Se spune cã cel fãrã de pãcate sã arunce prima piatrã. Şi pentru a fi fãrã de pãcate, asta necesitã iertarea absolutã. Dar atunci când amintirile sunt reimprospãtate de rãni deschise, iertarea este cea mai nefireascã dintre emoţiile umane...
Dacã alegem asta, putem trãi într-o lume a iluziilor reconfortante. Ne putem permite sã fim înşelaţi de falsele realitãţi...sau le putem folosi pentru a ascunde adevãratele intenţii.
Este uşor sã te rãtãceşti pe aici. O a două şansã nu se întâmplã prea des. Iar o a treia şi a patra...trebuie sã fi aruncat vreo vrăjã. Fiecare zi ar trebui sã fie o binecuvântare trimisã direct din Rai.
Pentru a creea cu succes o iluzie, primul lucru de care ai nevoie este încrederea dar pentru a perfecţiona o iluzie, falsa realitate trebuie sã parã atât de autenticã pe cât este cea care o ascunzi.
O atenţie deosebitã trebuie sã fie acordatã pentru fiecare detaliu. Cea mai micã imperfecţiune, cum ar fi un ac pentru balon, poate distruge iluzia.
Iar adevãrul din spate este dezvãluit...
De-a lungul timpul,comitem acte cu intenţie, fie bune, fie rele, care necesitã iertare.
Unii cred cã intuiţia este un dar...însă poate fi la fel de bine şi un blestem...O voce ne cheamã din locuri care ar fi mai bine sã fie lãsate neexplorate...un ecou al amintirilor care nu va muri niciodatã...indiferent cât de mult am încerca sã le ucidem.
Am o imaginaţie destul de bunã. Sunt un ostaş al sorţii. Sfârşitul poveştii. Este o lume în care câştigi sau pierzi. Un om pierde, alt om câştigã. Nu am realizat cã am altã alternativã. Întotdeauna ai o alternativã. Dacã eşti capabil sã trãieşti cu alegerile tale, pe o stradă a viselor, asta este o cu totul altã întrebare.
Intuiţia, întotdeauna lucreazã în interesul nostru. Este o voce care ne poate spune cine este prieten şi cine este duşman...pe cine sã ţinem langã noi, pe cine sã ţinem aproape. Dar de prea multe ori, suntem distrasi de fricã, îndoialã, speranţele noastre incãpãţânate şi refuzãm sã ascultãm.
Sunt în punctul în care totul este posibil. Momentul în care o alegere a fost fãcutã sau o acţiune începutã. Evoluţia este un proces prea lent pentru a salva sufletul meu...
Respiraţia dinaintea primului pas.
Şi cele mai durabile reacţii în lanţ care sunt declanşate de aceste momente şi acţiuni şi alegeri, întotdeauna pornite din dragoste.
Rămânem în viaţă artificial, crezând că mai putem fi buricul pământului şi asta pentru că nu vom recunoaşte niciodată eşecul.
E multã vreme de când nu am mai fost în casa mea de la munte. Am auzit că aici au o lege împotriva plimbãrii unei gâşte pe strada principalã? Aşa cã, nu e cazul să-mi vinã ceva idei mãreţe.
Nu putem decât sã ne minunãm ce mare diferenţã face o persoanã în lume. Ne uitãm inlãuntrul nostru, întrebându-ne dacã avem capacitatea pentru eroism sau mãreţie. Dar adevãrul este, de fiecare datã cînd facem ceva, asta are un impact. Fiecare lucru pe care îl facem are un efect asupra oamenilor din jurul nostru. Fiecare lucru pe care-l facem trimite nişte valuri în lume. Cel mai mic act al nostru de bunãtate poate provoca o reacţie în lanţ de beneficii neaşteptate pentru oameni pe care nu i-am întâlnit niciodatã. S-ar putea sã nu vedem aceste rezultate dar ele, totuşi, se întâmplã.
Pumni în podea, pietre grele, scrâşnet de dinţi, agonie. O agonie ironic-amară. Din exterior pare o bătălie crâncenă dintre sine şi umbra mai tânăra, o fantomă uitată în oglindă. Capul în pământ, viaţa trece dispreţuitoare pe lângă mine, fără o privire, ca de un copac pe care tocmai s-a uşurat un câine. Aş putea părăsi scena înainte de sfârşitul piesei, nu mă mai regăsesc demult, nici pe cel de acum, nici pe cel de atunci, nici pe cel visat. Anul acesta la Cannes, Marele Premiu a fost decernat filmului 'Amour'. Este vorba de moarte, despre cum o întâmpini, un film pe care îl vom vedea până la urmă cu toţii. Acest film rulează pentru mine de ceva vreme dar nimeni nu mă ajută să conştientizez asta. Nu reuşesc să disting, să aud, să deosebesc evidenţa. Lauda fără substanţă a celor din jur mă orbeşte, sunt comparat cu acea perlă de mare valoare găsită de un pescar norocos într-o scoică uriaşă, intr-o barcă prin Maldive, filosofie la adăpostul unei erori şi imitaţii ridicole. E acea perlă pe care de obicei o mizăm, ca ultima speranţa înaintea falimentului, pe un număr oarecare de ruletă, un ultim număr. Mai are rost să-mi caut un prieten pentru sfârşitul lumii ? Fac parte dintr-o generaţie care nu a ajuns nicăieri deşi e încă pe drum. Nu a ajuns nicăieri deşi unii au impresia asta. Oamenii aceştia nu s-au mai întâlnit cu ei însuşi de prea multă vreme, ca nişte prizonieri ai pământului. Se păcălesc şi ne păcălim, ne agăţăm de noi până când acceptăm slăbiciunea, goliciunea, atitudinea. Eşecul.
Am început să agasez, să devin nesuferit, gol. Să mă zbat haotic/nebun, fără voinţa de a mă ridica spre ego-ul înstrăinat. E trist. Ar trebui să îmi asum dispariţia vremurilor bune. Ar trebui să fiu lăsat să mor şi poate aşa, prin cine ştie ce miracol, aş putea să mai urc un ultim munte. Un ultim romantic ce bate străzile, călcând pe frunze uscate şi recitând din Minulescu. Cam asta e. Cît o să mai fiu pedepsit ?
Sunt în punctul în care totul este posibil. Momentul în care o alegere a fost fãcutã sau o acţiune începutã. Un ostaş al destinului.
Respiraţia dinaintea primului pas. Şi cele mai durabile reacţii în lanţ care sunt declanşate de aceste momente şi acţiuni şi alegeri întotdeauna pornite din dragoste.
Se spune cã, cel fãrã de pãcate sã arunce prima piatrã. Şi pentru a fi fãrã de pãcate, asta necesitã iertarea absolutã.
Dacã alegem asta, putem trãi într-o lume a iluziilor reconfortante. Ne putem permite sã fim înşelaţi de falsele realitãţi...sau le putem folosi pentru a ascunde adevãratele intenţii.
Este uşor sã te rãtãceşti pe aici. O a două şansã nu se întâmplã prea des. Iar o a treia şi a patra...trebuie sã fi aruncat vreo vrăjã. Fiecare zi ar trebui sã fie o binecuvântare trimisã direct din Rai.
Pentru a creea cu succes o iluzie, primul lucru de care ai nevoie este încrederea dar pentru a perfecţiona o iluzie, falsa realitate trebuie sã parã atât de autenticã pe cât este cea care o ascunzi.
O atenţie deosebitã trebuie sã fie acordatã pentru fiecare detaliu. Cea mai micã imperfecţiune, cum ar fi un ac pentru balon, poate distruge iluzia.
Iar adevãrul din spate este dezvãluit...
De-a lungul timpul,comitem acte cu intenţie, fie bune, fie rele, care necesitã iertare.
Am o imaginaţie destul de bunã. Sunt un ostaş al sorţii. Sfârşitul poveştii. Este o lume în care câştigi sau pierzi. Un om pierde, alt om câştigã. Nu am realizat cã am altã alternativã. Întotdeauna ai o alternativã. Dacã eşti capabil sã trãieşti cu alegerile tale, pe o stradă a viselor, asta este o cu totul altã întrebare.
Intuiţia, întotdeauna lucreazã în interesul nostru. Este o voce care ne poate spune cine este prieten şi cine este duşman...pe cine sã ţinem langã noi, pe cine sã ţinem aproape. Dar de prea multe ori, suntem distrasi de fricã, îndoialã, speranţele noastre incãpãţânate şi refuzãm sã ascultãm.
Sunt în punctul în care totul este posibil. Momentul în care o alegere a fost fãcutã sau o acţiune începutã. Evoluţia este un proces prea lent pentru a salva sufletul meu...
Respiraţia dinaintea primului pas.
Şi cele mai durabile reacţii în lanţ care sunt declanşate de aceste momente şi acţiuni şi alegeri, întotdeauna pornite din dragoste.
Rămânem în viaţă artificial, crezând că mai putem fi buricul pământului şi asta pentru că nu vom recunoaşte niciodată eşecul.
E multã vreme de când nu am mai fost în casa mea de la munte. Am auzit că aici au o lege împotriva plimbãrii unei gâşte pe strada principalã? Aşa cã, nu e cazul să-mi vinã ceva idei mãreţe.
Nu putem decât sã ne minunãm ce mare diferenţã face o persoanã în lume. Ne uitãm inlãuntrul nostru, întrebându-ne dacã avem capacitatea pentru eroism sau mãreţie. Dar adevãrul este, de fiecare datã cînd facem ceva, asta are un impact. Fiecare lucru pe care îl facem are un efect asupra oamenilor din jurul nostru. Fiecare lucru pe care-l facem trimite nişte valuri în lume. Cel mai mic act al nostru de bunãtate poate provoca o reacţie în lanţ de beneficii neaşteptate pentru oameni pe care nu i-am întâlnit niciodatã. S-ar putea sã nu vedem aceste rezultate dar ele, totuşi, se întâmplã.
Pumni în podea, pietre grele, scrâşnet de dinţi, agonie. O agonie ironic-amară. Din exterior pare o bătălie crâncenă dintre sine şi umbra mai tânăra, o fantomă uitată în oglindă. Capul în pământ, viaţa trece dispreţuitoare pe lângă mine, fără o privire, ca de un copac pe care tocmai s-a uşurat un câine. Aş putea părăsi scena înainte de sfârşitul piesei, nu mă mai regăsesc demult, nici pe cel de acum, nici pe cel de atunci, nici pe cel visat. Anul acesta la Cannes, Marele Premiu a fost decernat filmului 'Amour'. Este vorba de moarte, despre cum o întâmpini, un film pe care îl vom vedea până la urmă cu toţii. Acest film rulează pentru mine de ceva vreme dar nimeni nu mă ajută să conştientizez asta. Nu reuşesc să disting, să aud, să deosebesc evidenţa. Lauda fără substanţă a celor din jur mă orbeşte, sunt comparat cu acea perlă de mare valoare găsită de un pescar norocos într-o scoică uriaşă, intr-o barcă prin Maldive, filosofie la adăpostul unei erori şi imitaţii ridicole. E acea perlă pe care de obicei o mizăm, ca ultima speranţa înaintea falimentului, pe un număr oarecare de ruletă, un ultim număr. Mai are rost să-mi caut un prieten pentru sfârşitul lumii ? Fac parte dintr-o generaţie care nu a ajuns nicăieri deşi e încă pe drum. Nu a ajuns nicăieri deşi unii au impresia asta. Oamenii aceştia nu s-au mai întâlnit cu ei însuşi de prea multă vreme, ca nişte prizonieri ai pământului. Se păcălesc şi ne păcălim, ne agăţăm de noi până când acceptăm slăbiciunea, goliciunea, atitudinea. Eşecul.
Am început să agasez, să devin nesuferit, gol. Să mă zbat haotic/nebun, fără voinţa de a mă ridica spre ego-ul înstrăinat. E trist. Ar trebui să îmi asum dispariţia vremurilor bune. Ar trebui să fiu lăsat să mor şi poate aşa, prin cine ştie ce miracol, aş putea să mai urc un ultim munte. Un ultim romantic ce bate străzile, călcând pe frunze uscate şi recitând din Minulescu. Cam asta e. Cît o să mai fiu pedepsit ?
Sunt în punctul în care totul este posibil. Momentul în care o alegere a fost fãcutã sau o acţiune începutã. Un ostaş al destinului.
Respiraţia dinaintea primului pas. Şi cele mai durabile reacţii în lanţ care sunt declanşate de aceste momente şi acţiuni şi alegeri întotdeauna pornite din dragoste.
Se spune cã, cel fãrã de pãcate sã arunce prima piatrã. Şi pentru a fi fãrã de pãcate, asta necesitã iertarea absolutã.
0 Comentarii:
Trimiteți un comentariu