu ne-a crezut, drept pentru care am lăsat-o baltă.

Busuioc avea mare talent actoricesc, dăduse examen la Institutul Teatral și nu luase dar făcuse o impresie grozavă. La proba de dicție, după ce-a recitat un fragment din Othello în limba rusă, scena cu batista, Desdemona, davai zdreanța! Cacaia zdreanță, Otielo?! l-au pus să facă ceva spontan și le-a venit la ăia ideea tâmpită să facă ăsta ca becul! Busuioc a dat să iasă din sală și comisia l-a strigat, alo, ho, ce faci dom'le, unde pleci? Păi vă las pe întuneric!

L-am pus să-i zică niște bancuri lui tata, pentru că la unitate, dacă îl puneai să spună de 100 de ori același banc, se conforma cu mare bucurie. Și avea mai multe voci în dotare, după caz, de bătrânel, de femeie, de copil și așa mai departe.

Am mâncat și ne-am băgat la somn, dezamăgiți de lipsa definitivă de interes a tatălui meu pentru noul nostru album, compus în infirmerie, cu două chitări și o tobă improvizată.

                                                         II
   A venit și prima zi de tragere, un eveniment mult așteptat, atât de noi cât și de ei, un moment de neuitat. I-au încolonat pe soldați de la ora 4 noaptea, că era drum lung până la Poligon și i-au dus numai în pas de defilare, prin tot orașul, așa, la caterincă, iar pe unii i-au băgat prin apa Buzăului, că după aia ne-au umplut infirmeria cu bronșite, de la apa rece dar asta e o altă poveste.

Eu și Cristi am mers cu salvarea, ca boierii, ba am tras și un pui de somn pe targă, respectiv pe canapea. Aveam la noi un termos cu supă de pui, din plicurile alea sârbești de la polonezi aduse de ruși, plus două căni de campanie.

   Au sosit băieții și a început dansul. La aruncarea grenadei mi-a venit rândul relativ repede. Am aruncat grenada într-o groapă, cu boltă și mare precizie, că doar am jucat baschet și cred că nimeream și într-o gaură de golf. Toate bune și frumoase până a intrat un tâmpit, care a scos cuiul și a scăpat grenada pe jos. Noroc cu ofițerul supraveghetor care i-a dat un brânci de l-a dat cu cracii în sus, i-a scos grenada de sub cur și a aruncat-o peste umăr, în timp ce-și băga capul la cutie. Grenada a explodat în aer dar nu s-a întâmplat nimic rău. Doar că s-a scăzut din puntajul plutonului, că se dădeau note ca la școală, grafice, procente, clasamente și așa mai departe.

Ne-au dat AKM-ul să tragem în ''mama și copilul''. Pe mine mă strigă Sperilă, băăă, să pui cătarea la 2, eu mă întorc nedumerit și toți se aruncă disperați la pământ, în frunte cu Sperilă. Ridică arma, mistrețule, că ne omori pe toți! Am ridicat pușcociul și îl văd pe Sperilă cum aleargă la mine mâncând pământul. Se uită la armă, se uită și la mine contemplativ și reglează niște chestii, el știe ce.

   Pleacă înapoi cu ditamai binoclul de gât. Mă întind pe iarbă și aștept. Se ridică scârțăind ținta aia mare, cu silueta unui om și îi trântesc un glonț drept între sprâncene. După un timp apare și ținta piept și o dobor și p-aia cu un glonț în cap. Bun, două focuri, două ținte doborâte. Auzisem de la alții, că dacă mai rămâi cu gloanțe, le tragi unde dracu nimerești, de preferință îi ajuți și pe ceilalți, așa că am luat la țintă un stâlp de telegraf. Apăs pe trăgaci, nimic. Apăs iar, degeaba. Probabil s-a blocat încărcătorul și mi-a spus cineva că e pericol să explodeze dacă forțez, așa că am pus pușca lângă mine, frumos, pe iarbă.

După ce au terminat toți, vine Sperilă să vadă țintele cu ochii lui, apoi îmi cere cartușele. Le caut prin iarbă și îi dau două. Unde sunt restul, zice. Păi nu le-am tras, că am doborât țintele. Se uită el în încărcător, gloanțele erau acolo. Se închină cu o mână iar cu alta le pune într-o pungă. Îmi ia și arma și mi-o dă pe a lui, că cică a mea trage mai bine! 

Asta înseamnă să lași pușca dracului în rastel, să stea liniștită acolo, plină de păianjeni și să n-o tot freci zilnic, cu tot felul de uleiuri și unsori!

                                                     III
   La unitate ne ia doctorul în primire, că de ce îl ținem pe Busuioc de 3 săptămâni?! Are gripă, spun. Are o p....Mâine să-i dați drumul! A doua zi, Busuioc era tot acolo, că jucasem fotbal seara și își rupsese un picior. Jucam fotbal doi cu doi pe coridor iar ușile erau porți și dăi și rupe, că nu puteai să driblezi în spațiul ăla mic cu mingea de handbal, așa că trăgeai în pereți, în tavan și unde nimereai. Am spart nu știu câte becuri și geamuri iar tavanul era ''tapetat'' cu sute de forme sferice, că s-a uitat odată doctorul ca Gânditorul de la Hamangia și nu a înțeles nimic! Zice, să zugravim neapărat la primăvară, ce p... mă-sii s-o fi întâmplat?!

Alt sport popular era alergarea cu seringi din alea mari, de o juma de litru, pentru scos dopurile din urechi. Îi dădeai un jet în frunte și el unul după ceafă și dăi alegătură. După ce făceam apăraie ca la Drencova, treceam pe sectoare să dăm cu balaurul.


                                                        IV
Aveam câțiva ofițeri ciudați. Ne trezim cu unul pe la 11 seara când ascultam AC/DC la maxim cu sticla de coniac pe masă. Nu știu cum intrase că era cheia la mine. Omul ne zâmbea amabil dar noi înghețasem în bocanci. Zice blând, eu când sunt de serviciu dorm în patul doctorului.

Ne uităm unul la altul, care pat, ăla de consultații? Mă rog, îi așezăm noi acolo o pernă, ii dăm și o pătură, își pune ăla tacticos halatul alb, boneta și stetoscopul după gât, noi ne crucim dar îl lăsăm în plata lui. Ne roagă să-l trezim până să vină doctorul...Foarte bine, fiecare cu damblaua lui.

                                                          V
   Eu mă duc în cabinetul dentar să compun cu Busuioc câteva piese de neuitat, cum ar fi ''Sfioasa Andromaca'' și ''Unde mă duci, bestie!'' și pe la 2 noaptea bate cineva violent în geam de ne-a sărit inima din loc și sticla din mână. Arată-te la fereastră, tună vocea, zgâlțâind balamalele! Eu îi spun lui Busuioc să deschidă el, că era singurul treaz și asta face. Ce sunt urletele alea, întreabă OSU, că el era. Ne pregătim pentru un cenaclu literar-artistic, e spontan Busuioc. Ce cenaclu, bă, cu zbieretele astea?! Sunteți nebuni?! A plecat apoi să colinde și pe la alții, în timp ce Busuioc a stins lumina și a început să cânte un bluzan, acompaniindu-se la chitară: 

''Prin câmpia cea eternă, 

Trece Shakespeare c-o cisternă!''

Sindromul (11)

   

   Bărbatul se întoarse acasă târziu în seară, printre clădirile în ruine, prin praf și gunoaie. Primise de la serviciu înștiințarea că salariul îi va fi redus cu o treime, la fel ca și la ceilalți iar programul de lucru va crește la 16 ore. Viața era a naibii de grea, ca o roată de alergat pentru hamsteri.
Se duse în baie ca să se spele pe ochi. Peretele din fața sa era distrus și se vedea curtea nefiresc de curată, asfaltată și mărginită de garduri înalte din beton cu sârmă ghimpată. Pe margine stăteau aliniate sinistru, butoaie de culoare galbenă, cu deșeuri toxice, poate chiar radioactive, cu tot felul de semne de interdicție.


Traversă casa dărăpănată până la singura cameră încălzită dar toți păreau să doarmă, și nevasta și cei doi copii. Fetița era în pătuțul ei și părea că mormăie ceva, băiețelul era în pat, cu fața la perete. Doar soția zâmbea în somn, cine știe ce visa.



                                             Simțea nevoia să spună cuiva despre nedreptatea care se abătuse asupra lui la serviciu, fără nicio vină, să-și urle disperarea și neputința.
Se duse alături, la mama sa, pentru a-i cerși mângâierea de care avea nevoie dar parcă abia aștepta să-l ocărască, să-i reproșeze tot felul de mizerii din trecut, să-l lovească fără milă, acum când era căzut, pierdut în durere și depresie. ''Și vreau să-mi dai accesul la cămară, să-mi pun niște lucruri acolo, că fiecare își urmărește interesul, copil nenorocit ce ești!


Bărbatul își puse mâinile la urechi ca să nu mai audă nimic, nu îi mai trebuia nimic, absolut nimic, rănile îi erau frământate cu sare și plecă amețit în camera încălzită, unde soția continua să viseze frumos, zâmbind ca o madonă pictată cu sfială pe un lăcaș sfânt. Copiii nu se întoarseră cu fața de la perete, fetița mormăi din nou ceva, ca o imputare, ''ce naiba ai mai căutat acolo dacă știai cu cine ai de-a face'', iar băiatul îl ignoră. Știa că nu doarme, doar stătea cu fața la perete.


După catastrofa care lovise Pământul, în această lume apocaliptică, era greu al naibii de supraviețuit iar bărbatul își frământa mintea. Nu avea de gând să mănânce, cum să ia din rația copiilor?, nu avea nici unde să doarmă dar trebuia să găsească un loc pe undeva, măcar un scaun, un punct de reper.
Nu-i trecea prin cap să cedeze, să renunțe cumva la datoria lui, ba dimpotrivă, se gândea la tot felul de soluții salvatoare, la o schimbare miraculoasă și atunci, chiar în acel moment insuportabil de amorțeală, se trezi.


   Locul era confortabil iar toate necazurile dispăruseră ca prin minune, topindu-se ca niște bomboane de lămâie. Îl inundă o stare de imponderabilitate, ca o flacără euforică interioară, strângându-i pieptul și într-un final eliberându-i-l, ca un infarct eșuat.
Se afla cu mulți ani în viitor, înconjurat de amintiri difuze, într-un drum către trecut. Corpul îi tremura imperceptibil, într-un abandon resemnat. Nu își mai amintea nimic.

Era o femeie frumoasă alături, zâmbind în somn ca o madonă pictată cu sfială pe un lăcaș sfânt, ca o amintire dureroasă despre identitatea lui sfâșiată, iar vântul rece care sufla prin cimitir, râcâia grotesc în geam, cu ghearele rășchirate.
Sindromul îi revenise.