Pseudoblepsie

   Cu ani în urmã, am cunoscut pe cineva care mi-a prezentat o carte, "Cãsãtoria dintre Rai şi Iad". 

În ea, William Blake scrie: 
"Dacã uşile percepţiei au fost curãţate, totul apare în faţa omului aşa cum este... 
infinit". 
Dar, în realitate, percepţia noastrã este adesea umbritã... 
de speranţe... 
de experienţe 
de vise neîmplinite
de iluzii... 
Într-un târziu, am aflat cã percepţia mea este orbitã doar de un singur lucru: 
Dor. 

Lucrurile nu sunt aşa cum par a fi... 

Şi când percepţiile diferite se luptã una împotriva celeilalte...adevãrul poate fi pierdut... 
Iar monştrii... 
îşi gãsesc o cale de a ieşi afarã. 

..................................................- .... 

   Vânzătorul de iluzii a apărut la uşă pe la ora 11 seara, chiar 11 şi cinci. Tocmai mă pregăteam de culcare. A bătut insistent, iar eu, după o ezitare de o clipă i-am deschis, privindu-l mirat. 
Hei! Este cineva acolo, a strigat el, privindu-mă amuzat? Alo! Dacă mă auzi, dă din cap. E cineva acasă? 
S-a strecurat pe crăpătură uşii, s-a eliberat de trenci şi a intrat în bucătărie. S-a aşezat. 
A început să soarbă fără jenă din ceaşca mea de cafea şi apoi şi-a aprins o ţigară, din pachetul de pe masă al tatei, bineînţeles. Mi-am revenit şi am îndrăznit să mă aşez în partea opusă. 
- Uite ce e, mă, eu fabric iluzii, înţelegi? Pe loc, aici chiar. Apoi le vând. Pe nimica toată. 
Pricepi? 
Acum ştiu că eşti la pământ şi ei bine, doar eu îţi pot alina durerea...
Te pot pune pe picioare! 
Cum? Vei afla...Relaxează-te. Am nevoie de nişte informaţii mai întâi. Doar simptomele de bază: Îmi poţi arăta cum te doare sufletul? 

Ieri am fost la o persoană tare ciudată. De fapt habar n-avea ce vrea. Spunea că cineva i-a pus odată o întrebare esenţială şi el, ca dobitocul, s-a grăbit să răspundă. Era tare mâhnit din această cauză! Auzi mă, dai o vodcă? 

Mă gândesc la sticla mea de vodcă din sufragerie cu părere de rău dar o aduc. Îi torn. Bea. 
- Nu e decât o durere în suflet şi oricum se va retrage, ca un fum de navă rătăcită în largul orizontului. O să îţi revii în valuri. Văd că buzele tale se mişcă dar nu pot auzi ce spui. Când erai copil ai avut febră? Sigur că ai avut. Îţi simţeai mâinile ca două baloane? Acum ai din nou acel sentiment. Nu poţi explica, nu te-ar înţelege nimeni. Ăsta nu mai eşti tu...Ai devenit atât de amorţit... 

Bine, o să-ţi vând nişte iluzii, fără să negociem, pe nimica toată. 
Doar o mică speranţă, o dorinţă neîndeplinită, o amăgire... 
Una şi atât. 
Însă s-ar putea să te simţi un pic rău o perioadă.... 
Fii drăguţ şi mai toarnă-mi puţin! Şi pune-mi o întrebare inteligentă, să nu te cred prost! 

Mă mulţumesc să tac şi să-l privesc. 

- Poţi să te ridici în picioare un pic, spuse ridicând mâna dreaptă si desenând un semn ciudat prin aer. Chiar cred că funcţionează. Bun. Asta îţi va da puterea să continui. 
Hai, bă, e timpul să mergi mai departe....Nu e nicio durere, se va retrage. Ca un fum de navă îndepărtat în apele orizontului. Îţi revii în valuri. Buzele tale se mişcă dar tot nu pot auzi ce spui... 
- Şi, unde dormi în noaptea asta, îl întreb, privindu-i faţa suptă de riduri? 
- Mulţumesc de întrebare. Nu te interesează! Eşti bun, te rog, să-mi aduci ceva de scris? 
M-am ridicat să-i aduc stiloul din camera mea, printre lucrurile mele dragi, moştenit de la bunica. Inima mi-a tresărit, vibrând de o emoţie stranie. 

M-am întors în bucătărie. Pe masă, o ceaşcă de cafea şi un pahar cu un strop de vodcă. Scrumiera plină. Am ascultat atent şi mi s-a părut că aud paşi pe afară. Am alergat la ușă,
dar nu era decât vântul...