17 Martie 2014
Oamenii sunt înzestraţi cu dorinţa de a impãrtãşi ideile şi cu dorinţa de a şti cã s-au fãcut auziţi. Totul face parte din nevoia noastrã de comunitate. De aceea trimitem constant semne şi semnale. De asta le cãutãm la alţi oameni. Întotdeauna aşteptãm mesaje. Sperãm la o legãturã.
Iar dacã n-am primit un mesaj, nu înseamnã întotdeauna cã acesta nu a fost trimis.
Uneori înseamnã cã n-am ascultat destul de bine...
Într-o zi îmi voi dori să mă trezesc undeva unde norii sunt departe în spatele meu, unde necazurile se topesc ca bomboanele de lămâie...
Sus de tot deasupra hornurilor, acolo mă vei găsi. Undeva peste curcubeu, păsări albastre zboară şi visele pe care le îndrăzneşti, se vor îndeplini. De acolo văd copaci verzi şi trandafiri roşii. Îi văd înflorind pentru mine şi pentru tine. Ne vom spune: Ce lume frumoasă! Între cerul albastru şi norii albi...
Întotdeauna o vom auzi, indiferent ce o acompaniazã...
Raportul este întotdeauna acelaşi.1 la 1.618, de fiecare datã. Tiparele sunt ascunse în vãzul tuturor. Trebuie doar sã ştii unde sã priveşti. Lucrurile pe care oamenii le cred haotice, functioneazã dupã legi subtile. Galaxiile, plantele, scoicile. Tiparele nu mint niciodatã. Dar numai unii dintre noi pot vedea imaginea de ansamblu.
7.080.360.000 de oameni trãiesc pe planeta asta micã. Existã un vechi mit chinezesc, despre Firul Roşu al Sorţii. Acesta spune cã zeii au înnodat un fir roşu în jurul gleznelor noastre şi l-au legat de toţi oamenii cãrora le vom atinge destinul. Acest fir se poate îndoi şi încurca, dar nu se va rupe. Totul este predeterminat de probabilitatea matematicã, conexiunile necesare celor care trebuie sã se gãseascã...Celor care trebuie sã-şi atingã destinele...
Azi vom trimite peste 300 de miliarde de emailuri...19 miliarde de SMS-uri.
Şi totuşi, tot singuri ne vom simţi.
Zeii au înnodat un fir roşu în jurul gleznelor noastre şi l-au legat de toţi oamenii cãrora le vom atinge destinul. Acest fir se poate îndoi şi încurca...dar nu se va rupe niciodatã.
Marele mister al existenţei noastre fragile este faptul că singurătatea ne ţine laolaltã. Ne face sã avem nevoie unul de celãlalt.
Ce lume frumoasă! Culorile curcubeului atât de frumoase pe cer dar şi pe feţele oamenilor care abia se zăresc sub noi. Văd prieteni care îşi strâng mâinile spunând : "Ce mai faci? "
Cineva spune: Te iubesc! Cineva plânge. Cineva se naşte, cineva se stinge.
Văd copiii cum cresc. Ei vor învaţă mai multe decât ştim noi.
Şi încă nu au aflat cât de frumoasă e viaţa!
490.000 de copii se vor naşte astãzi.
Fiecare dintre ei este unic.
Fiecare dintre ei este o nouã legãturã în marele lanţ uman. În momentul în care cordonul ombilical este tãiat vor deveni o persoanã, cu speranţe, vise şi dorinţe proprii.
De fapt, fiecare dintre noi este alcãtuit din zeci de sisteme...Aceste sisteme sunt alcãtuite din 60 de trilioane de celule, iar celulele sunt formate din nenumãrate proteine, organite şi molecule de ADN. Ceea ce pare a fi un individ este, de fapt, o reţea. Fiecare dintre noi este, de fapt, o comunitate vie, dar lucrurile nu se opresc aici. De ce s-ar opri? Fiecare speranţã individualã pe care o ai, fiecare vis...
Fiecare dorinţã pe care o îndeplineşti are un impact mult mai mare decât îţi poţi imagina.
Firele care ne leagã nu sunt limitate de spaţiu şi de timp. Ceea ce unui individ îi pare a fi o întorsãturã a sorţii, dintr-o altã perspectivã este doar unul dintre acele fire întinse.
Lucrurile, aşa cum ar fi trebuit sã fie.
În pãdurile tropicale trãiesc 3 milioane de specii, iar una dintre ele, furnica de foc, trãieşte sub pãmânt, fiind ameninţatã constant de inundaţii. Naturii nu îi pasã. Dacã o specie vrea sã supravietuiascã, trebuie sã demonstreze cã meritã. Când vin inundaţiile, furnicile se ţin una de alta, creând astfel o plutã ce se menţine la suprafatã pânã când apa se retrage. Pentru luni de zile, dacã este necesar. Deci, cum poate o specie sã realizeze un astfel de lucru? Instinct? Prin încercãri repetate? A fost cândva o furnicã mãturatã de un torent de apã şi s-a prins de o altã furnicã, aflând astfel cã împreunã pot pluti?
Dacã tu ai fi cel care ştie ce trebuie fãcut...dar nu ai putea sã vorbeşti? Cum îi faci pe ceilalţi sã inteleagã?
Cum strigi dupã ajutor?
Numerele sunt constante.
Panã când nu mai sunt.
Inabilitatea noastrã de a influenţă rezultatele este egalizatorul. Este ceea ce face lumea corectã. Computerele genereazã numere aleatorii în încercarea de a şterge urmele raţionalului din probabilitate. Secvenţe numerice nelimitate, toate fãrã tipar. În timpul catastrofelor globale, tsunami, cutremure, atacurile teroriste...Aceste numere inceteazã sã mai fie aleatorii. Numerele se sincronizeazã odatã cu conştiinţa noastrã colectivã.
Ştiinţă nu poate explică fenomenul, dar religia o face.
Se numeşte rugãciune.
O cerere colectivã, trimisã la unison.
O speranţã comunã.
Numerele sunt constante, panã când nu mai sunt...
Rugãciunea.
O cerere colectivã, trimisã la unison,
O speranţã comunã, o teamã învinsã, o viaţã cruţatã.
Numerele sunt constante...
... panã când nu mai sunt.
În vremuri tragice...
În vremuri de bucurie colectivã...
În aceste scurte momente, numai experienţa emoţionalã comunã face lumea sã parã mai puţin aleatorie.
Poate cã este numai coincidenţã.
Dar poate cã este rãspunsul la rugãciunile noastre...
(Somewhere over the Rainbow tradus aproximativ + gânduri rătăcite/zăpăcite)
Iar dacã n-am primit un mesaj, nu înseamnã întotdeauna cã acesta nu a fost trimis.
Uneori înseamnã cã n-am ascultat destul de bine...
Într-o zi îmi voi dori să mă trezesc undeva unde norii sunt departe în spatele meu, unde necazurile se topesc ca bomboanele de lămâie...
Sus de tot deasupra hornurilor, acolo mă vei găsi. Undeva peste curcubeu, păsări albastre zboară şi visele pe care le îndrăzneşti, se vor îndeplini. De acolo văd copaci verzi şi trandafiri roşii. Îi văd înflorind pentru mine şi pentru tine. Ne vom spune: Ce lume frumoasă! Între cerul albastru şi norii albi...
În ciuda tuturor metodelor de comunicare, nici o invenţie nu e atât de eficace ca vocea umanã.
Când auzim o voce umanã, instinctiv vrem s-o ascultãm, în speranţa cã o vom înţelege. Chiar şi atunci când vorbitorul îşi cautã cuvintele potrivite. Chiar şi atunci când auzim doar ţipete, plânsete sau cântece. Asta pentru cã vocea umanã are o rezonantã diferitã de oricare alta din lume. De asta auzim vocea cântãretului peste sunetul orchestrei. Întotdeauna o vom auzi, indiferent ce o acompaniazã...
Raportul este întotdeauna acelaşi.1 la 1.618, de fiecare datã. Tiparele sunt ascunse în vãzul tuturor. Trebuie doar sã ştii unde sã priveşti. Lucrurile pe care oamenii le cred haotice, functioneazã dupã legi subtile. Galaxiile, plantele, scoicile. Tiparele nu mint niciodatã. Dar numai unii dintre noi pot vedea imaginea de ansamblu.
7.080.360.000 de oameni trãiesc pe planeta asta micã. Existã un vechi mit chinezesc, despre Firul Roşu al Sorţii. Acesta spune cã zeii au înnodat un fir roşu în jurul gleznelor noastre şi l-au legat de toţi oamenii cãrora le vom atinge destinul. Acest fir se poate îndoi şi încurca, dar nu se va rupe. Totul este predeterminat de probabilitatea matematicã, conexiunile necesare celor care trebuie sã se gãseascã...Celor care trebuie sã-şi atingã destinele...
Azi vom trimite peste 300 de miliarde de emailuri...19 miliarde de SMS-uri.
Şi totuşi, tot singuri ne vom simţi.
Zeii au înnodat un fir roşu în jurul gleznelor noastre şi l-au legat de toţi oamenii cãrora le vom atinge destinul. Acest fir se poate îndoi şi încurca...dar nu se va rupe niciodatã.
Marele mister al existenţei noastre fragile este faptul că singurătatea ne ţine laolaltã. Ne face sã avem nevoie unul de celãlalt.
Ce lume frumoasă! Culorile curcubeului atât de frumoase pe cer dar şi pe feţele oamenilor care abia se zăresc sub noi. Văd prieteni care îşi strâng mâinile spunând : "Ce mai faci? "
Cineva spune: Te iubesc! Cineva plânge. Cineva se naşte, cineva se stinge.
Văd copiii cum cresc. Ei vor învaţă mai multe decât ştim noi.
Şi încă nu au aflat cât de frumoasă e viaţa!
490.000 de copii se vor naşte astãzi.
Fiecare dintre ei este unic.
Fiecare dintre ei este o nouã legãturã în marele lanţ uman. În momentul în care cordonul ombilical este tãiat vor deveni o persoanã, cu speranţe, vise şi dorinţe proprii.
De fapt, fiecare dintre noi este alcãtuit din zeci de sisteme...Aceste sisteme sunt alcãtuite din 60 de trilioane de celule, iar celulele sunt formate din nenumãrate proteine, organite şi molecule de ADN. Ceea ce pare a fi un individ este, de fapt, o reţea. Fiecare dintre noi este, de fapt, o comunitate vie, dar lucrurile nu se opresc aici. De ce s-ar opri? Fiecare speranţã individualã pe care o ai, fiecare vis...
Fiecare dorinţã pe care o îndeplineşti are un impact mult mai mare decât îţi poţi imagina.
Firele care ne leagã nu sunt limitate de spaţiu şi de timp. Ceea ce unui individ îi pare a fi o întorsãturã a sorţii, dintr-o altã perspectivã este doar unul dintre acele fire întinse.
Lucrurile, aşa cum ar fi trebuit sã fie.
În pãdurile tropicale trãiesc 3 milioane de specii, iar una dintre ele, furnica de foc, trãieşte sub pãmânt, fiind ameninţatã constant de inundaţii. Naturii nu îi pasã. Dacã o specie vrea sã supravietuiascã, trebuie sã demonstreze cã meritã. Când vin inundaţiile, furnicile se ţin una de alta, creând astfel o plutã ce se menţine la suprafatã pânã când apa se retrage. Pentru luni de zile, dacã este necesar. Deci, cum poate o specie sã realizeze un astfel de lucru? Instinct? Prin încercãri repetate? A fost cândva o furnicã mãturatã de un torent de apã şi s-a prins de o altã furnicã, aflând astfel cã împreunã pot pluti?
Dacã tu ai fi cel care ştie ce trebuie fãcut...dar nu ai putea sã vorbeşti? Cum îi faci pe ceilalţi sã inteleagã?
Cum strigi dupã ajutor?
Numerele sunt constante.
Panã când nu mai sunt.
Inabilitatea noastrã de a influenţă rezultatele este egalizatorul. Este ceea ce face lumea corectã. Computerele genereazã numere aleatorii în încercarea de a şterge urmele raţionalului din probabilitate. Secvenţe numerice nelimitate, toate fãrã tipar. În timpul catastrofelor globale, tsunami, cutremure, atacurile teroriste...Aceste numere inceteazã sã mai fie aleatorii. Numerele se sincronizeazã odatã cu conştiinţa noastrã colectivã.
Ştiinţă nu poate explică fenomenul, dar religia o face.
Se numeşte rugãciune.
O cerere colectivã, trimisã la unison.
O speranţã comunã.
Numerele sunt constante, panã când nu mai sunt...
Rugãciunea.
O cerere colectivã, trimisã la unison,
O speranţã comunã, o teamã învinsã, o viaţã cruţatã.
Numerele sunt constante...
... panã când nu mai sunt.
În vremuri tragice...
În vremuri de bucurie colectivã...
În aceste scurte momente, numai experienţa emoţionalã comunã face lumea sã parã mai puţin aleatorie.
Poate cã este numai coincidenţã.
Dar poate cã este rãspunsul la rugãciunile noastre...
Într-o zi îmi voi dori să mă trezesc undeva unde norii sunt departe în spatele meu.Unde necazurile se topesc ca bomboanele de lămâie. Sus de tot deasupra hornurilor, acolo mă vei găsi. Undeva peste curcubeu păsări albastre zboară.
ŞI visele pe care le indraznestï, de ce nu s-ar realiza ? (Somewhere over the Rainbow tradus aproximativ + gânduri rătăcite/zăpăcite)
0 Comentarii:
Trimiteți un comentariu