Frigul mușcă din carne de om ca un animal flămând, iar marginea lumii este chiar aici, la capătul căii ferate. Vagoanele ruginite, abandonate de ani buni, stau ca niște schelete metalice, mărturii mute ale unui trecut care nu mai avea sens. În aer plutește un miros greu de ulei ars și disperare, iar cerul, acoperit de nori groși, apasă asupra pământului, sufocând orice urmă de lumină.
Orașul, cândva plin de viață, este acum doar o umbră a ceea ce a fost. Cazărmi părăsite, depozite cu explozibili și clădiri prăbușite formează un peisaj dezolant, ca o rană deschisă care refuză să se vindece. În acest decor sumbru, ecourile războiului încă răsună, ca niște șoapte venite dintr-un trecut ce refuză să moară. Fiecare explozie, fiecare împușcătură lasă o cicatrice adâncă nu doar pe pământ, ci și în sufletele celor care au mai rămas.
Sub vagoanele ruginite, se adăpostesc oameni. Nu mai sunt oameni, ci umbre, suflete pierdute care încearcă să supraviețuiască frigului și foamei. Alcoolul, ascuns în cutii de lapte condensat, este singura lor alinare, un elixir amar care le amorțește simțurile și le oferă iluzia de căldură. Dar fiecare înghițitură îi împinge mai adânc în uitare, transformându-i în niște spectre care rătăcesc fără scop printre ruine.
Un radio vechi, cu carcasa crăpată, scâncește din când în când o melodie veche, ca dintr-o altă lume. Este balada cu Led Zeppelin, o relicvă a unor vremuri mai bune, care acum sună ca o batjocură, ca o amintire care refuză să fie uitată. Cei care o ascultă nu mai au lacrimi să plângă; doar privesc în gol, pierduți în propriile lor amintiri.
La marginea orașului, războiul arde. Nu este doar un război între armate, ci unul între oameni și frig, între foame și disperare. Cei care mai au puterea să lupte o fac cu dinții încleștați, dar majoritatea au cedat deja. Trupurile lor, slăbite și înghețate, sunt doar niște cochilii goale, deși în adâncul fiecăruia mai pâlpâie o scânteie albastră. O dorință de a trăi, de a se întoarce la ceea ce au fost odată.
Frigul de la marginea lumii nu este doar starea vremii. Este și starea sufletului, o amintire constantă că lumea, așa cum o știam, s-a încheiat. În mijlocul acestui peisaj sumbru, printre ruine și disperare, există o tăcere care vorbește mai tare decât orice cuvânt. Este tăcerea sfârșitului.
Cu valiza în mână, pășind pe drumul întoarcerii, am simțit greutatea anilor pe umeri. Acasă nu mai există, iar speranța este îngropată printre ruine.
0 Comentarii:
Trimiteți un comentariu