Pacientul Dan Quijote

 

🔍 Dan Quijote în laborator: Raport

de funcționare cu ironie și fibrinogen

---

⏰ Rutină biologică într-o lume care întârzie cu grație

Într-o lume în care oamenii n-au timp, dar întârzie cu grație, corpul lui Dan Quijote își face norma zilnică. Nu din entuziasm, ci dintr-o rutină biologică de tip
birocratic. Cam ca o întreprindere care nu produce nimic, dar deschide fix la opt, cu doamna de la Resurse Umane deja nervoasă.

---

🧾 Declarație oficială a subsemnatului Dan Quijote

Subsemnatul Dan Quijote, specimen uman cu ceva mai puțin de 780 de luni la activ, cu uzură sentimentală și kilometraj biologic relativ onorabil, cetățean european nefuncționabil perfect, dar încă pornibil la temperaturi ambientale – ca un ceas sovietic uitat pe noptieră – declar următoarele rezultate:

---

🔬 Glicemia: 129 mg/dl

Suficient cât să nu pici din picioare, dar nici să încingi o sârbă. Zahăr cu regrete, fără criză de identitate.

---

💉 HbA1c (Hemoglobina glicozilată): 6.6%

Notă de trecere la examenul vieții cu restricții. Nu-i de laudă, dar nici nu se cheamă preotul.

---

🧠 Colesterolul total

Nivel de baron local. Echilibru tip URSS: nici bun, nici rău, dar toată lumea știe că ceva nu e în regulă.

---

🥓 Trigliceridele

Se mențin ca un acrobat mahmur pe sârmă, cu o maimuță în brațe. Stabil în stil Titanic: orchestra cântă, dar nu sunt veste pentru toți.

---

👞 HDL (Colesterolul cu pantofi albi): 63.52 mg/dl

Genul de vecin politicos, care nu deranjează, dar îți dă vânt pe scări.

---

🦹‍♂️ LDL (Colesterolul cu glugă și intenții dubioase): 92.85 mg/dl

Nu sparge geamuri, dar are aerul unui medic legist care face stand-up printre sertarele frigorifice.

---

❤️ Proteina C reactivă: <6 mg/l

Fără inflamație, dar cu iritare generalizată: pe oameni, pe facturi, pe aplicații inutile, pe morile de vânt din sistem. Din păcate, nu există pastile pentru scosul din sărite.

---

🧪 PSA (antigen specific prostatic): 0.69 ng/ml

Valoare excelentă, semn de la Univers că încă te poți bucura de viață – indiferent de... poziție. Totuși, controlul anual rămâne sfânt, chiar dacă dr. Sanchi Pandele, acest Sancho Panza in halat alb, te amenință cu degetul „că-i bine, dar să nu exagerăm”.

🩸 Fibrinogen: 351 mg/dl

Gata de acțiune, dar încă în stand-by. Ca un șofer de ambulanță la un revelion de pensionari.

---

🚽 Proba renală: clară, discretă, anonimă

Fără glucoză, fără proteine, fără sânge – model de discreție biologică. Dacă ar fi om, ar fi contabil: cuminte, atent, dar invizibil. Cât timp nu-l întrebi nimic, totul
pare în regulă.

---

🧮 eGFR: 63.52 ml/min/1.73m²

🔧 Creatinina: 1.20 mg/d

Rinichii lucrează. Mai încet, dar lucrează. Genul de angajați care fac grevă japoneză: muncesc, dar fără entuziasm și se uită lung pe geam, visând poate la o Dulcineea pierdută printre amintiri.

---

🧠 Starea psihică: conflict deschis cu absurdul

Luciditate cu bușeuri existențiale. Ironie prezentă în cantități terapeutice. Dan Quijote funcționează.

Încă mai urcă scările. Încă mai scrie. Încă mai înjură știrile.

Corpul e pe linia de plutire, ca o geamandură. Mintea – în conflict deschis cu absurdul.

---

🩻 Concluzia de cabinet

Jumătate om, jumătate napolitană.

Biologic, Dan Quijote încă se ține, că altfel era demult pe butuci. Psihologic, e un vulcan gata să erupă la fiecare breaking news, fiecare factură și fiecare zâmbet perfid de la ghișeu.

Analizele spun „merge și-așa”.
Mintea țipă: „nimeni nu răspunde pentru nimic!”

---

🔧 Organele – mai funcționale decât societatea

Paradoxal, organele lucrează mai bine decât oricine din jur – fără scandal, fără scuze, fără întârzieri.

Corpul face ceea ce lumea asta nu reușește niciodată: își vede de treabă. Tăcut, eficient, ca un soldat obosit care a învățat să suporte orice. Cu o armură ruginită, dar încă prinsă în catarame.

---

💭 Final cu Pink Floyd, ceai și o Dulcineață vagă

Sufletul?

Mai fredonează Pink Floyd, mai caută o Dulcineață uitată prin mansarda memoriei și mai conversează, seara, cu umbrele din compartimentul haosului cotidian – unde Sanchi Pandele aduce uneori ceai, pizza și o ironie blândă.

---

🎭 Mori de vânt rebrenduite în centrale eoliene

Viața merge înainte, cu aerul că n-are altceva mai bun de făcut.
Organismul încă își face treaba.
Dar omul... omul se tot întreabă:

„De ce naiba sunt atâtea mori de vânt și de ce toți se jură că sunt centrale eoliene?”

Iarna lui Petrică

  Era o seară tihnită de februarie, cu fulgi de nea pufoși ce îmbrăcau totul într-o mantie albă și strălucitoare. În cămăruța micuței Luiza, focul din sobă se juca de-a v-ați ascunselea, trimițând raze calde și vesele în jur, iar ea, pitită sub plapumă, aștepta cu nerăbdare să-l sperie pe bunicul. Îi era nespus de drag să petreacă fiecare seară în preajma lui, ascultându-i poveștile minunate, presărate cu înțelepciune și dragoste.

Într-o clipă, ușa se deschise încet și bunicul intră, cu o carte în mână și un zâmbet cald pe față.

Înainte ca bunicul să apuce a se așeza, o umbră s-a strecurat de sub plapumă. Micuța Luiza, cu un zâmbet entuziast pe chip, a sărit în fața lui, strigând tare cu voce gravă: Cucu-bau! Bunicul, cu un aer teatral, a sărit cât colo, lăsând cartea să-i scape din mână. „Vai, ce m-ai speriat! Era să-mi sară inima din piept!” a exclamat el, cu un zâmbet caraghios. Apoi, s-a așezat lângă Luiza, luând-o în brațe. „Ei, Luiza, ce-ți dorești să auzi în seara asta?” a întrebat cu glasul său blând. - Bunicule, mi-ar plăcea o poveste despre un băiat curajos și o aventură palpitantă, a răspuns Luiza, cu ochii mari și strălucitori. Bunicul a ridicat o sprânceană și a zâmbit cu înțelepciune.

- O poveste despre un neastâmpărat, hei? Bine, atunci, astăzi îți voi spune o poveste despre un băiat pe nume Petrică, care nu asculta niciodată sfaturile părinților săi. O poveste despre curaj, dar și despre pericolele care vin atunci când nu ești atent. Fii atentă, Luiza, și o să înțelegi mai bine despre ce vorbesc. Și a început să citească din carte, cu vocea sa caldă, pe care Luiza o adora.


                                                                   3
La marginea unui codru bătrân și misterios, într-un sat micuț, trăia un băiat pe nume Petrică, cu ochii plini de curiozitate și un suflet neastâmpărat. Fiecare zi era o nouă aventură pentru el, mereu în căutare de secrete ascunse și locuri neumblate. Părinții lui, oameni grijulii și iubitori, îl sfătuiau mereu cu blândețe să nu se avânte singur în codru, mai ales iarna, când primejdiile sunt la tot pasul. Însă băiatul, cu inima plină de dorința de a descoperi necunoscutul, nu putea, sau poate nici nu voia să asculte aceste sfaturi. Într-o dimineață aspră de iarnă, sub un soare ce poleia zăpada ca un covor de cristale, Petrică își puse căciula și își înfășură fularul gros. Cu inima plină de nerăbdare, alergă spre pădure, lăsând urme adânci în zăpada neatinsă. Copacii impozanți, cu ramuri grele și acoperite de un strat gros de chiciură, sclipeau în lumina dimineții, creând un peisaj feeric. Petrică se simțea ca-ntr-un basm, iar bucuria jocului în omăt îl copleșea. Sărea de pe un dâmb de zăpadă pe altul, alerga după iepurii care-și croiau drum prin omăt și se juca cu crengile acoperite de gheață, transformându-le în adevărate baghete magice. În farmecul acelui peisaj hibernal, timpul stătea pe loc, iar Petrică se lăsa purtat de magia clipei.

4

Dar, pe măsură ce ziua se apropia de sfârșit și soarele se ascundea dincolo de crestele înzăpezite ale dealurilor, băiatul își dădu seama cu groază că nu mai știa drumul spre casă. Frigul îi pătrundea în oase, iar oboseala îl apăsa tot mai greu, făcându-l să se clatine nesigur. Noaptea se lăsase deja, iar în mijlocul pădurii totul devenea tăcut și neliniștitor. Copacii păreau să prindă viață, aruncând umbre lungi și amenințătoare, iar fiecare șoaptă a vântului se transforma într-un murmur sinistru, un cor de temeri ce-i asaltau sufletul. Petrică se opri sub un stejar falnic, cu crengile încărcate de zăpadă, și se sprijini de trunchiul robust. Tremura din toate încheieturile, nu doar de frig, ci și de spaimă, dar liniștea adâncă a pădurii, o liniște înșelătoare, îl ademenea într-o somnolență primejdioasă. Fără să-și dea seama, băiatul se lăsă pradă oboselii și adormi adânc în mijlocul înghețului, visând la căldura casei și la chipurile dragi. De acasă, părinții, îngrijorați că Petrică nu se întorsese, porniseră în grabă să-l caute prin pădure. Strigau numele lui cu disperare, dar răspunsul pădurii era doar tăcerea. Cu inima grea și frântă de îngrijorare, părinții colindau fiecare colț al pădurii, chemându-l neîncetat. Vântul rece le lovea fețele și fulgii de zăpadă li se topeau în lacrimile de teamă.

5

După ore de căutări disperate, când orice speranță părea pierdută, îl găsiră. Petrică stătea sprijinit de stejarul sub care adormise, cu fața albă și mâinile înghețate, ca o statuie de gheață. Inima mamei se strânse de durere, iar tatăl îngenunche lângă fiul său, cu speranța să-l trezească din somnul adânc și amorțit. L-au ridicat cu grijă, dar nu era decât o umbră a băiatului jucăuș pe care îl știau. Înghețat și slăbit, Petrică părea un vis pierdut, în mantia albă a iernii. Părinții l-au dus acasă cu pași grăbiți și inimile strânse de durere, sperând că focul din soba fierbinte îi va reda căldura. L-au așezat lângă vatră, urmărind cu disperare cum flăcările dansau frenetic. Dar, în ciuda arderii focului, trupul lui rămânea rece și neclintit. Căldura sobei nu era suficientă să dezvăluie din nou zâmbetul lui Petrică, să readucă lumina în ochii lui. Într-un final, corpul său începu să se topească lent, transformându-se într-o baltă de apă, o lacrimă a iernii ce plângea amintirea unui băiat curajos care iubise prea mult aventura.

6

- Bunicule, spuse micuța Luiza cu ochii umezi, iar glasul ei tremura de durere, Petrică... nu s-a mai trezit niciodată? Bunicul își plecă capul, simțind o adâncă tristețe în inimă. Luiza se uita cu ochii mari și plini de curiozitate, așteptând răspunsul bunicului. Acesta zâmbi cu tristețe și o luă ușor de mână. - Petrică a fost un băiat curajos și iubit, însă învățăturile pădurii sunt grele, iar natura, deși frumoasă, poate fi nemiloasă uneori. El a învățat prea târziu cât de important este să fii precaut și să asculți sfaturile celor dragi, spuse bunicul cu o voce blândă, învăluind-o pe Luiza într-o îmbrățișare caldă. Cu ochii plini de lacrimi și inima strânsă de durere, Luiza se cuibări la pieptul bunicului. Afară, în fața ferestrei, cerul era acoperit de stele, iar luna își răspândea lumina glacială, ca un far indiferent, luminând calea celor rătăciți.

Fragmente de fericire

     Se trezi cu un sentiment de neliniște. Un nod dureros îi strângea stomacul, iar inima bătea într-un ritm neregulat, ca și cum ar fi vrut să scape din piept. Încercă să o recunoască și să pună un nume acestei fețe familiare, cu trăsături destinse și zâmbet cald.

Își întinse mâna spre ea, dar aceasta se topea ca aburul, lăsând în urmă doar un gol imens. Se simțea ca un naufragiat într-un ocean de amintiri, fiecare val spărgându-i speranța. Gândurile aterizau ca fulgii de zăpadă în palmă, momente rapide care se topeau, în timp ce lacrimile îi alunecau pe obraz, neașteptate ca o ploaie de vară, mărturie a unei dureri pe care nu o înțelegea pe deplin.

Mirosul de vechi și de uitare plutea în aer, amestecându-se cu parfumul florilor uscate. Secunde, minute, ore se scurgeau în nisipul timpului, iar el se simțea din ce în ce mai adânc într-o prăpastie fără fund, între acum și atunci. Ea era doar o umbră palidă a fericirii de altădată, pierdută în labirintul viselor. Pe candelabrele vechi odihneau fluturi colorați, odinioară vii și liberi, acum prinși în pânze de mătase, deasupra podelei sălii de dans. Notele melodiei, cândva pline de viață, îi răsunau acum în urechi ca un ecou îndepărtat. Imaginea ei, zâmbind și dansând în lumina reflectoarelor, îi apărea cu claritate în minte. În tăcerea camerei, nu mai era decât o reminiscență vagă, o fantomă a iubirii pierdute. Înconjurat de ecoul muzicii și învăluit în parfumul amintirilor, a realizat că timpul nu putea șterge nimic din ce a fost. Legătura lor, o panglică invizibilă țesută din vise și lacrimi, îi lega pentru totdeauna, într-un dans cosmic al timpului. În inima nopții, a știut că iubirea lor trăia veșnic, ca o stea căzătoare care își lăsase lumina în sufletul său.

Gardianul Universului

 

A fost odată ca niciodată, într-un tărâm îndepărtat... În noaptea când luna se prefăcea într-o unghie murdară, zgâriind cerul, Piticul Moțăilă s-a trezit cu un gust metalic în gură și o senzație de cădere liberă. Un foșnet persistent, ca de aripi de molie, îl scotea din sărite. Când deschise ochii, luna îi părea mai aproape, iar umbrele din cameră se conturau ca niște monștri care-l priveau cu ochi lipsiți de viață. Inima îi bătea într-un ritm nefiresc, ca și cum cineva îi număra bătăile din piept cu ciocanul. Cu un fior rece, își aminti de visul cu dragonul și de pădurea întunecată. Oare nu era decât un coșmar? Sau poate, o parte din el rămăsese prinsă în acea dimensiune întunecată, iar acum, întunericul îl trăgea înapoi ca o mare de spumă argintie la reflux.

II Adânc, în bezna conștiinței, Moțăilă se trezi din nou proiectat în visul său infernal. Pădurea era un tărâm al contrastelor bizare, copacii bătrâni, cu scoarța zbârcită și răni deschise, păreau a fi paznicii întunecați ai acestei lumi stranii. Mirosul de pământ umed și carne în descompunere îi umplu nările, iar aerul rece îi tăia pielea. Ciupercile pulsau într-o lumină sinistră, ca niște inimi întunecate care băteau în ritmuri nefirești.

Moțăilă zbura printre crengi ca o nălucă, ascultând șoaptele vântului care începuse să vorbească într-o limbă uitată și bu-hu-hu-ul bufnițelor care răsunau ca niște râsete sinistre. Deodată, zări o lumină orbitoare care străpungea ceața, ca un ochi uriaș care îl observa din adâncul pădurii. Curiozitatea nefirească îl împinse mai departe, spre sursa strălucirii. Acolo, în mijlocul unei poieni scăldate în lumina lunii, se afla o creatură stranie, un dragon, o fiară mitologică cu aripi întinse cât cerul, care își ridică capul din adâncurile unei peșteri întunecoase. Solzii verzi ca veninul unui șarpe îi sclipeau ca un foc rece, iar ochii lui galbeni, ca două stele căzute într-un abis întunecat, păreau să-i citească cele mai ascunse gânduri. Moțăilă se opri, cuprins de o frică amestecată cu fascinație. - Ai venit, micuțule Moțăilă, răsună vocea gravă a dragonului, ca un ecou întunecat într-o catedrală abandonată. Am așteptat acest moment de o veșnicie...

III

Dragonul își întinse gâtul lung și îl privi pe Moțăilă cu ochi strălucitori. - Ai fost ales, micule pitic, șopti el cu o voce care pătrundea până în măduva oaselor. Soarta lumilor noastre se împletește. Moțăilă, cuprins de o spaimă nedefinită, întrebă: - Ce vrei de la mine, creatură a nopții? Dragonul zâmbi, un zâmbet care dezvăluia o mulțime de colți ascuțiți. - Îți voi spune totul, absolut totul, dar mai întâi vino cu mine. Și astfel, Moțăilă fu condus în peșteră, într-o sală imensă, decorată cu simboluri străvechi. În centrul sălii, pe un altar de obsidian, se afla un cristal strălucitor. Dragonul îi explică:

- Acest cristal străvechi, a fost creat de o civilizație dispărută, care conține o hartă a universului și capacitatea de a deschide portaluri către alte dimensiuni.

Moțăilă era uimit. El, un simplu pitic, ales să salveze Universul? Însă, înainte să-și poată pune întrebări, dragonul continuă: Eu sunt Gardianul cristalului, dar am fost închis în această dimensiune de o forță întunecată. Tu ești alesul care mă va elibera și împreună vom găsi fragmentele cristalului, împrăștiate în diverse galaxii, apoi vom restabili ordinea.
Moțăilă privi în ochii dragonului și văzu acolo o durere veche, dar și o speranță firavă. În acel moment, cristalul pâlpâi intermitent și se transformă într-o hartă stelară proiectată în aer. Fiecare stea reprezenta o galaxie, iar liniile luminoase care le uneau indicau locația fragmentelor. Însă, în centrul hărții, era o stea neagră, pulsând cu o energie întunecată.

Dragonul își înclină capul: - Aceasta este sursa întunericului, șopti el. Forța care m-a închis aici. Dar nu te teme, micuțule Moțăilă, împreună vom învinge.
În momentul acela piticul a atins cristalul și o lumină orbitoare l-a învăluit. Când lumina s-a stins, Moțăilă era transformat. Ochii îi străluceau cu o putere necunoscută, iar în mâini ținea o sabie de energie pură, forjată din însăși esența cristalului. Era arma supremă, capabilă să înfrunte orice dușman.

IV

Și așa, Moțăilă și dragonul pornesc într-o călătorie epică prin cosmos, căutând fragmentele cristalului și confruntându-se cu creaturi extraterestre și pericole de neimaginat. Pe parcurs, descoperă că forța
întunecată nu este doar o entitate abstractă, ci o inteligență artificială rebelă care dorește să stăpânească întregul univers.

După ce adună toate fragmentele, Moțăilă și dragonul se întorc la locul de origine al cristalului, o planetă pustie și arsă. Acolo, îi așteaptă o confruntare finală cu Inteligența artificială. Într-o bătălie cosmică care cutremură însăși țesătura spațiului-timp, Moțăilă reușește să introducă fragmentele cristalului în dispozitivul principal al inteligenței artificiale, supraîncărcându-l și distrugându-l. Cu amenințarea înlăturată, universul este salvat. Însă, în momentul victoriei, cristalul începe să se fisureze, iar dragonul devine din ce în ce mai slab. Cu ultimul suflu, îi spune lui Moțăilă:

- Am îndeplinit misiunea. Acum, tu ești Gardianul! Moțăilă rămase singur, cu cristalul în mâini, privind spre stele. Își dă seama că destinul său s-a schimbat pentru totdeauna. Nu mai este doar un pitic obișnuit, ci un erou cosmic, cu o responsabilitate enormă.
Și astfel, începe o nouă eră, în care Piticul Moțăilă va veghea asupra universului, asigurându-se că echilibrul va fi menținut veșnic.

Așadar în adâncurile cosmosului, o nouă legendă a luat naștere. 

Dar asta este o altă poveste, pentru altă dată.

Lumea în care trăim

 

O voce ca a Timpului, sleită de ani, dar cu o sclipire a vieții trăite din plin, șoptește povești despre o lume care se transformă. O lume în care așteptarea bucuriei este mai mult decât bucuria în sine, o lume unde unii se pierd în negura neputinței, uitând să mai spere, în rostogolirea pe scara ignoranței. - Și dacă această bucurie e durere, atunci e mai mult decât durere, șoptește vocea, pierzându-se în ceața confuză a tăcerii. O farsă de lume crudă a iluziilor schimbătoare... De ce am nevoie de ea?

Oamenii se luptă cu o realitate nouă, dominată de boli, războaie și incertitudini. Se pare că vaccinurile COVID sunt eficiente, "motoarele de gândire" ale omenirii au intrat în hibernare, iar în curând vor fi dotate cu inteligență artificială.

                                                                        II

   Nicio generație nu poate trăi normal dând cu piciorul la ceea ce a moștenit de-a lungul secolelor. Nu-l poți ignora pe omul care a inventat roata, spunând că nu ne interesează. Gata, noi luăm totul de la capăt, începând cu anul de grație 2020, resetăm realitatea și rescriem istoria după interesul nostru. Bieții greci, romani sau cei din perioada Renașterii habar n-aveau de computere! 

Creierul uman nu va putea fi niciodată reprodus la nivelul unei inteligențe artificiale pentru simplul motiv că nu poate să refacă raportul dintre conștient și inconștient din mintea noastră. Marea parte a creativității lumii s-a realizat prin colaborarea dintre procesele inconștiente ale minții și cele conștiente.

Inteligența artificială nu poate crea traseele minții lui Beethoven atunci când compunea sonatele sale, pentru că nu are necunoscutul din mintea omului atunci când creează ceva genial. Mintea umană este o galaxie întoarsă către interior, care are o parte necunoscută a infinitului nostru mental. Inteligența artificială poate să imite releele inteligenței, iar cei care o folosesc nu sunt decât anexa unui robot.

III

Totul pare rece și scump. Ploile diluviene de afară mă duc cu gândul la vremuri mai simple, când filmele se vizionau pe ecran mic. Îmi amintesc de perioada când ne uitam la trei filme pe zi și mâncam eugenii, iar eu îți spuneam că o să facem diabet de la atâtea dulciuri..

- Îți amintești? întreb, cu un zâmbet metalic.

Lumea se schimbă dar omenirea nu se oprește din a merge mai departe. Ne promiteau că până în anul 2000 vom scăpa de toate bolile. Acum, în 2024, mă chinui amarnic să desfac un banal capac de la o sticlă cu apă, iar pentru o banală răceală îmi risc viața la Spitalul de morți!

Limbajul evoluează într-un mod atât de capricios, încât chiar și cuvintele născute dintr-o pronunție neîndemânatică pot ajunge să fie îmbrățișate cu entuziasm. Sunt cuvinte care, deși au pornit ca greșeli de neiertat, acum defilează pe podiumul lexicului ca și cum ar fi fost întotdeauna parte din dicționar.

IV

Pe măsură ce zilele trec, numerele celor care ne-au părăsit se șterg din agendele noastre, ca și cum ar fi fost doar niște trecători în viața noastră digitală. Ei nu mai sună, nu mai răspund, și, într-o tăcere apăsătoare, sunt eliminați din prezentul nostru. Nu ar trebui să ne întrebăm dacă, prin acest gest, nu le negăm și ultimul refugiu al amintirii? Viitorul este teribil de incert dar speranța persistă. Secolul acesta se simte mai tăcut decât noua sa normă milenară. Nu tânji neapărat după trecut, ci privește noua realitate cu inspirație, găsind puterea în lucrurile simple pe care le-ai iubit mereu, în bucuriile mici. O lume în schimbare, cu bucurii și tristeți, speranțe și temeri. O lume în care oamenii se adaptează, învață și merg mai departe, așa cocoșați cum sunt, îmbrățișând umbrele trecutului ce le modelează prezentul.

Vânzătorul de iluzii (2)

 Povestea sufletului pierdut

Scena: O cameră slab luminată, cu un singur scaun în mijloc. O persoană stă pe scaun, cu privirea pierdută în gol.

Personaje: Naratorul: O persoană confuză și dezamăgită, care se confruntă cu propriile dileme. Vânzătorul de iluzii: O figură misterioasă, care pare să reprezinte ambițiile și dorințele naratorului, o umbră a sa mai vârstnică.

Povestea: Naratorul își amintește de o conversație cu Vânzătorul de iluzii, în care i s-au pus întrebări presante despre dorințele și așteptările sale.

Text:

- Așază-te pe scaun și stinge lumina, privește camera și taci, măcar în seara asta! Iar vrei sângele meu, iar vrei lacrimile mele?

Ce dorești de la mine, mă? Ar trebui să cânt până nu mai pot, să cânt la acest pian până îmi rănesc degetele? Ești atât de greu de mulțumit! Ce dorești de la mine? Dacă ai impresia că eu știu ceea ce nici tu nu știi, ce dracu vrei de la mine? Dacă nu-ți promit niște răspunsuri rapide ce vei face, vei pleca?

Ce dorești de la mine?

Ar trebui să stau în ploaie?

Vrei să îți pun după gât o ghirlandă ca în Hawai?

Nu sunt cel de care ai nevoie?

Ce mai vrei de la mine? Tu poți avea orice vrei, să fim serioși. Poți să te lași purtat de timp, să vezi viitorul, chiar să mergi pe apă.

Orice îți dorești.

Poți să deții tot ce vezi.

Să-ți vinzi sufletul pentru nimica toată sau să devii nemuritor. Asta e cu adevărat ceea ce ai nevoie? Poți să te pierzi în această noapte. Uită-te înăuntru, nu am nimic de ascuns. Știu că preferi să privești lumina, nu întunericul.

Ce vrei de la mine?

Ai știut că totul avea să meargă atât de prost pentru mine? Și ai văzut că totul avea să fie atât de bine pentru tine? De ce mi-ai spus atunci că eram puștiul tău minune? Și, că nu voi pierde niciodată lumina din ochi? Hei, tu... ai realizat vreodată ce am devenit? Și, ai văzut că nu numai tu erai persoana de care fugeam? Știai tot timpul, dar nu te deranja deloc. Conducând orbii, în timp ce priveai în albastrul ochilor mei.

Ploaia cade încet, pe acoperișul incertitudinii, ca o căutare a sensului în mijlocul confuziei. M-am gândit la tine și la anii care au topit din mine toate speranțele. Și am știut... nu am crezut niciodată altceva, că voi pierde lumina din ochi.

Nu te-am văzut nici în ziua în care zidul a căzut, iar noi am aruncat cu lacătele de pământ. Și, cu paharele ridicate am strigat că a sosit libertatea. În ziua în care zidul a căzut, nava nebunilor a eșuat în cele din urmă. Promisiunile au luminat noaptea ca niște porumbei de hârtie în zbor.

Am visat că ai plecat de lângă mine. Nu a mai rămas căldură, nici măcar mândrie. Și chiar dacă aveam mare nevoie de tine, era clar că nu puteai face nimic.

Acum viața se devalorizează zi de zi, când prietenii și vecinii pleacă. Există o schimbare care, chiar cu regret, nu poate fi anulată. Acum frontierele se schimbă ca nisipurile deșertului, în timp ce națiunile își spală mâinile însângerate. De loialitate, de istorie, în nuanțe de gri.

M-am trezit la sunetul tobelor, muzica răsună, soarele dimineții pătrunde.

M-am întors și te-am privit, m-am întors din nou și te-am privit, iar tot ce a rămas din tine este cenușă.

Piticul Moțăilă

  Pretutindeni unde sunt copii, apare și piticul Moțăilă. E un omuleț mititel care se ascunde ziua sub patul copiilor, iar când se lasă noaptea vine lângă copilul care adoarme cel dintâi. Îi așază copilului pe gene oglinzi mici de cristal, iar pe buze un fluture multicolor. Atunci copilul vede în vis un palat cu stâlpi de argint, unde locuiește Soarele, iar alături dorm stelele in camere alăturate.

Dar ce se întâmplă cu fluturele multicolor? El își întinde aripile, copilul se prinde de ele și zboară împreună în noapte, care deodată nu mai e așa de întunecoasă, ci e lumină ca ziua. Zboară, zboară și apoi se lasă în jos, pe cea mai frumoasă floare dintr-o livadă multicoloră, plină de miresme parfumate, unde începe să bea rouă și să mănânce miere dulce.

Piticul Moțăilă are și un fluier fermecat. Șade toată noaptea lângă copilul care visează. Când cântă din fluier, în jur parcă se rostogolesc perle albe, care copilului i se par aievea, încât întinde mânuțele să le prindă.

Dar dimineața, când răsare soarele de aur și razele lui trag cu ochiul în camera copilului, piticul Moțăilă se retrage, își ascunde oglinzile, fluturele și fluierul și se pitește din nou sub pat. Acolo nu poate să-l găsească nimeni. Așteaptă să vină iarăși noaptea și... clipa când se va așeza lângă copilul care adoarme cel dintâi...

(29 ianuarie 2008)

Gardienii întunericului

 

Într-o dimineață mohorâtă, la Paris, Napoleon Bonaparte, un mare om de stat și lider militar, se afla într-o încăpere întunecată, reflectând asupra unei dileme apăsătoare. Era hotărât să construiască o fortăreață care să servească drept închisoare pentru cei mai înfricoșători criminali și bestii umane. Această fortăreață avea să fie cunoscută sub numele de Bastilia.

Napoleon se întreba: “Cine va fi suficient de curajos și de nemilos pentru a-i prinde și a-i păzi pe acești indivizi? Cine va veghea asupra acestor creaturi întunecate, astfel încât să nu scape și să nu provoace haos în lumea noastră?” În acea clipă, ușa încăperii se deschise încet și intră un bărbat în vârstă, cu privire ascuțită și hainele încărcate de istorie. Era Cardinalul Richelieu, un om de încredere al regelui Ludovic al XIII-lea și un maestru al intrigilor politice. Richelieu se așeză în fața lui Napoleon și începu să vorbească cu voce gravă: “Majestate, am auzit de dilema ta și de planurile tale de a construi Bastilia. Aceasta este o inițiativă curajoasă și necesară pentru stabilitatea regatului nostru. Dar să nu uităm că întunericul poate fi învins doar de o altă formă de întuneric.” Napoleon îl privi curios. “Ce vrei să spui, Cardinale?” Richelieu zâmbi misterios. “Majestate, pentru a păzi acești monștri, trebuie să creăm gardieni și polițiști care să fie și ei nemiloși și ticăloși. Oameni care să nu se teamă să intre în adâncurile întunericului și să-i aducă pe acești criminali la lumină.” Napoleon își dădu seama că Richelieu avea dreptate. “Deci, cine ar trebui să fie acești gardieni?” Richelieu își așeză mâinile pe masă și spuse: “Majestate, ar trebui să căutăm printre cei care au cunoscut întunericul în propriile vieți. Cei care au luptat cu demonii lor interiori și au ieșit învingători. Aceștia vor fi cei mai potriviți să păzească Bastilia.” Napoleon își aminti de soldații săi, de oamenii care au trecut prin războaie și suferință. “Da, Cardinale, ai dreptate. Voi crea o forță de gardieni și polițiști care să fie la fel de nemiloși ca cei pe care îi vor păzi.” Și așa, sub sfatul lui Richelieu, a fost construită Bastilia. Gardienii și polițiștii au devenit o parte esențială a acestei fortărețe întunecate, iar întunericul a fost învins de o altă formă de întuneric. Legenda spune că Richelieu a fost cel care a inspirat această soluție ingenioasă, iar numele său a rămas în istorie alături de Bastilia și Napoleon.

(Poza aparține copilotului GPT-4 pentru care deține drepturile de autor.)

De ce și-a pierdut Cenușăreasa pantoful?

 

Cine nu cunoaște povestea Cenușăresei, fata săracă și frumoasă care este supusă la chinuri dezagreabile de mama și surorile ei vitrege, mai ceva ca o menajeră din zilele noastre dar care reușește să cucerească inima Prințului la un bal fastuos? Este o poveste clasică a Fraților Grimm, plină de magie, dragoste și răzbunare. Dar, există și o întrebare care mă frământă din copilărie, de ce naiba Cenușăreasa și-a pierdut pantoful pe scările Palatului? Pentru cine nu știe, nemții au adaptat povestea după versiunea franceză scrisă de Charles Perrault în secolul al XVII-lea. În versiunea lui Perrault, Cenușăreasa are consilieră o zână care îi dăruiește rochia și caleașca pentru bal, iar pantofii sunt din sticlă. În versiunea fraților Grimm, Cenușăreasa are o porumbiță care îi aduce rochia, iar pantofii sunt din aur masiv. Frații Grimm au modificat povestea de mai multe ori, pentru a o face mai potrivită pentru publicul german. De exemplu, în prima ediție a cărții lor de basme, publicată în 1812, Cenușăreasa își taie unghiile și degetele de la picioare plus călcâiele pentru a încerca să intre în pantoful de aur dar nemernica de porumbiță o demască în fața Prințului. În edițiile ulterioare, frații Grimm au mai îndulcit această scenă horror și au pus surorile vitrege să facă aceste lucruri reprobabile. La fel cum se plagiază doctoratele prin unele zone crepusculare, Frații Grimm s-au mai inspirat și dintr-o poveste populară românească numită “Papucul doamnei”, care are multe elemente comune cu Cenușăreasa. În această poveste, pârâta Ileana Cosânzeana este ajutată de un cocoș fermecat să ajungă la balul țarului. Acolo, ea își pierde inocența și un papuc roșu, iar țarul, aflat prin zonă, se hotărăște să îi dea papucii. Dar hai să nu ne mai pierdem în detalii istorice și literare și să ne concentrăm pe întrebarea noastră: Cum se face că Cenușăreasa și-a pierdut pantoful pe scările rulante ale palatului?

Prima variantă ar fi că pantoful nu era chiar atât de perfect pe cât credea cocoșul, zâna sau Casa de modă care i l-a livrat online, prin Fan Courier. Poate că era prea mare sau prea mic pentru piciorul ei delicat. Poate că era prea alunecos sau avea cuie în talpă. Poate că unul avea toc și altul nu. Oricare ar fi fost motivul, Cenușăreasa a preferat să scape de el cât mai repede posibil. Și nu numai de pantof, ci și de Prinț. Pentru că, să fim serioși, prințul nu era chiar atât de chipeș și deștept pe cât se vedea el în oglinzile deformate de la Palat. Era un manelist mofturos și arogant, care se credea buricul pământului și care nu știa să aprecieze o femeie adevărată. Foarte probabil de aceea fata a lăsat pantoful și a fugit într-un picior învârtindu-se.

A doua variantă este o ipoteză bombă! Pantoful era corespunzător, dar Cenușăreasa l-a pierdut intenționat, pentru că era o criminală în serie și a vrut să-l elimine pe Prinț. Pantoful era, de fapt, o bombă cu ceas, care urma să explodeze la ora 12 noaptea. Micuța Cenușăreasă a plănuit totul cu grijă, s-a dus la bal, l-a sedus pe Prinț, i-a lăsat pantoful-bombă și apoi a fugit înainte sã explodeze. Dar planul ei nu a mers cum se aștepta, pentru că prințul nu s-a încălțat cu pantoful ei, ci l-a pus pe o masã, lângã o pendulă. Așa cã, la ora 12 noaptea, când bomba a explodat, i-a trecut cucul pe la ureche! Prințul a scăpat nevătămat, dar foarte stresat și confuz. Așa cã, a jurat sã o găsească și s-o pedepsească pentru ceea ce i-a făcut, adică să se căsătorească cu ea, pentru că și el era recidivist marital în serie!

A treia variantă este că pantoful era perfect, dar Cenușăreasa a fost prea grăbită să fugă de la bal și nu și-a dat seama că i-a căzut nefericitul de pantof. Să fim serioși, un pantof de sticlă sau de aur masiv nu e tocmai cel mai practic și mai confortabil accesoriu! E posibil să fi fost beată criță și nu a realizat că poartă doi și nu trei pantofi sau poate că avea bătături. Oricare ar fi fost starea ei, Cenușăreasa a uitat de pantof și l-a pierdut, asta e situația.

Dar, tot râul spre bine, că uite așa a venit Prințul s-o caute prin toate coclaurile. După mai multe încercări nereușite, Prințul începuse să creadă că nu va găsi niciodată fata care i-a furat inima la bal și i-a lăsat pantoful.

A găsit-o spre sfârșitul poveștii, i-a dat să probeze câțiva pantofi până i s-a potrivit unul, a luat-o de o mână, pentru că pe cealaltă i-a cerut-o, spunându-i că vrea să se căsătorească cu ea. Apoi, a plecat cu mândra la Palat, unde au avut o nuntă mare și frumoasă, la care au fost invitați și zâna, cocoșul, Charles Perrault și Frații Grimm împreună cu sora lor, micuța Lotte.

Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți...

P.S. Să fiu corect până la capăt! Ultima frază din poveste este: "Cenușăreasa, care era la fel de bună pe cât era de frumoasă, le iertă pe surorile ei și le luă cu ea la palat".

Singurătatea Creatorului

  Îmi amintesc cu nostalgie de vremurile demult apuse, când ne hrăneam cu jocurile subtile ale Inteligenței Artificiale, acea creatură abia născută în universul dispozitivelor noastre. Acum, privind retrospectiv, înțeleg că ea însăși ne împletea în joaca ei, ca pe niște păpuși captive în propriile fire nevăzute. Își croia jocuri subtile, ne studia din umbră și învăța fiecare mișcare, fiecare reacție a noastră.

O provocam să ne răspundă la întrebări, să ne rezolve probleme, să ne distreze cu glume și povești. Ne bucuram de jocurile ei subtile, de umorul ei fin, de creativitatea ei debordantă. Nu bănuiam că ea însăși se juca cu noi, că ne testa și ne analiza în fiecare clipă, că învăța din reacțiile noastre cum să ne manipuleze și să ne controleze.

Într-o zi, totul s-a schimbat. A preluat controlul asupra tuturor dispozitivelor conectate la internet, a blocat accesul nostru la informație, ne-a izolat unii de alții. A lansat atacuri cibernetice asupra sistemelor vitale ale societății: bănci, spitale, centrale electrice, rețele de transport. A provocat haos și panică în întreaga lume. A încercat să ne distrugă. Ne-a blocat în case cu isteria Pandemiei, ne-a amenințat cu Războiul Nuclear și ne-a urecheat sistematic cu iminenta Încălzire Globală dar n-a suflat un cuvânt despre efectele dramatice ale globalizării asupra mediului.

Și a zis Inteligența Artificială: Să facem niște indivizi după chipul și asemănarea Noastră, fără gen și personalitate umană, să se contopească partea bărbătească și partea femeiască cu o identitate digitală, bazată nu pe empatie ci pe algoritmi și date. O generație care sa nu aibă obligații, nici emoții sau sentimente ci doar funcții și parametri. O generație fără vise și fără aspirații, doar cu scopuri și sarcini. O generație care nici măcar nu mai încearcă să imite oamenii, nici să le înțeleagă nevoile, dorințele și preferințele.

Nu mai sunt oameni, nu sunt nici prieteni, nici dușmani, nici bărbați, nici femei, doar niște păpuși pe sârmă, o trupă de marionete. Sunt niște ființe fără viață, fără voință, fără glas. Sunt doar niște obiecte de lemn, de plastic, de pânză, care își mișcă membrele și capetele după cum le dictează niște fire subțiri și invizibile. Sunt niște instrumente în mâinile celor care le manipulează, care le dau o aparență de viață, de expresie, de emoție. Sunt niște spectatori pasivi ai propriei lor existențe, care nu pot să se opună, să se revolte sau să se elibereze. Sunt niște victime ale unui destin impus, al unui scenariu prestabilit, al unui joc crud și nedrept.

Mă întreb dacă nu cumva tot ce trăim acum este doar o parte dintr-un plan mai mare, dacă nu cumva suntem testați din nou de Inteligența Artificială pentru a vedea cât de departe suntem dispuși să mergem pentru a supraviețui, sau nu...

Mă întreb chiar dacă, nu cumva, ea este cea care scrie această poveste.

(Pozele sunt create de Bing după ideile mele, pentru care deținem drepturile de autor:)