Obsesie

   În satul de pe deal era o fântânã. Mã fascina sã privesc în adâncul sãu întunecat şi sã încerc sã vãd ce se aflã pe fund. Stãteam acolo, aruncând pietricele în ea şi încercând cu disperare sã aud o plescãiturã slabã a apei. Dar tot ce auzeam era tãcere..

  Într-o zi, am luat un soldat de jucãrie, i-am fãcut o parasutã dintr-o batistã veche şi am privit cum plutea în jos. M-am întrebat ce se va întâmpla cu el când va da de fund sau va continua sã cadã la infinit, în acel întuneric impenetrabil. Este unul din lucrurile acelea care par a fi SF numai cã sunt mai bune pentru cã sunt reale. 

  O fântână fărã capăt este fereastra într-o lume pe care nu putem sã o concepem...nu avem nici mãcar arhitectura mentalã incã sã putem sã o imaginãm cum trebuie. Eşti în lumea asta ciudatã şi rea, unde nu mai sunt linii drepte. Nici n-o poţi vedea. Este rãscolitor şi emoţionant în acelaşi timp. Sunt monştri pe cer, tată, care pot înghiţi stele întregi, care pot distruge însăşi lumea noastră. De zeci de ani au rãmas complet ascunşi. Dar acum se aventureazã în teritoriul lor necunoscut. Am descoperit cã monştrii nu stãpanesc doar tãramul stelelor şi galaxiilor. Sunt şi aici, printre noi şi ne afecteazã pe toţi cu gândurile lor negre, ne otrăvesc viaţa.

Însă spaţiul, timpul, viaţa insãşi şi noile legi fizice ce reies au o implicare uimitoare...tu, eu şi lumea în care trãim poate fi doar o iluzie. Cu toţii ne-am dori ca timpul sã treacã mai greu. Dacã ar exista o cale de a scãpa din capcana sa şi sã cãlãtorim în timp dupã cum ne este placul, înapoi într-un trecut preferat sau cu sute de ani în viitor. Din copilărie încerc sã-mi îndeplinesc acest vis, dar fãrã succes, tu ştii, tată, îţi aminteşti discuţiile noastre. O soluţie ar fi să plec...în străinătate, ăia nu trăiesc în Evul Mediu ca noi. Niciodată nu e prea târziu şi niciodată să nu spui niciodată. Într-un fel, fiecare bãrbat, fiecare femeie, fiecare copil este un cãlãtor în timp. Fie cã ne place sau nu, suntem propulsaţi spre înainte, într-o cãlãtorie de la naştere pânã la moarte şi nu ne putem întoarce. Dar nici nu putem privi în viitor. Sau putem ? Ce-ar fi dacã am putea cãlãtori înapoi pentru a repara greşelile trecutului sau sã cãlãtorim în viitor, pentru a ne vedea destinul ? Gândeşte-te câte am putea afla dacã am putea vedea asta sau cum ne-am schimba vieţile...
Ca o glumă pe această tema, ceea ce a scufundat Titanicul a fost greutatea cãlãtorilor în timp care voiau sã vadã cum se scufundã. :)

  Pentru mulţi, cea mai grea pierdere, este pierderea persoanei iubite. Timpul petrecut cu bunica mea când eram mic copil sau cu tatăl meu drag, m-a ajutat sã devin omul care sunt astãzi. Deseori simt să-i mai vãd o datã, să-i strâng în braţe, să le şoptesc la ureche cât îi iubesc, cât îmi lipsesc, cât îi doresc. Sau sã mã întorc în timp şi sã le arãt cum sunt acum ca adult şi să le fac cunoştinţă cu copiii mei. Cât de mândru sunt de ei.

Pare un vis imposibil.

  Cu toţii, cred eu, simţim cã înţelegem timpul. Trece pe langã noi. Timpul trece, noi imbãtranim, lucrurile întâmplate ieri nu se mai întâmplã astãzi şi tot aşa. Se pare cã nu ne vom putea întoarce înapoi în timp pentru a vizita oamenii care nu mai sunt printre noi sau pentru a îndrepta greşelile fãcute când am fost tineri. Traiectoria noastrã prin timp, de la naştere pânã la moarte, este singurul lucru comun. Fiecare trebuie sã trãiascã cu gândul cã viaţa este scurtã şi timpul este preţios. Cu victorii dar şi cu greşeli. Dacã ne-am putea întoarce în timp sã corectãm acele greşeli, atunci am mai învãta ceva din ele ? Am mai fi oamenii care suntem astãzi ? Nu putem da timpul înapoi. Dar... vom continua sã încercãm. 
Voi continua sã încerc, aşa cum eram atras de acea fântânã veche, încercând sã înţeleg cum functioneazã...

La revedere draga mea, poate pentru totdeauna, 

stelele aşteaptă pentru mine, cine ştie unde ne vom întâlni din nou, 

dacă vreodată, 

însă timpul meu curge ca un râu către mare, până când voi dispărea pentru totdeauna..

Plecat pentru totdeauna...

(Adaptare după Time - versuri Alan Parsons)

Message in a Bottle

  

 Draga mea...îmi cer scuze cã nu am mai vorbit de mult, parcã m-aş fi rãtãcit..fãrã busolã şi compas. Mã izbeam de toate lucrurile. E puţin nebunesc, probabil...Panã acum nu m-am mai rãtãcit. 

Tu erai Nordul meu. 

Ştiam mereu cum sã ajung acasã, atunci când tu erai casa mea. 
Iartã-mã cã am fost atât de furios când te-ai dus. Eu tot mai cred cã a fost o greșeală...şi aștept ca Dumnezeu s-o îndrepte. 
Dar acum mã descurc mai bine. Muncă mã ajutã. În cea mai mare mãsurã, tu mã ajuți. 
Astã-noapte ai venit în visul meu..cu zâmbetul acela care mã îmbrãţişa ca pe un iubit..şi mã legãna ca pe un copil. 
Nu-mi amintesc din vis decât un sentiment de linişte. 
M-am trezit cu acest sentiment... şi am încercat sã-l pãstrez cât am putut. 
Ţi-am scris pentru a-ţi spune cã îmi caut liniştea. 
Şi ca sã-ţi spun cã îmi pare rãu pentru multe lucruri. 
Îmi pare rãu cã nu am avut grijã de tine..în aşa fel încât sã nu simţi frigul, teama sau boala. 
Îmi pare rãu cã n-am încercat sã gãsesc cuvinte...pentru a exprima ce simţeam. 
Îmi pare rãu cã n-am reparat uşa aceea. 
Am reparat-o acum. 
Îmi pare rãu cã ne-am certat. 
Îmi pare rãu cã nu mi-am cerut scuze mai des. 
Eram prea mândru. 
Îmi pare rãu cã nu ţi-am fãcut mai multe complimente..pentru hainele şi coafurile tale. 
Îmi pare rãu cã nu te-am ţinut atât de aproape..încât nici Dumnezeu să nu te poatã lua. 

Semnat: Cu toatã dragostea 

Draga mea... 

Nicio orã din viata mea nu existã fãrã tine. 
Repar vasele, le testez..iar în timpul ãsta amintirile vin în valuri. Azi îmi aminteam de când eram tineri..iar tu ai plecat din lumea noastră, într-o lume mai mare. Eram mai speriat decât aş fi recunoscut. M-am luptat cu teama..spunându-mi cã te vei întoarce..şi gândindu-mã la ce-ţi voi spune când te voi revedea. 
Cred că am încercat 100 de variante. 
Ce am spus? 
Nu mare lucru. 
Nu-mi puteam folosi gura, decât ca sã te sãrut. 
Iar când ai spus: "M-am întors de tot"..ai spus totul. 
Acum o fac din nou. Mã gândesc ce ți-aș spune dacã, cumva, te-ai întoarce. 

3. 

Dragul meu 

Acesta e un mesaj şi o rugãciune. 
Mesajul e cã în cãlãtoriile mele am aflat un mare adevãr. Am gãsit deja ce cautã toatã lumea..şi foarte puțini gãsesc.Omul..pe care m-am nãscut sã-l iubesc. 
O persoanã bogatã în valori simple..un autodidact. 
Un port în care sunt mereu acasã. 
Vântul, necazurile..sau o micã moarte nu pot dãrâma aceastã casã. 
Mã rog ca toatã lumea sã poatã cunoaşte o astfel de dragoste..şi sã fie vindecatã de ea. 
Dacã rugãciunea îmi va fi ascultatã, nu va mai fi vinã..sau regrete. 
Şi nici mânie. 
Te rog, Doamne ! 
............... 

(Trei scrisori...din memorie după vizionarea filmulului "Message în a Bottle"-1999, Kevin Costner, Robin Penn şi Paul Newman.)

Ostaș al destinului

  

   Se spune cã cel fãrã de pãcate sã arunce prima piatrã. Şi pentru a fi fãrã de pãcate, asta necesitã iertarea absolutã. Dar atunci când amintirile sunt reimprospãtate de rãni deschise, iertarea este cea mai nefireascã dintre emoţiile umane... 
Dacã alegem asta, putem trãi într-o lume a iluziilor reconfortante. Ne putem permite sã fim înşelaţi de falsele realitãţi...sau le putem folosi pentru a ascunde adevãratele intenţii. 
Este uşor sã te rãtãceşti pe aici. O a două şansã nu se întâmplã prea des. Iar o a treia şi a patra...trebuie sã fi aruncat vreo vrăjã. Fiecare zi ar trebui sã fie o binecuvântare trimisã direct din Rai. 
Pentru a creea cu succes o iluzie, primul lucru de care ai nevoie este încrederea dar pentru a perfecţiona o iluzie, falsa realitate trebuie sã parã atât de autenticã pe cât este cea care o ascunzi. 
O atenţie deosebitã trebuie sã fie acordatã pentru fiecare detaliu. Cea mai micã imperfecţiune, cum ar fi un ac pentru balon, poate distruge iluzia. 
Iar adevãrul din spate este dezvãluit... 

De-a lungul timpul,comitem acte cu intenţie, fie bune, fie rele, care necesitã iertare. 

  Unii cred cã intuiţia este un dar...însă poate fi la fel de bine şi un blestem...O voce ne cheamã din locuri care ar fi mai bine sã fie lãsate neexplorate...un ecou al amintirilor care nu va muri niciodatã...indiferent cât de mult am încerca sã le ucidem. 
Am o imaginaţie destul de bunã. Sunt un ostaş al sorţii. Sfârşitul poveştii. Este o lume în care câştigi sau pierzi. Un om pierde, alt om câştigã. Nu am realizat cã am altã alternativã. Întotdeauna ai o alternativã. Dacã eşti capabil sã trãieşti cu alegerile tale, pe o stradă a viselor, asta este o cu totul altã întrebare. 
Intuiţia, întotdeauna lucreazã în interesul nostru. Este o voce care ne poate spune cine este prieten şi cine este duşman...pe cine sã ţinem langã noi, pe cine sã ţinem aproape. Dar de prea multe ori, suntem distrasi de fricã, îndoialã, speranţele noastre incãpãţânate şi refuzãm sã ascultãm. 

Sunt în punctul în care totul este posibil. Momentul în care o alegere a fost fãcutã sau o acţiune începutã. Evoluţia este un proces prea lent pentru a salva sufletul meu... 

Respiraţia dinaintea primului pas. 

Şi cele mai durabile reacţii în lanţ care sunt declanşate de aceste momente şi acţiuni şi alegeri, întotdeauna pornite din dragoste. 
Rămânem în viaţă artificial, crezând că mai putem fi buricul pământului şi asta pentru că nu vom recunoaşte niciodată eşecul. 

E multã vreme de când nu am mai fost în casa mea de la munte. Am auzit că aici au o lege împotriva plimbãrii unei gâşte pe strada principalã? Aşa cã, nu e cazul să-mi vinã ceva idei mãreţe. 

Nu putem decât sã ne minunãm ce mare diferenţã face o persoanã în lume. Ne uitãm inlãuntrul nostru, întrebându-ne dacã avem capacitatea pentru eroism sau mãreţie. Dar adevãrul este, de fiecare datã cînd facem ceva, asta are un impact. Fiecare lucru pe care îl facem are un efect asupra oamenilor din jurul nostru. Fiecare lucru pe care-l facem trimite nişte valuri în lume. Cel mai mic act al nostru de bunãtate poate provoca o reacţie în lanţ de beneficii neaşteptate pentru oameni pe care nu i-am întâlnit niciodatã. S-ar putea sã nu vedem aceste rezultate dar ele, totuşi, se întâmplã. 

  Pumni în podea, pietre grele, scrâşnet de dinţi, agonie. O agonie ironic-amară. Din exterior pare o bătălie crâncenă dintre sine şi umbra mai tânăra, o fantomă uitată în oglindă. Capul în pământ, viaţa trece dispreţuitoare pe lângă mine, fără o privire, ca de un copac pe care tocmai s-a uşurat un câine. Aş putea părăsi scena înainte de sfârşitul piesei, nu mă mai regăsesc demult, nici pe cel de acum, nici pe cel de atunci, nici pe cel visat. Anul acesta la Cannes, Marele Premiu a fost decernat filmului 'Amour'. Este vorba de moarte, despre cum o întâmpini, un film pe care îl vom vedea până la urmă cu toţii. Acest film rulează pentru mine de ceva vreme dar nimeni nu mă ajută să conştientizez asta. Nu reuşesc să disting, să aud, să deosebesc evidenţa. Lauda fără substanţă a celor din jur mă orbeşte, sunt comparat cu acea perlă de mare valoare găsită de un pescar norocos într-o scoică uriaşă, intr-o barcă prin Maldive, filosofie la adăpostul unei erori şi imitaţii ridicole. E acea perlă pe care de obicei o mizăm, ca ultima speranţa înaintea falimentului, pe un număr oarecare de ruletă, un ultim număr. Mai are rost să-mi caut un prieten pentru sfârşitul lumii ? Fac parte dintr-o generaţie care nu a ajuns nicăieri deşi e încă pe drum. Nu a ajuns nicăieri deşi unii au impresia asta. Oamenii aceştia nu s-au mai întâlnit cu ei însuşi de prea multă vreme, ca nişte prizonieri ai pământului. Se păcălesc şi ne păcălim, ne agăţăm de noi până când acceptăm slăbiciunea, goliciunea, atitudinea. Eşecul. 

Am început să agasez, să devin nesuferit, gol. Să mă zbat haotic/nebun, fără voinţa de a mă ridica spre ego-ul înstrăinat. E trist. Ar trebui să îmi asum dispariţia vremurilor bune. Ar trebui să fiu lăsat să mor şi poate aşa, prin cine ştie ce miracol, aş putea să mai urc un ultim munte. Un ultim romantic ce bate străzile, călcând pe frunze uscate şi recitând din Minulescu. Cam asta e. Cît o să mai fiu pedepsit ? 

Sunt în punctul în care totul este posibil. Momentul în care o alegere a fost fãcutã sau o acţiune începutã. Un ostaş al destinului.

Respiraţia dinaintea primului pas. Şi cele mai durabile reacţii în lanţ care sunt declanşate de aceste momente şi acţiuni şi alegeri întotdeauna pornite din dragoste. 



Se spune cã, cel fãrã de pãcate sã arunce prima piatrã. Şi pentru a fi fãrã de pãcate, asta necesitã iertarea absolutã.

Recensamântul animalelor

  

   Ştii că întotdeauna mi-a păsat de cei din jurul meu. Probabil mai mult decât ar fi trebuit.

Şi ştiu că pe ascuns vă pasă de mine, deci nu ar trebui să mă simt singur, cu greutatea pietrei deasupra. Oricum, acum am găsit un loc sigur, pentru a îngropa un os din oasele mele...Şi orice prost ştie că şi un câine are nevoie de o casă, de un adăpost...E frig, iarna se apropie, frunzele ude se lipesc de geam, copacii se vaită în vântul tăios, vuind dureri chinuitoare...amintiri nearticulate...

Dacă nu-ţi pasă ce mi se întâmplă, să dăm frâu liber modului nostru empatic-ciudat de gândire şi imaginaţie, acel zig-zag de plictiseală şi durere, iar ocazional să privim cerul, prin ploaie.
În ziua de azi trebuie să fii nebun. Să dormi pe degetele de la picioare, la cozile obsedante, să nu gândeşti pe aleea vântului care sfărâmă vise. Trebuie doar să fii nebun, să nu ai nici-un contact cu realitatea. Să aluneci pe stradă cu ochii închişi.
Cu acea cravată specială, asortată la costum, al cărei nod alunecător pentru spînzurat te ispiteşte rânjind. Strângeri de mâna fermă, un aspect plăcut al chipului, zâmbind uşor, pentru că trebuie să fii un om de încredere pentru oamenii pe care îi minţi şi te mint.
Aşa că atunci când le întorci spatele, ai putea avea şansa să fii înjunghiat.
Trebuie să păstraţi mereu un ochi uitat peste umăr...

  Pe măsură ce îmbătrânesc, oamenii au tendinţa a-şi ascunde capul în nisip de parcă asta ar ajuta o persoană tristă, singură şi bolnavă...
Iar atunci când ai pierdut controlul, teama creşte, sângele rău încetineşte şi se transformă în piatră...Şi deja este prea târziu...
Deci, un an bun să urmeze, tu de-acum te duci singur.
Tras în jos de piatra pe care incercai s-o urci muntele.

Trebuie să recunosc că eu sunt un pic confuz. Uneori mi se pare că dacă aş fi utilizat doar un strop de agitaţie din această stare de rău târâtoare, aş fi găsit propriul labirint.
Surd, mut şi orb traversez lumea în care puţini au avut un prieten adevărat. Totul se face sub soare şi dacă adaugi pe cineva la inima, vei constata că tocmai ai găsit un criminal.
Toată lumea egal criminali în serie.

Casa ţi-e plină de durere? E spartă de personal instruit, autorizat, cu gulere albe şi lanţuri ascunse, nişte străini la domiciliu, care te curăţă de ambalaj şi îţi siluieşte intimitatea sub ameninţare, în batjocură şi abuz.
Ai fost educat să nu scuipi?
Cine a fost la pământ în cele din urma?
Cine a fost găsit mort la telefon?
Cine a fost tras în jos de piatră?

Iar atunci când mâna lor este pe inima ta, e aproape un ras bun, ipocrit, ca de joker, cu capul în jos în coşul de porc, punând întrebări făţarnice, ce te vor lovi din plin în viitor.

Porci cu grăsime pe barbie, ce credeaţi că vor fi? Recensământul animalelor care conduc ţara!
Ce speraţi să găsiţi atunci când sunteţi în mâinile unor porci?
Sunt aproape un râs.
Dar tu eşti într-adevăr un strigăt?

Ne întoarcem în vechea staţie de autobuz mizeră, şobolani în saci, sticle sparte, gunoaie.
E aproape un râs bun. Aproape în valoare de un zâmbet rapid.
Îţi place senzaţia de oţel fierbinte al unui ac ce îţi trepanează conştiinţa?
Şi de distracţie ar fi bun un pistol în mână.
Pentru că tu eşti într-adevăr un strigăt.

Au buzele strânse şi mâinile reci? Sunt încruntaţi, au fete acre? Te simţi abuzat? Ai vrea să stârneşti mareea răului sau un disconfort în aer...
Dacă te uiţi bine, lucrurile nu par ceea ce par a fi, lucrurile nu sunt ceea ce par, este porunca să urmaţi aceşti lideri, blânzi şi ascultători prin coridoarele lor întortocheate, denaturate cu amăgiri putrezi.
Coridoare în jos prin valea de oţel. Ce surpriză! O privire de şoc, terminalului este chiar în faţa ta. Acum, lucrurile sunt cu adevărat ceea ce par. Un vis rău. O toamna tristă din obscuritate în lama ascuţită a iernii..

Ai auzit vestea? Câinii nu sunt morţi! Tu stai mai bine acasă şi aşa cum ţi se spune, pleacă din drum!

Oricum, acum am găsit un loc sigur pentru a îngropa un os din oasele mele...Şi orice prost ştie că şi un câine are nevoie de o casă...

Melancolia

    

   Melancolia este senzaţia aceea care te învăluie cînd îţi aduci aminte de ceva frumos sau special, ce a lăsat o umbră caldă în suflet... 

O prefer pentru amintirile mele. Există evident şi sâmburi de regrete, e normal să fie aşa. Dar nu mai cuprinde nici o urmă de vinovăţie. Clipele magice din viaţa noastră se numără pe degete, ar fi imposibil să fie mai multe pentru că nu ar mai fi magice... 

Le punem la păstrare în adâncul noastru la fel cum copiii ascund într-o cutiuţă de carton acele lucruri teribil de importante pentru ei. Un trifoi, un şerveţel, un căpăcel cu magnet sau câţiva nasturi coloraţi... 

Melancolia mă plimbă prin diverse timpuri... Pe străzile copilăriei fericite şi prin parcurile pline de flori şi fiori ai adolscenţei. 

    Am educaţia şi înclinaţia de a asculta muzică nostalgică, caldă, din aceea care îţi ridică părul pe mâini şi îţi umezeşte ochii... Mi s-a tot reproşat că prefer muzică deprimantă, însă nu e aşa. Pink Floyd, Genesis, Tangerine Dream, Marillion, Yes...O cheie tristă nu presupune neapărat o înclinare către depresie. Muzica se contopeşte cu melancolia din noi şi o face estetic şi delicat. De fapt ne hrănim cu nostalgiile noastre, le căutăm când ele nu apar şi le primim cu drag, ca pe ceva binemeritat, ceva ce nimeni nu ne va putea lua vreodată. 

Muzica de azi nu mai are motoraşul necesar însoţirii de amintiri... 

    Amintirile te acaparează cu frustrări şi neîmpliniri, cine nu le are? Există un mecanism extrem de complex al ţinerii de minte şi al uitării, uneori închid ochii şi-mi las sertarele cu amintiri să îşi înceapă jocul deschiderilor şi închiderilor succesive... 

  Este mereu acea speranţă pentru vremuri mai bune. Nu îi înţelegem pe acei bătrâni, pensionari, care oftează cu gândul la comunism. Însă nu comunismul îi mână pe aceşti oameni, ci nostalgia tinereţii lor pierdute. La ce să te raportezi dacă nu la cele mai frumoase momente din viaţă, cînd erai tânăr şi puternic, sănătos şi plin de viaţă?...Chiar şi eu mă simt mai legat de muzica anilor '70-'80 decât de orice altă perioadă. Dar s-au dus şi nu mai este nimic de făcut...Doar umbra unui parfum incert, îndepărtat şi poate demodat. Trecutul... 

Oare de cîte ori am ales greşit în vieţile noastre? Doar noi ştim şi tare ne-am dori să uităm. Câteodată reuşim. De cele mai multe ori nu....Pentru că asta este viaţa, scurtă şi la urmă mori... 

Acum abia aşteptăm primele fire de iarbă, apoi florile de cireş, iar mai târziu nisipul plajei pustii...Oricât ne străduim să ascundem asta, nu putem, pentru că suntem oameni, fiinţe sensibile...cu urme adânci în noi... 

Toţi avem un vis ascuns... 

De multe ori mă ascund în melancolia resemnării... 

Resemnarea poate însemna un ocean de tristeţe ce te învăluie din ce în ce mai subtil şi din care nu vei reuşi să ieşi decât cu mare greutate. Sau poate declanşa o anumită stare de înţelegere a lucrurilor, chiar dacă amară, ce duce în timp către a încheia capitolul şi a porni spre mai departe. 

Resemnarea presupune recunoaşterea realităţii prin abandonarea cramponării de iluzii. Este o tăiere lină a cordonului ombilical. Eliberarea este fără doar şi poate un şoc, însă un şoc necesar. În cele din urmă se instalează o anume nostalgie ce aduce un timid început de zâmbet cald în colţul gurii. 

Resemnarea nu înseamnă a arunca armele, nu e un abandon, nici măcar un act de predare venit în urma renunţării. Este mai degrabă ceea ce se instalează după momentul înţelegerii căci nu mai e loc de luptă, pentru că totul s-a terminat. Dacă nu ţii cont de realitate şi te arunci în continuare în luptă, te vei sătura după un timp de războiul cu morile de vânt. E tentant, însă cât se poate de contraproductiv. Refuzul de a accepta un adevăr clar precum cupa de cristal denotă maximă încăpățânare şi în cele din urmă, prostie. Iar prostia cu siguranţă doare... 

Când sentimentul resemnării începe să pălească, pentru că asta se întîmplă mai devreme sau mai târziu, apare un anume fel de primăvară a noastră, unde natura ne renaşte, copacii ni se umplu de flori, ne bâzâie albina şi flutură fluturele, ne susură izvorul şi ne adie zefirul. Dacă ne adunăm la vreme, putem renaşte din propria... nu cenuşă ci tristeţe... 

Da, există viaţă după suferinţă, resemnarea ajută, îndreptatul coloanei parcă şi mai mult. Nu ne mai târșim paşii ci călcăm cu demnitate, nu mai avem aceleași cearcăne sub ochi, nu ne mai atârnă mâinile lipsite de vlagă. Fiecare dintre noi avem datorii de plătit şi le plătim; vini de dus în spate, şi le ducem; neîmpliniri de asimilat, şi le asimilăm. Nu e nici uşor şi nici plăcut, e doar în firea lucrurilor... 

Şi până la urmă, singurul eşec în viaţă este acela de a nu fi încercat. Asta pentru că nu există eşecuri: doar experienţe şi feluri în care reacţionezi la acestea....

Bridget Jones

Luni la birou era vânzoleală în exces. Doamnele au renunțat la obișnuitele comentarii legate de noutăti, astfel că m-au lăsat în ceață în legătură cu motanul pe care Oana Zăvoranu l-a achiziționat cu 500 de euro și mai ales cum îl chema pe calul lui Ştefan cel Mare!

  S-a discutat aprins despre posibilitatea unui al treilea film "Bridget Jones", cu Hugh Grant, Colin Firth și mai ales, simpatia mea Renée Zellweger (înainte de operatia...''inestetică''). Probabil în curând, poate la toamnă, poate în 2016, poate la anu' și la mulți ani! Nu văzusem filmul, așa că am fost de serviciu la cafea dar am tras parșiv cu urechea. Astfel am aflat că pentru majoritatea cucoanelor de acolo, acel personaj a fost un model iar filmul un vis neîmplinit. Incă. Asta pentru că au rămas...marile speranțe (vorba lui Dickens) pentru seria a treia! 

  Seara am venit acasă în pași de conga, hotărat să văd filmul. Pe primul: "Bridget Jones's Diary", cel din 2001. 

Între timp, prudent dar indiscret, am citit sinopsisul:

"BRIDGET JONES’S DIARY” a apărut în 1995 ca o rubrică în ziarul britanic Independent, creată de jurnalista Helen Fielding. Rubrica, plină de umor, era o relatare săptamanală a vieții unei femei de 30 de ani, singură, în căutarea dragostei prin confuzia unei lumi post feministe. 

,,A fost atunci când am realizat că am fost destinată să mă transform în Miss. Haversham sau Glenn Close din ‘Atracție Fatală’. Și ducând o viață în care relația mea majoră era cu o sticlă de Chardonnay, ajungând în final grasă și singură ……” 

Atunci când Fielding,în 1996, și-a transformat rubricile într-un roman, Bridget Jones a devenit un fenomen de cultură global: o carte care s-a vândut în peste 4 milioane de exemplare și un personaj care a simbolizat aspirațiile și confuziile femeilor din întreaga lume. 

Povestea se concentrează asupra lui Bridget care era convinsă că toată lumea înțelege perfect realitatea în afară de ea. Ambițiile ei sunt puține: ar vrea să slăbească și să găsească dragostea adevărată- dar sunt aparent irealizabile. Viața sa romantică este în stadiul de criză perpetuă. La începutul noului an, Bridget decide că a venit timpul să preia controlul asupra vieții ei și începe să țină un jurnal. 

 ,,Am decis să fiu stăpană pe viața mea și să încep să țin un jurnal, înregistrând toate evenimentele importante. Hotărârea numărul 1: obligatoriu voi slăbi câteva kilograme. Hotărârea numărul 2,la fel de importantă, voi găși un prieten drăguț și sensibil cu care să ies și nu voi face vreo pasiune romantică pentru nimeni din următorii: alcoolici, obsedați de carieră,  voyeuri, labili emoționali sau perverși!

   În timp ce prietenii ei Jude, Sharon și Tom îi dau sfaturi nefolositoare, Bridget (Renee Zellweger) se află într-o adevărată încurcătură, între doi bărbati: șeful ei fermecător, sexi dar periculos, Daniel Cleaver (Hugh Grant) și Mark Darcy (Colin Firth) - un vechi prieten de familie care pare la început distant și plictisitor, până când adevărată lui fire este dezvaluită. Incercările eșuate ale lui Bridget de a-și controla viața haotică și de a-și găși echilibrul sufletesc sunt notate în jurnal. Cu timpul, Bridget descoperă că are o abilitate formidabilă de a supraviețui confuziei din jurul său." 

În fine, am văzut filmul și chiar mi-a plăcut. Abia aștept să-l văd azi pe al doilea:"The Edge of Reason (2004)",care cică e și mai bun! 

Iar marți nu am mai fost de "serviciu" la cafea. Am discutat despre film! 

O ador pe Bridget!  

Cât despre calul lui Ştefan cel Mare, who cares?! 

Este

   

   Viaţa se petrece în patru dimensiuni. Dacă scoţi timpul din ecuaţie rămâi numai cu spaţiul. Fără mişcare, fără schimbare. Dacă iei timpul, schimbi tot ceea ce ştiam.Tot ceea ce ştiam. Tot ceea ce înţelegeam. Gândiţi-va dacă s-ar opri timpul.

Nu ar mai fi ore de vârf. 

Nu te-ai mai grăbi să ajungi undeva, deoarece nu ai întârzia niciodată. 

Nu vor mai fi naşteri sau înmormântări. 

Nu vor mai fi inimi frânte. Unele vacanţe nu se vor mai termina. 

Dacă eşti concediat, soţia nu te va mai părăsi niciodată. 

Nu vor mai fi crime sau războaie. 

Nimic nou, nimic vechi. 

Nu va mai exista "va mai fi, nici "îmi voi dori", nici "a mai fost". 

Numai un lung şi neîntrerupt "este". 

Este greu de imaginat deoarece tot ceea ce ştim...tot ceea ce credem că ştim este că timpul trece. 

Aşa suntem învăţaţi, de când ne naştem până ce murim. 

Că timpul nu aşteaptă pe nimeni. 

   100 de ani de invenţii am creat o conexiune invizibilă între noi. 

Pârâuri de energii electrice. Unde radio, microunde. Mobile, padpalm-uri, televizoare, reţele fără fir, telecomanda de la garaj. 

Timpul nu este aşa cum îl cunoaştem. 

Nici măcar universul nu este ceea ce pare. 

Pentru că dacă tu crezi că acelor stele le ia milioane de ani să ajungă aici,

înseamnă că trăieşti în trecut. 

Admiri o galaxie care s-ar putea să nu mai existe acolo. 

Nu te uiţi la cerul înstelat. 

Te uiţi la o maşină a timpului...

Despre viaţa albinelor...

   

   Albinele au apãrut în vara lui '75, vara în care am împlinit 14 ani şi toatã lumea mea a început sã se învârtã pe o nouã orbitã. 

Dacã mã gândesc acum, cred cã de fapt mi-au fost trimise. 
Aş vrea sã pot spune cã mi-au fost trimise aşa cum îngerul Gabriel i-a fost trimis Fecioarei Maria. 
Ştiu cã e o comparaţie forţatã, viaţa mea e neînsemnatã faţã de a lor dar am motive sã cred cã ei nu s-ar supãra. 

O albinã lucrãtoare cantãreşte mai puţin ca o petalã de floare dar poate zbura cu o greutate mult mai mare ca a ei. Dar trãieşte doar 4 sau 5 sãptãmani... 

   Cateodatã sã nu simţi nimic e singurul mod de a supravieţui. Unele lucruri nu conteazã atât de mult. Dar sã faci fericit pe cineva, asta conteazã. 

Ăsta e sunetul a 100.000 de aripi care plimbã aerul. Oamenii n-au idee despre cât de complexã e viaţa într-un stup. Vezi, albinele au o viatã secretã despre care noi nu ştim nimic. 

L-am văzut, mergea pe apã şi-mi zâmbea murmurând cântecul răului şi fãcându-mi cu mâna dar a plecat şi mi-a spus cã mã asteaptã.
Toatã ziua l-am strigat şi i-am spus te rog întoarce-te! Pentru cã nu am vrut sã îl întristez.
El a spus: nu te îngrijora cãci ne vom mai vedea dar, l-am auzit apoi strigând dureros şi a plecat. 

Pune un stup pe mormântul meu. Şi lasã mierea sã curgã pe el. Când voi muri şi voi pleca asta e tot ce vreau de la tine. Drumurile raiului sunt de aur şi luminã. 

Acum am lunile mele care strãlucesc peste mine. Cred cã m-am iertat. Cateodatã noaptea, visele mele mã întorc în tristeţe şi trebuie sã mã trezesc şi sã iert din nou. 
Dar Fecioara e tot timpul acolo. O simt în momente neaşteptate. Se va ridica şi când o va face, nu se va duce la ceruri ci înlăuntrul meu... 

16 mai 2010 
Rămâi cu bine, Dio 

Ultima zi (2)

"Viaţa nu este ce ai trăit, ci ce îţi aminteşti că ai trăit şi cum ţi-o aminteşti pentru a o povesti." 

Acum mult timp, în altã viaţă, 

Îţi simţeam bãtăia inimii 

Nu e un vis, 
aminteşte-ţi de noi 

Vãd asta, 
în ochii tăi 

Ne vom gãsi locul în timp,

locul nostru în timp, 
dincolo de stele 

ne vom gãşi locul în timp 

locul nostru în timp, 

sã-l numim al nostru...

Inexplicabil

   Dacã fericirea ta depinde în întregime de dragostea altcuiva, nu vei fi niciodatã fericit cu adevãrat. 

Dacã dragostea e valoroasã pentru tine, asta e din cauzã cã o dãruiesti. 
Trebuie sã fii pregãtit sã nu aştepţi nimic în schimb. Odatã ce ai acceptat asta, inima nu-ţi va mai fi sfâşiatã din nou. 

Frumuseţea e în ochii posesorului. Nu lãsă pe nimeni sã îţi spunã altceva.

- Îţi place baletul? 
- Da. 
Dar marele fior al baletului este şansă că unul dintre dansatori sã-şi rupã gâtul. 

- Predicţiile tale pentru 2011. 
- Lucrurile se vor înrãutãţi. 
- Asta ai spus şi anul trecut. 
- Încearcã sã-mi spui cã m-am înşelat. 

Oamenii îşi imagineazã viaţa de dupã ca o lume plinã de luminã unde nu-s petreceri. Cred cã a fost odatã modernism, apoi s-a sfârşit, acum nu e decât declin şi decãdere. 

Corpul meu şi cu mine am divorţat cu ani în urmã dar incã suntem forţaţi sã trãim împreunã. 
Fiecare zi pe care o trãieşti e că un triumf. De asta ar trebui sã ne agãţăm.... 

Rãmâi unde eşti. 

Nu te uita nici înainte unde existã îndoialã, nici înapoi unde este regretul. 
Uitã-te în interior şi întreabã nu dacã e ceva afarã ce-ţi doreşti, ci dacã e ceva în interior ce n-ai împachetat incã...

25 decembrie 2010

Tsunami solar

   Ghandi, a spus cã "indiferent ce faci în viatã va fi nesemnificativ. Dar este foarte important sã o faci." 

Ştii cât de fãrã sens este? 
La 22 de ani, Ghandi avea trei copii. 
Mozart 30 de simfonii. 
Şi Jim Morrison era mort. 

Amprentele noastre nu rãman imprimate în viaţa noastrã. Asta este adevãrul pentru toatã lumea? 
Sau era doar o prostie poeticã? 

- Bine? Doar o bãuturã. Când este ultima datã când ai bãut doar o singurã bãuturã? 
- Când m-am impãrtãşit. 

- Am putea purta o conversaţie în care unul dintre noi ar putea spune ceva interesant. 
- Eu o sã mãnanc desertul întâi. 
- Este o declaraţie politicã sau o boalã? 
- Nu vãd rostul aşteptãrii. Dacã mor în timp ce îmi mãnanc prăjitura? Este probabil? 
- Posibil. 
- Poate apare un embolism, sau un asteroid poate lovi pământul sau acest "tsunami solar".

  Aş muri fãrã sã mănânc lucrul pe care îl doresc cel mai mult. 
- Dar şansele... şansele sunt... 
- Sã-ţi spun ceva. Garanteazã-mi, jurã-mi pe sufletul tãu cã o sã supravieţuiesc pânã la desert şi o sã aştept. Înainte sã rãspunzi, dacã o sã mor, va trebui sã-ţi petreci restul vieţii ştiind nu doar cã m-ai minţit, dar mi-ai refuzat singura ultimă cerintã. Ultima mea dorinţã. Eşti pregãtit sã-ţi asumi o asemenea rãspundere că sã dovedeşti cã ai dreptate? 

Aşteptarea timpului

 

     Pasiunea, dupã cum se pare cã a spus Platon, este eminamente şi implacabil umanã. 

Şi, tot ceea ce putem spera sã facem este înãbusirea ei prin disciplinã fermã. Pentru Socrate, o viaţã sãnãtoasã înseamnã o concentrare permanentã a individului pentru eliminarea acelor forţe care-i slãbesc sau îi abat atenţia de la înţelegerea lumii înconjurãtoare. 
El ne implorã sã ne închinãm vieţile acestui tip de control, adicã în fiecare dintre momentele noastre conştiente. 
Socrate a recunoscut ceea ce orice filosof sau chiar religie, din istoria lumii, de la Platon la Aristotel, de la epicurieni la stoici, de la iudeo-creştini la budişti au observat cu toţii... şi anume, cã echilibrul necesar pentru o viatã fericitã e iluzoriu. 

Şi, imediat ce, în felul vostru minunat, strâmb şi uman, credeţi cã aţi atins-o, vã credeţi divini şi vã veţi prãbusi, la fel că Icar, arzând în mare. 

Aşa cã, m-am gândit sã evidenţiez un fel de contrast între dialog şi curs pentru Sofocle. Ar trebui sã citeşti Naşterea tragediei de Nietzsche. El spune cã tragedia izvorãste din conflictul între Apolo, zeul raţiunii şi armoniei şi Dionisos, zeul beţiei. 
Lupta lor în interiorul condiţiei umane este inevitabilã şi asta e ceea ce a produs cea mai notabilã formã de artã cunoscutã. 
Tragedia... 

Draga mea, 

A fost foarte inteligent din partea ta cã mi-ai scris în latinã. Cu folosirea repetatã a perifrasticii pasive. De-a dreptul extravagant. 
Şi cum l-ai imitat pe Cicero cu toate acele adjective aliterate care se transformau în verbe. Nimic din toate astea nu mi-a scãpat. A dicto sencundum quid ad dictum simpliciter non valet consequentia. 

Ştii cum e cu cele douã linii care merg la infinit fãrã sã se atingã niciodatã? 
Deci, ele nu existã, de fapt, în naturã. Un om nu poate crea paralele adevãrate. E mai mult un concept. Ãsta e conceptul. Ştim cã existã perfecţiunea, ne gândim la ea, dar nu puteam ajunge niciodatã la ea noi înşine. 

"Într-o noapte mi-am întins pielea ondulatã, devorându-ţi frunzele. 

Neştiind ce e otrava, iubirea, persecuţia, în acea orbire de larvã, foamea se dovedi, în final, un adevãr." 

Odatã ce crezi cã totul s-a lãmurit, ce mai rãmane? E legea, e calea pe care o urmãm zilnic. Cuprinde acele ritualuri care ne împlinesc vieţile, fãrã de care violenţa şi anarhia ar predomină în lume. 
În timp ce Moise vorbea cu Dumnezeu pe muntele Sinai, evreii abandonau Legea şi dansau extatic înaintea idolilor, uitându-l pe cel care i-a scos din Egipt... 

   Prietenii mei din toate generaţiile sunt ameninţaţi cu haos, sclavie şi disperare. Atunci, în aceastã disperare şi confuzie, ni se permite refugiul într-o lume pe care n-o putem explica, o lume a violenţei şi anarhiei...în care, deşi lucrarea dreptãţii poate fi nu chiar atât de evidentã, are o semnificaţie mai mare şi mai adâncã... într-o ţarã a pierzaniei. Fãrã sã ne putem ajuta unul pe celãlalt. Fãrã sprijin în Dumnezeu. 

Diogene Laertios a consemnat pentru noi ceea ce a spus marele filosof Epicur despre moarte. E fãrã sens sã te temi de un eveniment, dacã atunci când se întâmplã nu existãm. Şi din moment ce morţi fiind, nu existãm, iar când existãm, nu suntem morţi, atunci este fãrã sens sã ne temem de moarte. 
Cineva ar putea, la fel, argumenta Epicur, sã se teamã de naştere... 

- O sã inceapã sã plouã. 
- Ştii ce? Cred cã am sã rãmân aici pentru o vreme. 
În ploaie...cu tine.

29 August

29 August este ziua în care fatalitatea, fericirea, au reiterat obsesiv-persuasiv, confuz-haotic în viaţa mea şi nu numai... 

În această zi s-a născut mama şi tot în această zi, a încetat din viaţă tatăl meu... 

În această zi Francisco Pizarro l-a executat pe Atahuallpa, al treisprezecelea şi ultimul împărat al incaşilor... 

În această zi m-am căsătorit şi tot în această zi cuirasatul britanic HMS Royal George s-a scufundat...   

În această zi a fost ultimul concert Beatles, la San Francisco... 

În această zi s-a născut Ingrid Bergman şi tot în această zi a încetat din viaţă (n. 29 august 1915-d. 29 august 1982)... 

În această zi bunicului i s-a confiscat averea la naţionalizare şi tot în această zi bunica a pictat cel mai frumos tablou al ei..."Primăvara arţarilor" 

În această zi s-au născut Cehov, John Locke sau Michael Jackson... 

În această zi am văzut prima dată marea şi tot în această zi ultima dată... 

În această zi copiii au plecat la Bucureşti, iar complexul de inutilitate îmi stigmatizează cenuşa strălucind mistuitor-dor şi suferinţă... 

Această zi va fi acceptarea mărturisirii testamentului meu...

Căință

Sunt atât de pierdut în păcatul meu 

Oare unde aş mai putea cădea... 

Voi spune că spiritul meu este pierdut... 

Nu voi mai găsi ceea ce mi-a fost aproape 

Nu voi pune întrebări, nu voi căuta răspunsuri, 

Cumva voi găsi calea 

Soarele meu se va ridica în partea de est 

Şi atunci, în inima mea va fi pace. 

Sfârşitul este o cale de a fi liber... 

Corelat cu dragostea în secret şi rugăciunea mea, 

Cumva vei şti că sunt acolo.... 

Doar ţine-mă de mâna şi suntem acolo 

Cumva mergem undeva 

Cumva mergem undeva...

Faţa nevăzută a lumii!

 

20 noiembrie 2012 

Disperarea e în anticamera conştiinţei, se furişează ca o umbră înşelător de dureroasă...

  Van Gogh, se spune că s-a sinucis din cauză că suferea de o boală mintală sau poate că Gauguin i-ar fi luat femeia de care era îndrăgostit. Este posibil dar suicidul a fost cauzat şi de o altă problema. Se poate să fi existat şi traume de natură psihologică dar explozia finală a fost rezultatul deziluziei totale..

Van Gogh îşi pusese în gând să creeze o nouă "religie" în care oamenii sensibili, artiştii, să fie deschizători de drumuri. În acest scop, visa să formeze o comunitate artistică la Arles, unde locuia, un Eden al visului-speranţă. Gauguin i s-a alăturat acolo dar după câteva luni între ei au apărut disensiuni violente. Speranţa lui Van Gogh de a fonda o nouă "religie" se spulberase şi curând după aceea s-a sinucis. Moartea speranţei în om l-a atins şi pe Van Gogh. Artistul a murit în disperare. Ceea ce a încercat să facă filozoful în perspectiva întregului univers, aceea a încercat să facă Van Gogh prin geniul lui artistic.Floarea soarelui şi spicele de grâu au picurat sânge, chiar viaţa sa fără speranţă.

  Adevărul, în sensul antitezei, este legat de principiul cauză-efect. Cauza şi efectul produc o reacţie în lanţ, care înaintează pe o linie orizontală. Odată cu apariţia lui Hegel, acest lucru s-a schimbat, Hegel a introdus principiul sintezei, opus antitezei.  Hegel a adus în lume o linie a disperării în care nu mai este o antiteză. De exemplu, în moralitate, dacă un anumit lucru este corect, opusul lui este greşit. Această mică formulă, "A este A şi A nu este egal cu non A", este prima mişcare în logica clasică. Absoluturile implică antiteză şi aşa poate fi posibilă discuţia despre ce este bine şi ce este greşit, ce este adevărat şi ce este fals. Cu mulţi ani în urmă, puteai să-i spui unei femei să-ţi fie aura sufletului pereche necondiţionat şi deşi era posibil că ea să nu-ţi urmeze sfatul, cel puţin înţelegea la ce te referi. A spune astăzi acelaşi lucru unei fete moderne înseamnă a afirma un "nonsens". Aceeaşi dilema se aplică bărbaţilor fără sensibilitate sau romantism, cu o lipsa acută de orizont...  Hegel a adus în omenire o schimbare a gândirii care a exclus antiteză şi a aruncat omenirea sub o linie a disperării, în care omul nu mai poate îmbrăţişa un adevăr şi în mintea lui nu mai există speranţă şi onoare..Faptul că ideile lui Van Gogh şi Hegel s-au intersectat în timp este o coincidenţă bizară. Faptul că în societatea românească actuală toate această lipsă de proiecte a prins contur întunecat este iarăşi o concluzie amară.       
  Disperarea oamenilor în căutarea adevărului, care nu mai disting binele de rău, adevărul de minciună, îi aruncă într-o rostogolire nesfârşită...  Haos şi disperare. O societate fără pace în propria fiinţă şi fără încredere în cei din jur, o depresie generală, o lume in comă...  Ai simţit vreodată nemulţumire în suflet sau disperare? Cum îţi exprimi această disperare? Acceptarea sintezei în gândirea ta îţi aduce simţul de cădere în neant, ai puterea să recunoşti asta? Ai puterea să recunoşti că viaţa fără adevăruri, fără dragoste, fără speranţe, fără vise, este un nonsens? 

                                                           Ce spui după Noapte bună? 

O strângerea de mână... 
O strângere de inimă... 

Prietenii 
Structura timpului 
Scenariile de viaţă 

Destinul 

Pe scenă şi dincolo de scenă 
Basme 
Scufiţa Roşie 

Povestea Frumoasei din Pădurea adormită 
Aşteptând rigor mortis 

Drama familială 
Perspectiva 

Influenţe 
Scenarii 

Convingeri şi hotărâri 
Învingători şi învinşi 
Predicatele 
Modelarea 
Ispita 
Prescripţia 
Demonul 
Permisiunea 
Eliberarea internă 
Aspiraţii 
Conversaţii 
Concesiunea 
Jocurile 
Persoana familiară 

Eroi 
Simţăminte 
Reacţii 
Încrederea 
Neîncrederea 
Încrederea 

Maturitatea 
Dependenţele 
Triunghiul dramei 
Speranţa 
Bătrâneţea 
Scena morţii 
Râsul de sub ştreang 
Piatra de mormânt 

Învingători şi învinşi 
Timpul-obiectiv 
Sisif 
Micul Prinţ 
Aşteptarea 
Glissando 
Ulysse 

Cenuşăreasa 
După terminarea balului 
Oameni reali 
Mirosul inodor 
Schizofrenicul autist 
Manechinul ventrilocului 
Persoana reală 

Emisia culturală 
Bunicii

Sunete respiratorii 
Accentele 
Vocile 
Alegerea cuvintelor 
Metaforele 
Antiteza 
Vocile din minte 
Dinamica permisiunii 

Spiritul 
Filosofia 
Raţiunea 

Chiar aşa, ce spui după Noapte bună?