26 septembrie 2013

Ziua X

  


Renunţ momentan la blogurile lungi şi plicticoase, din lipsa de rating şi voi opta pentru cele mici şi vesele! Astfel îmi voi satisface şi nevoia viscerală de a şterge blogurile vechi centrându-mă pe cele noi. 

Eu cred că sufletul e colorat, în funcţie de starea de moment. Aşa cum unii oameni visează color iar alţii alb-negru. De obicei, al meu e bleu dar azi îl simt roz. Aş lua în calcul ninsoarea de zăpadă care nu se mai sfârşeşte dar altul e motivul. Se apropie ziua X! 

De ceva vreme timpul meu s-a schimbat radical de ciudat. Poate se inversează polii magnetici sau am schimbat eu fusul orar. La 4 dimineaţa mă trezesc subit, trec nonşalant peste micul dejun şi iau direct prânzul, de obicei un bol cu supă fierbinte, buimac de romantic, în faţa şemineului, împachetat într-o pătură pufoasă NAF NAF MAISON. Întru apoi pe net, unde la mine PC-ul şi TV-ul s-au contopit de când am renunţat la cablu, să aflu dacă s-a întâmplat ceva important. De obicei, nu, doar ştiri care-mi insultă inteligenţa. 

  Sar acum peste orarul zilnic pentru că am promis că voi fi succint. În aceste vremuri de băjenie, în care dorm 4 din 24, ziua X a devenit o necesitate. Şi ca orice necesitate, trebuie făcută. Săptămânal. 
E ziua când dorm şi eu opt ore, ca omu' normal. Nu mai ingerez somnifere, farmacista mă priveşte deja ca pe un drogat şi nu mai au nici efect. Apelez la remedii naturiste. 

Mătuşa, în casa pe care mi-a lăsat-o la munte pentru vacanţă, iar la mine vacanţa s-a prelungit anul acesta, aşadar mătuşa dar şi unchiul au fost colecţionari împătimiţi. Unii strâng timbre, pe care le sortează zilnic, alţii numismatică. Ei bine, binecuvântatele mele rude au făcut o pasiune pentru cărţi şi sticle cu vin! Toate etichetate şi numerotate îngrijit. Unele în biblioteca cât peretele, celelalte în pivniţa încăpătoare. Toate trecute într-un catastif.
Vrei Minulescu? 61! Vrei Riesling din '78? Rândul 4, nr.162! Iar de când mi-am adus şi eu colecţia de muzică totul a căpătat o altă savoare. Nu lipsesc florile proaspete, aşezate artistic în vază, o deprindere mai rară pentru un bărbat, că dacă nu mă laud eu, atunci cine? Toate abilităţile simţurilor capătă nuanţe. 
Azi e ziua sufletului roz, alias Ziua X. Afară s-a luminat bine, ninge abundent, cu fulgi mari, fluturi de gheaţă. Vecina mea, 'fata de pe acoperiş' face pârtie, eu mă retrag instinctiv, strategic după perdea şi mai pun un lemn pe foc schiţând câţiva paşi de bossa-nova. Abia după-amiază îmi voi alege lectura lăuntrică, acordurile mele dragi şi o sticlă prăfuită cu un bouquet seducător. 
Mă gândesc la Bacovia, Mike Oldfield şi un Porto Ferreira. 
Noapte bună, bună dimineaţa prieteni! 



12.12.2012

12 august 2013

Insomnia




   Există un loc care nu are nici-un nume, nimeni nu râde, nici-un copil nu se joacă. 
Nu e pe hartă, dar e acolo. 

   Oamenii sapă în pământ după mâncare. Să umple golurile din pensia mizeră. Ei au petrecut viaţa făcând o muncă zi de zi. 
Vremurile s-au schimbat. Nu mai au nevoie de ei... Au afaceri profitabile din decesul lor. Există cei care cred că trebuie să conducă, iar ambiţia lor este folosită ca un loc ascuns pentru faptele egoiste şi teribile. 
Feriţi-vă de cei care pretind că ştiu ce e mai bine pentru voi. 

Paradisul se hrăneşte cu lumină de om. 

   Am insomnie. Lumea doarme afară, la fereastra mea. O strălucire portocalie liniştită pe străzile goale, unde miezul nopţii e suficient de clar pentru ca gândurile să se reproducă şi să crească în idei. Aş vrea să se păstreze acest tablou, ca un ultim trandafir roşu pe o cupă de otravă... 


   Am nevoie de conversaţie pe o tastatură care modelează cuvintele, pe care aş vrea să le împărtăşesc on-line minţii tale, în sus şi în jos pe firul de km-lumina de server, scufundări adânci în fluxul de informaţii, unde am scăpat din viaţa mea de disperare şi sunt liber să-mi urmez inspiraţia. În timp ce sunteţi mulţumiţi să visaţi în paturile voastre, eu alerg pe cai mari în valuri de eter. Eu sunt viu dar praful de pe reţea, corpul meu şi rugina ar putea rămâne aici, ca un surogat imaginar, o clona virtuală în cifre programatice dincolo de întoarcere. 

Nimeni nu ar dori după mine, eu sunt singura fantomă de la fereastră. 

Nimic de pierdut şi nimic de câştigat. Eliberat de de a mea tristă prietenă Insomnia. 
Sunt curat ca vântul din decembrie dar duhul meu arde zbuciumat, ca o funerară flacără virtuală...

15 mai 2013

Aşteptarea

  
   Îmi amintesc de foarte demult, cu mult înainte de naşterea mea. 
Eram împreunã cu cei nenãscuti incã, când suntem incã nenãscuti ştim totul, tot ce se va întâmpla. 
Când e rândul tãu, îngerii oamenilor îşi aseazã degetul peste gura ta. Îţi lasã un semn pe buza de sus. 
Înseamnã cã ai uitat totul. 

Dar îngerul m-a omis... 

Atunci trebuie sã-ţi gãseşti un tati şi o mami. 
Nu e uşor sã alegi. Blond, cu ochii albaştri, atât cer. 

Ar fi frumos ca oamenii sã nu fie complet singuri. 

A fost predestinat. Aţi auzit de efectul fluturelui? 

  Au fost o datã ca niciodatã, un tãtic şi o mãmicã. Apoi tãticul şi mãmica au gãsit un bebeluş drãgãlaş, cãruia i-au spus bebeluş drãgãlaş. Bebeluşul s-a nãscut acolo. S-a nãscut în acea zi, nu în alta. 

Tot ce vezi, existã. Putem vedea. Eu îi vedeam ochii mamei, dar nu-mi puteam vedea proprii ochi. 
Bebeluşul îşi putea vedea mâinile, dar nu se putea vedea pe sine. 

Deci există cu adevãrat? Exist cu adevãrat? 

  Mama are perie pentru pãr şi ruj pentru buze. Miroase frumos.Tata are un ceas pe care îl poartã la mânã. Ceasul face tic-tac. Dacã bebeluşul cade, mama bate din palme. Spune "bravo"! 

De ce eu sunt eu şi nu altcineva? De ce ne amintim trecutul, dar nu şi viitorul? Când am întrebat-o pe mami, a spus: nu mai tot întreba de ce. Este complicat. 



Cum a fost înainte de Big Bang? 
N-a existat nimic înainte de Big Bang, pentru cã înainte de asta, timpul nu exista. 
Timpul este rezultatul expansiunii universului însuşi. Dar ce se întâmplã când Universul îşi terminã expansiunea, iar timpul se inverseazã? 
Care ar fi natura timpului? 


  Dacã teoria corzilor e corectã, universul are 9 dimensiuni spaţiale şi o dimensiune temporalã. 
Ne putem imagina cã la început toate dimensiunile erau amestecate, iar în timpul Big Bang-ului, 3 dimensiuni spaţiale, cunoscute ca înãltimea, lãţimea şi adâncimea şi o dimensiune temporalã, cunoscutã nouã drept timp s-au propagat. 
Celelalte 6 sunt în continuare minuscule şi unite. Dacã trãim în universuri interconectate, cum facem diferenţa între iluzie şi realitate? 

  Timpul, aşa cum îl cunoaştem noi, este o dimensiune pe care o experimentãm într-o singurã direcţie. Dar dacã una dintre dimensiunile adiţionale nu e spaţialã, ci temporalã? 

  Dacã amesteci piureul de cartofi cu sosul, nu le vei mai putea separa mai târziu. E definitiv. Fumul care iese din ţigară nu mai reintrã la loc. Nu ne putem întoarce. De asta e dificil de ales. Trebuie sã iei decizia corectã. Cât timp nu alegi, totul rãmane posibil. 



  Uneori pot vedea viitorul. Nu pare prea distractiv sã ştii ce se va întâmpla. 
Uneori nu dorm. Aşa cã mã gândesc...Mã gândesc la cum era înainte. E tot ce mi-a mai rãmas. 

Port pantaloni scurţi, am 9 ani şi pot alerga mai rapid decât trenul. Nu-mi mai simt genunchii. Am 15 ani. 
Am 15 ani şi sunt îndrãgostit. 

  
  Ce se întâmplã când ne îndrãgostim? Ca rezultat al anumitor stimuli sunt eliberate mari cantitãţi de endorfinã, dar mai exact, de ce acea femeie sau acel bãrbat? E o eliberare a feromonilor ce corespunde unor semnale genetice complementare? Sau caracteristicile fizice sunt cele pe care le recunoaştem? Ochii mamei, un miros ce stimuleazã o amintire fericitã... 

Dragostea face parte dintr-un plan? Un plan vast a douã moduri de reproducere? Bacteriile şi viruşii sunt organisme asexuale, care prin fiecare diviziune şi multiplicare celularã suferã mutaţii, se perfectioneazã şi se reproduc mult mai rapid decât noi. 
La toate astea rãspundem cu cea mai de temut armã. Sexul. Doi indivizi, prin amestecarea genelor lor, amestecã toate cãrtile şi creazã un individ cu o mai mare rezistentã la viruşi, cu cât este mai puţin asemãnãtor. Participãm fãrã sã ştim la un rãzboi între douã moduri de reproducere? 



  Cred cã mereu ar trebui sã le spunem celor dragi cã îi iubim. 
Vine un moment în viatã când totul pare neclar, alegerile au fost fãcute, iar eu nu pot decât sã continui. Mã cunosc precum propria-mi palmă, pot anticipa fiecare reacţie a mea, iar viaţa mi-a fos incãtuşatã cu airbaguri şi centuri de sigurantã. 
Am fãcut tot posibilul sã ajung în acest punct, iar acum cã sunt aici sunt plictisit de moarte. Cel ma greu lucru este sã ştiu cã sunt incã în viatã. 



   Aş vrea că totul sã se opreascã, acum. Sã putem sta aşa la nesfârşit. Se spune cã pe mãsurã ce încetezi sã respiri, încetineşte şi timpul. Aşa se spune. 
Vreau sã-mi amintesc parfumul şi sã ne întâlnim lângã turnul de luminã. Mi se pare cã te vãd la fiecar colţ de stradã. Uneori îmi spun cã poate locuieşti în acelaşi oraş cu mine.Iar eu nu ştiu asta. Poate eşti aici, foarte aproape. îmi auzi glasul? Mergem împreunã pe Marte. Vrei sã ne plimbãm? 

Cum spune un proverb chinez: Un singur fulg poate înclina frunza unui bambus. 



  Ce conduce la teamă şi la ură ? 
Când introducem ouãle într-un incubator şi apoi, pe deasupra puiului trecem o formã care seamãnã cu o gâscã în zbor, aceştia îşi întind gâtul şi strigã 
dupã ajutor. Dar dacã inversãm direcţia acelei umbre, forma acesteia va întruchipa un şoim, iar reacţia puilor va fi imediatã. Se vor ghemui de fricã pentru cã nu au mai vãzut niciodatã un şoim. Fãrã niciun fel de instruire, frica îi va ajuta sã supravietuiascã. Dar la oamenii supuşi pericolelor iminente teamã va corespunde cu cea a puilor. 

De ce tigãrile odatã fumate nu mai revin la formă iniţialã? De ce moleculele se despart? De ce o picãturã de apã vãrsata nu se reconstituie? 
Pentru cã Universul intră într-o stare de disipare. Acesta este principiul entropiei. Tendinţa Universului de a evolua într-o stare avansatã de confuzie. 
Principiul entropiei este asociat cu sãgeata timpului, ca rezultat ale extinderii Universului. 
Dar ce se întâmplã când forţele gravitaţionale sunt în contrabalanţã cu forţele de extindere, sau când energia cuanticã nulã se dovedeşte a fi prea slabã? În acel moment Universul ar putea intra în faza contracţiei, s-ar declanşa marea crizã. 
Şi ce se va întâmpla cu timpul? Se va inversa? Nimeni nu ştie rãspunsul. 



Studiez timpul. Chestia aia care face ca evenimentele sã nu se întâmple toate odatã. 



  Ştiu cã ţi se pare complicat, dar este mai simplu decât crezi. 
- Mã poţi auzi? Tu trãieşti în trecut acum. În viaţa asta, tu nu exişti. Poate pãrintii tãi nu s-au întâlnit niciodatã. Poate tatãl tãu a murit în accidentul pe care l-a avut la ski. Poate când a murit, femeia preistoricã reproducerea nu a mai fost posibilã. 
Deci, pentru aceastã lume, tu nu exişti.Tot ce-ai spus e în contradictoriu. Nu poţi fi în douã locuri în acelaşi timp. Vrei sã spui cã avem de ales? 

Dintre toate vieţile acestea, care este... care este cea adevãratã? 
Toate vieţile sunt adevãrate. Fiecare destin este corect.Totul ar fi putut fi altceva, dar ar fi avut exact acelaşi înţeles. Eşti prea tanãr pentru asta. Nu poţi sã fii mort şi în acelaşi timp sã fii aici. Nu ai cum sã nu exişti. 

- Existã viatã dupã moarte? 
- Dupã moarte? Cum poţi fi aşa sigur cã exişti? Tu nu exişti. Nici eu. Noi existãm în imaginaţia unui copil. Suntem imaginaţia unui copil. 




La şah se numeşte suan. Când singura mutare viabilã este sã nu muţi. 

Este acelaşi lucru. Înainte nu putea sã ia o decizie, pentru cã nu ştia ce se va întâmpla. Dar acum cã ştie ce se va întâmpla, tot nu poate sã ia o decizie. 

Uneori nu dorm. 
Aşa cã mã gândesc... 
Mã gândesc la cum era înainte. 
E tot ce mi-a mai rãmas...

06 mai 2013

Sacrificiu 2





                                       
 Unii îşi pierd minţile şi devin suflete.

  Am acelaşi vis de luni de zile. Nu pot sã vãd niciodatã chipuri dar ii cunosc de parcã ii ştiu de-o viaţã. Şi am un sentiment de parcã ceva îngrozitor se va întâmpla când ajung la ei. Dar în acelaşi timp nu sunt speriat deloc. Dupã care eu dispar. Prima datã eram speriat, crezând cã-mi pierd minţile...Pânã am realizat cã nu e prea mare pierderea.

  Oraşul meu este cel mai puţin faimos oraş de nicãieri. Panã sã vedem şi noi un film, este deja pe dvd. Şi cinematografele noastre mereu greşesc titlurile filmelor.
Avem 8 biserici şi o singurã bibliotecã, cu mai multe cãrti interzise decât cele de citit. Aceleaşi familii trãiesc aici de generaţii.
Bunica avea o vorbã: sunt doar douã feluri de oameni în oraş, cei prea proşti sã plece şi cei care sunt blocaţi aici. Tata nu a putut pãrăsi camera sa pânã când a murit. Oamenii spun cã a fost voia lui Dumnezeu.
Cred cã e singurul mod în care oamenii pot pleca de aici.

  Orice e mai bun decât sã rãmâi pe loc. Dar cred cã pânã şi morţii rãman aici. Uneori sunã nebunesc dar uneori îmi imaginez cã sunt unul dintre ei.
În ultimul timp îmi imaginez tot felul de lucruri.
Sã fii prins în timp, într-o constantã stare de teamã, neştiind ce parte din viaţa mea o voi juca în continuare la vicleana ruletã coloratã.

Îi invidiez pe oamenii în comã.

Când moare un om nebun, aşteptãrile sale dispar; la fel ca speranţele unui om injust.

  Unii oameni nu înnebunesc niciodatã. Ce vieţi urâte probabil au dus. Nişte oameni plictisitori. Peste tot pe Pãmânt, propagând şi mai mulţi oameni plictisitori. Ce spectacol oribil. Pãmântul e plin de ei...

Unii îşi pierd minţile şi devin suflete.


Bunica obişnuia sã spunã, 'cu prima ocazie pleacã din acest oraş, du-te sã afli cum gândesc şi simt alte persoane, înainte sã îţi gãseşti un loc al tãu. Şi-i spuneam, 'am 9 ani. cum sã fac asta ?' De aceea m-a dus la bibliotecã.

  Majoritatea oamrnilor îşi petrec întreagă viaţã aşteptând un moment care-i va schimba pentru totdeauna. Nu se întâmplã niciodatã. Ne putem începe viaţa acum? Trebuie sã spunem doar cã vrem.

E o sărbătoare importantă, Paştele. Sperăm sã avem o masã de sãrbãtori cu bucurie, în care toţi vom fi prezenţi. Sã fiu iar împreunã cu familia mea. Nu a venit nimeni. E prima dată când nu mai vine nimeni. Dorul e mai insuportabil decât bolile sau vârsta.

Închide ochii. Găseşte cu mintea ceea ce cauţi.

Sunt tot felul de moduri prin care cineva iubit poarte muri. Poţi muri de dor. La propriu.

  Sacrificiu. Nu-l pot numi un cuvânt modern. Când oamenii aud cuvântul 'sacrificiu' devin speriaţi, de parcã ceva li se va lua. Sau vor trebui sã dea ceva de care nu se pot despãrti. Cuvântul 'sacrificiu' , pentru ei, înseamnã pierdere, într-o lume în care nu putem avea tot ce ne dorim.
Dar cred cã adevãratul sacrificiu...este o victorie. Pentru cã ţine numai de noi, sã renunţãm la ceva sau la cineva iubit, pentru cineva sau ceva pe care îl iubim mai mult decât pe noi.
Sacrificiul nu va lua durerea, boala sau pierderea dar învinge lupta împotriva amãrãciunii. Amãrãciunea care deranjeazã lumina a tot ceea ce e mai important în viaţa noastrã.

Ceva natural va fi revendicat pentru cã a fost prevestit de cãtre cele patru elemente care vegheazã noaptea...Un vechi ciclu se va închide şi altul nou se va deschide, unde puterea luminii şi cea a întunericului se vor contopi...

  Oricum, iubirea e doar o vrajã a minţii...Nu existã cu adevãrat. Nu existã în naturã. Iubirea e o magie, creatã de zei ca sã le dea oamenilor ceva cu care sã se joace. Dar te omoarã progresiv.

E o nouã lume, tatã. Dar nu e toatã întunecatã şi nici toatã luminatã. Şi nu e în totalitate a noastrã.

   Auzeam sunetul. Sunetul cum mã rupeam. Am plâns pentru cãt am trãit. Pentru cã am murit. Am fost distrus, am fost salvat.
Revendicã-te în apãrare, în speranţã...În iubire, în furie, în recunostinţã.
Revendicã-te în luminã.
Revendicã-te în întuneric.

E un loc în inimã care nu se va umple niciodatã, un spaţiu. Vom şti mai mult ca niciodatã ce e acela DOR..
E un loc în inimã care nu se va umple niciodatã...şi vom aştepta şi iarãşi vom aştepta, sã se umple.

Întrebare

  


   Sunt în aceeaşi gară neînsemnată, într-un sfârşit de iunie complicat, neverosimil de cenuşiu şi ploios. Intreagă viaţă am aşteptat trenuri. Ştiu de mult timp cum se aşteaptă un tren şi o femeie. E fascinant, iar aşteptarea e o artă. Starea de nelinişte, inima care îţi tremură tulburată, o mână ridicată, un zâmbet, o îmbrăţişare, un sărut.

  Eu din viitor vorbesc cu mine din trecut. Ce e dragostea? E când cineva te face să-ţi simţi stomacul încordat dar şi lejer în acelaşi timp. Şi când te dor obrajii de la atâta zâmbit. Zâmbeşti atât de mult de crede lumea că te-ai ţicnit. 

Dragostea e lumină. 
Acceptare. 
Foc. 
Durere... 
O durere îngrozitoare. Dar tânjesti după ea iar şi iar. 
E ca ocolo de unde îţi iei vată pe băţ sau unde te dai în căluşei. 
Să te zbengui cu cineva, să discuţi, să faci glume... 
Să nu vrei să te mai duci la culcare, să o ţii în braţe strâns, pentru că e posibil că totul să dispară într-o clipă. 

  Pe linia unu tocmai a sosit un tren cu vagoane desperecheate, unele albastre, altele verzi, plin cu iluzii, nu a coborât nimeni, nu a urcat nimeni, poate înăuntru sunt doar regrete şi fantome. Şoapte: Ascultă, dacă vrei, te pot ajuta să uiţi ce zi e azi...Este ca şi cum ai trăi într-un sarcofag, într-o piramidă fără de moarte, veşnic metaforă a morţii. 

Am visat că mă plimbam pe Lună cu Alice: De unde ştii că sunt supărat, am întrebat-o. Trebuie să fii, zise pisica în locul ei, altfel n-ai fi venit aici. Lewis Carroll trebuia să fie şi ea. 

Dragostea nu înseamnă să te uiţi fix unul la altul, ci să-ţi fixezi privirea în aceeaşi direcţie. 
Uneori mă tem că ea va cobora din primul vagon şi mă va ocoli, aşa cum doar femeile ştiu s-o facă. Dar nu plec nicăieri. 


Într-un timp aşteptam un ultim tren,înghiţindu-mi lacrimile din ploaie. Mă rugăm ca ploaia să ascundă acele lacrimi, ca tu să nu le poţi vedea niciodată. Şi mă gândeam dacă pe mine m-ar aştepta cineva, însă ce rost ar mai avea aşteptarea ei acum? Şi poate e prea târziu pentru mine, n-aş mai îndrăzni să cobor dintr-un tren cu fantome. 

E ca întoarcerea acasă după o lungă călătorie. Aşa este dragostea. E ca întoarcerea acasă. Mulţumesc de întrebare.

Ultima zi



Existã un adevãr universal pe care îl înfruntãm cu toţii...fie cã vrem, fie cã nu. Totul se sfârşeşte panã la urmã... 

Oricât am aşteptat aceastã zi, niciodatã nu mi-au plãcut finalurile. Ultima zi de varã... ultimul capitol al unei cãrţi minunate, sfârşitul unei simfonii......despãrtirea de cineva drag. Dar finalurile sunt inevitabile. 
Cad frunzele...Închizi cartea...Îţi iei rãmas bun. Uneori pentru totdeauna. 
Astãzi este una din acele zile. 

Ne luãm rãmas bun de la tot ce ne era cunoscut, tot ce ne fãcea sã ne simţim bine. 
Ne continuãm drumul sau alegem cealaltă variantă...Ultima tăietură... 
Dar fiindcã plecãm, oriunde ne ducem...ne doare. 

Existã anumite persoane care fac parte din noi şi care vor fi cu noi indiferent ce se va întâmpla. Ele sunt tãrmul nostru...Steaua Nordului şi şoaptele din inimile noastre care spun cã vor fi cu noi...întotdeauna. 


Se spune că drumul cel mai scurt între două puncte e o linie dreaptă. 

Dar ce se întâmplă dacă acel drum e blocat? Când sedimentele împiedică cursul unui rău şi îl redirecţionează...Curge în stânga şi în dreapta în loc să o ia înainte. 
Ceea ce tuturor li se pare o abatere, pentru rău e cea mai eficientă rută de la izvorâre până la vărsare. Natura găseşte un ocol. Când două puncte trebuie să se întâlnească dar o legătură directă e imposibilă, Universul găseşte întotdeauna altă cale... 
Dacă două puncte trebuie să se întâlnească, Universul va găsi mereu o cale să facă legătura. Atunci când orice speranţă pare pierdută, unele legături nu pot fi rupte. 
Ele definesc ce suntem. 
Şi ce putem deveni. 
În spaţiu, în timp, pe drumuri la care nu ne putem gândi, natura găseşte întotdeauna o cale... 

Iar atunci când descoperi acea persoanã care te conecteazã cu lumea, devii cineva diferit...Cineva mai bun. Când aceastã persoanã îţi este luatã... 
Ce vei face atunci? 



   Solfegiul este alcãtuit din 12 tonalitãţi. Aranjate în secvenţe şi în timp, aceste tonalitãţi simple creazã o varietate muzicalã infinitã. Armonie şi disonantã, tensiune şi fermitate, toate pot fi descrise prin raporturile matematice dintre tonalitãţi. Dacã am putea traduce toate raporturile în sunet, am putea auzi muzica sferelor, un sunet la fel de puternic şi de imens ca Universul...sau tãcut, precum o piatrã. La fel de seducãtor ca inima umanã. Pentru unii, muzica ridicã spiritul pânã la nivelul unei frumuseţi transcendente. 
Alţii, pur şi simplu aud frumuseţea din Univers. 

Pãmântul, în timp ce se roteşte emite o frecventã, o notã muzicalã, la 7.83 hertzi. Dar aceastã frecventã se modifică puţin, din motive necunoscute. Unii spun cã exploziile solare sunt cauza sau tulburãrile electrice din atmosferã. Dar poate există o explicaţie mai simplã. Poate sunetul planetei este influenţat de cele 7 miliarde de suflete de pe suprafaţa ei, fiecare dintre ele producându-şi propria muzicã, adãugand propria lor armonie... 

Iertarea pãcaţelor este forma cea mai puternicã de iertare...O completã amnistie de suspiciune şi tragere la rãspundere. 
Este eliberarea unui viitor furat. 
Iertarea se referã la spãlarea tuturor pãcaţelor...o promisiune a renaşterii... 
Cei mai buni dintre noi vor învãta din greşelile trecutului, în vreme ce, toţi ceilalţi suntem condamnaţi sã le repetãm... 


În faţa mea se-ntinde iarna. Cu siguranţă iarna vieţii. Eşti atât de departe, în bezna viselor mele dar lumina ta va rămâne. Dacă aş putea fi aproape de tine, dacă aş putea fi acolo unde eşti tu, dacă aş putea să mă-ntind şi să te-ating...Să te aduc înapoi acasă. Există oare o cale să te găsesc? Există vreun semn ce-ar trebui să-l ştiu? Există un tren pe care să-l pot lua că să te aduc inapoi? 

Asta este viaţă realã? Este doar fantezie? Doar atât? Prins în alunecarea pãmântului, fãrã posibilitatea de a scãpa de realitate. 

Iertarea pãcatelor este forma cea mai puternicã de iertare...Este eliberarea unui viitor furat... 
Aş da orice... 
Orice pentru incã o zi... 
Pentru incã o orã... 
Doar o... 
Doar o singură secundã! 

Existã un adevãr universal pe care îl înfruntãm cu toţii...fie cã vrem, fie cã nu. 
Totul se sfârşeşte panã la urmã...






(Varianta nouă, 9 aprilie 2016) 

03 aprilie 2013

Semantică


    

   A ţine un secret reprezintã de fapt sã te joci cu focul. Dacã încerci sã-l dai altcuiva, rişti sã rãneşti pe altul.
Dacã nu-l dezvãlui...pânã la urmã, te vei arde.

Uneori furtuna nu loveşte la intreagă sa capacitate. Uneori se construieşte peste zi, sau chiar sãptãmani.
O furtunã Articã, care se îndreaptã spre sud, se poate transformă dintr-o datã într-un uragan tropical, care se îndreaptã spre nord. Atunci când aceste coliziuni între sisteme se petrec, furtuna se dezlãntuie...Iar intreagă energie distructivã rezultată este mult mai mare decât în mod individual, creând ceea ce uneori meteorologii numesc 'condiţii perfecte' pentru o furtunã mortalã. O furtunã perfectã.
Şi când aceste furtuni perfecte lovesc, trebuie sã le recunoşti pentru ceea ce sunt. Sã le recunoşti puterea.

  Am sentimentul ãsta...sentimentul ãsta ciudat cã privesc prin celãlalt capãt al unui telescop. Ca şi cum s-a ntâmplat cu mulţi ani ani în urmã. Se poate întâmplă din cauza stresului. Diferite pãrti ale creierului devin dominante, empatice. Ne amintim lucruri în moduri diferite. E foarte obositor sã te tot învârti aşa în cerc. Absenţa e secretul. Asta e chestia la oameni, întotdeauna gãsesc o cale de a te surprinde. Zug...Zwang.
Zugzwang. E un termen din şah. Descrie momentul în care un jucãtor realizeazã cã i se va da şah-mat.


  O furtunã Articã care se îndreaptã spre sud se poate transforma dintr-o datã într-un uragan tropical.

'Materia neagrã...' Asta e chestia care formeazã Universul. Dar nu interactioneazã cu lucrurile cunoscute şi în felul în care ne aşteptãm, dar prezenţa sa poate fi dedusã din efectele gravitaţionale asupra materiei vizibile. Ştim cã ea existã.
Doar cã n-o vedem.

Aici absenţa dovezii înseamnã dovada absenţei.

Te seduce principiul 'Lama lui Occam' ...Toate lucrurile fiind egale, cea mai simplã soluţie este şi cea mai bunã.
Ţi-a rãmas vreodatã o melodie intipãritã în minte? Pe care tot o auzi, mereu şi mereu, te obsedează? Marillion - 'Beautiful' . Sãrutã-mã! Ucide-mã! Fã ceva!!!

Furtuna se dezlãntuie...Iar intreaga energie distructivã rezultată este mult mai mare decât în mod individual.

  Ţara asta e o gaurã neagrã. Consumã materie, o absoarbe şi o distruge mai presus de existentã. Când am aflat asta prima datã, m-am gândit cã ãsta e rãul în cea mai desãvarsitã formã a sa. Ceva care te trage dupã sine, te măcinã, te face...nimic.
Şi ne place foarte mult sã vorbim despre 'nimic' . E singurul lucru despre care toţi ştiu câte ceva. Şi imaginea asta mi se tot învârte prin cap ca trenul. Problema ar fi cã trenul ãla nu se opreşte niciodatã! La TV sunt mai multe ştiri despre cei morţi decât despre cei vii.

Iubirea ar trebui sã ne facã distinşi, sã ne exalteze. Dar cum poate fi iubire, dacã doar te face sã fii singur?

Uneori furtuna nu loveşte la intreaga sa capacitate. Uneori, se construieşte peste zi, sau chiar sãptãmani.



Toţi vom face asta în final: sã judecãm cine este mai de valoare decât altul. Stalin sau Ghandi? Cei tineri sau cei în vârstã? Copiii te judecă, te taie felii şi ce e mai grav, nu te vor înţelege niciodată, comform teoriilor lui Freud se vor simţi eroi când te vor umili.

Douã eleve se întorc de la ora de educaţie religioasã şi una se întoarce spre cealaltã şi-i zice: Tu crezi în diavol?
Cealaltã spune: Nu fi prostuţã, bineînţeles cã nu. Diavolul e ca Moş Crãciun. Nu existã, e doar tata.

Chestia la bãietii mici e cã-şi venereazã taţii precum zeii. Cu cât e mai puţin prezent, cu cât e mai capricios în pedepse şi recompense, cu atât mai mult râvnesc aprecierea lui.

Tata dorea să am 2-3 facultăţi. Eu doream doar sã citesc cãrti, sã scriu si sã ascult muzicã. Panã la urmã, am renunţat sã-ncerc sã-l fac sã fie mândru de mine, pentru cã pur şi simplu am ştiut cã asta nu se va întâmpla niciodatã.

O viaţã e tot ce avem. Viaţã şi iubire. Oricine furã vieţi, furã totul. Cred cã dacã am fi citit o altã carte, de un alt autor, am fi fost alţi oameni. Am fi fost mai fericiţi...
Mintea este propriul nostru loc şi înãuntrul sãu se poate face Rai din iad sau iad din Rai. Universul nu e rãu, e doar indiferent.

Meteorologii numesc 'condiţii perfecte' pentru această întreagă energie distructivã rezultată pentru o furtunã teribilã.

  Am nevoie de un loc liniştit în care sã gândesc.
În 1988, doi psihologi au publicat un articol argumentând cã 'auto decepţia pozitivã' este o parte normalã şi pozitivã din viaţa multor oameni. Se pare cã oamenii se mint pe ei înşişi în legãturã cu trei lucruri.
Se vãd în moduri pozitive ireale, cred cã au mult mai mult control asupra vieţii lor decât au de fapt şi al treilea, cred cã viitorul va fi mai bun decât le aratã prezentul.

Speranţa e cea mai bună minciună din câte există. Eşti pe partea cealaltã a oglinzii, prietene.Te minţi în continuare iar asta nu ajutã.

Când toate aceste furtuni te lovesc, trebuie sã le recunoşti pentru ceea ce sunt. Sã le recunoşti puterea. Sunt condiţii perfecte pentru o furtunã mortalã. 
O furtunã perfectã. 
Zug...Zwang.

Incognoscibil



Ce fac oamenii când nu au aripi?

  Oamenii fug şi se salveazã atâta timp cât pot face asta. Când nu mai pot, încearcã sã se ascundã. Dar nu toţi pot fugi suficient de iute sau sã-şi gãseascã o ascunzãtoare bunã. De aceea trebuie sã rãmânã mereu atenţi şi complet nemişcaţi...

Îmi pare rãu cã te-am trezit noaptea trecutã. Am vãzut când ai aprins lumina. Doar cã, am chestia asta, de fiecare datã când sunt într-un loc nou mã trezesc dezorientat şi ştiu că cel mai bun lucru pentru mine când întru în panicã, este sã ies afarã şi sã mã uit la stele ca sã-mi pot da seama unde sunt.
Asta e dimineaţa mea.

De mii de ani, marinarii s-au uitat la stele ca sã inteleagã unde se aflã. Cum oceanul se mişcã sub ei, se simţeau confortabil fixând ţinta cãtre Steaua Nordului, în timp ce dedesubt, nimic nu se opreşte din mişcat. Masele atrag alte mase. Corpurile în mişcare unul faţã de altul în spaţiu vor accelera pe mãsurã ce se apropie. Atragerea gravitaţionalã dintre douã corpuri devine necunoscutã...Ne îndreptãm spre rezultatul convergenţei care va fi incognoscibil.
Omul continuã sã se uite la stele pentru sigurantã. Dar siguranţa realã este fiecare zi trãitã, în care destinul nostru se apropie din ce în ce mai mult.


  Îmi place extrem de mult tehnică ta, a clar-obscurului în acest tablou, contrastul dintre luminã şi întuneric este...tragic.
Ne aminteşte cât de departe suntem faţã de Dumnezeu. Faţã de Lumina Lui. Este tragic. Şi cu toate astea, frumos...
Aceste raze de luminã cãzând asupra oamenilor...E ca şi cum ai invoca Naşterea, Steaua din Betleem imbãîndu-l pe omul de rând. Arãţi atât de multã compasiune. Şi totuşi...mã întreb...Încerci să îndrumi oamenii spre lumina sau foloseşti întunericul ca să ne ascundem? Adică este ceva ce nu doreşti ca lumea sã afle ?

Nu pot dormi. Nu pot face nimic. Deabia merg. Cu greu mã scol din pat. Uitã-te la mine!

  În Catedrala din Toledo este o lucarnã atât de sus,încât doar cei care cautã sursa pot vedea ceea ce e cu adevãrat acolo. Şi ce e acolo? Un portal cãtre Rai şi asta nu e blasfemie? Când omul aspirã sã ajungã la nivelul lui Dumnezeu, îl ofenseazã pe Dumnezeu, asta însemnând moarte.
Deşi eu cred într-un Dumnezeu mai milos, unul care ne întâmpinã în Rai. Suntem mult mai aproape de Rai decât realizãm.

  O cicatrice are un scop bun. Îţi aminteşte cã durerea pe care o cauzãm altora...rãmâne în final a noastrã.

E... târziu. Să mergem acasã. Asta e. Îţi mulţumesc pentru plimbare. Te-aş fi putut plimba o eternitate. De ce nu te-am cunoscut mai demult? Lucrurile se întâmplã la momentul potrivit. Deci destinul ne-a unit? Ce altceva plãnuieste destinul pentru noi?
Pentru tine, mãreţie.

Tablourile mele sunt o povarã şi o minciunã. Schiţele nu sunt ale mele. Mi se aratã deja formate. Nu e inspiraţie, nici artã sau plãcere. Vãd modele şi calcule şi le pun pe hârtie.
Vin prin mine. E destinul meu şi trebuie sã-l îndeplinesc? Nu pot alege o altã cale? De ce aş face asta? Pentru a fi un om normal.
Şi fericit.
Şi iubit.
Aş da aproape totul pentru acestea.

Dar nu. Răspunsul e NU. Nu putem alege o altã cale. Şi nu există o a două şansă. Trebuie sã ne îndeplinim destinul. Suntem toţi în mişcare, grãbindu-ne spre un destin pe care nu l-am ales şi nu-l putem evita. Convergenţa e inevitabilã.

Timp de mii de ani, marinarii s-au uitat la stele că sã inteleagã unde se aflã. Oceanele se mişcã sub ei, insã ei se sprijinã pe locul fix ocupat de Steaua Norduluir. Dar aici, jos, nimic nu se opreşte din mers.

Nici tu nu poţi dormi, nu? Ţi-ai dat seama unde suntem?
Suntem aproape.

Seducție




„Românii au un fel de a fi nefericit, cuplat cu bucuria. Euforia naufragiului.“​ – Andrei Pleşu. 


  Priviți în jos, niciodată în ochi, aici rãmâneţi panã o să muriţi. Nu e nici-o zeitate în cer, iar jos doar Iadul se cascã. Priviţi în jos, nu se ştie câţi ani mai aveţi înaintea voastră iar în ţara asta veţi fi întotdeauna sclavi! Sclavi veţi fi mereu. Deja vă aflaţi în mormântul vostru etern. 

La sfârşitul zilei eşti cu o zi mai în vârstã. Asta-i tot ce poţi spune despre viaţa sãracului. E un zbucium, e o luptă şi nimeni nu te ajută nici măcar cu un sfat. O zi în minus de trãit, incã o zi de îndurat. Pentru ce? La sfârşitul zilei e o altã zi în care ţi-e mai frig, iar cãmaşa de pe tine nu-ţi ţine de cald. Eşti c-o zi mai aproape de moarte cu incã o zi ce apune, iar soarele dimineţii asteaptã sã rãsarã, ca valurile ce se sparg de tãrm, ca furtuna ce poate izbucni oricând. 



În ţarã este foamete... 
Vor fi consecinţe cumplite... 
Iar la sfârşitul zilei, nu primeşti nimic pe gratis.
Avem copii acasã...Iar copiii trebuie hrãniţi. Ai noroc dacă ai un serviciu...
Şi un pat! 
Ne mulţumim cu ce avem. 

Poţi ajunge uşor în stradã. La sfârşitul zilei e o altã zi ce se isprãveşte. Cu bani în buzunar pentru o sãptãmânã...Plãtesti biruri, impozite şi tot felul de şmecherii fiscale guzganilor graşi de la putere, plãtesti la magazin...şi continui să munceşti cât mai mult. Munceşti panã nu mai poţi, altfel iar ai firimituri la masã. 

Dragă tată, trebuie să ne trimiţi mai mulţi bani, fata ta are nevoie de doctor şi asta urgent! 



  Era o vreme când bãrbatii erau amabili. Când vocile le erau blânde, iar cuvintele îmbietoare. Era o vreme când iubirea era oarbã şi lumea era numai cântec, iar melodia era emoţionantã. Era o vreme...Apoi toate au mers anapoda. 

Am avut un vis demult, când speranţele erau mari, iar viaţa merita trãitã. Am visat cã dragostea nu va muri niciodatã. Am visat cã Dumnezeu va fi îndurãtor. Pe atunci eram tănãr şi idealist, iar visele erau create, folosite şi irosite. Nu era nici-un preţ de plãtit, nici-un cântec necântat, nici-un vin negustat. 
Insã lupii vin noaptea, plângând cu urlete lungi, în timp ce-ţi sfâşie speranţele şi-ţi transformã visele în ruine. Sunt vise ce nu se pot îndeplini şi furtuni ce nu pot fi înfruntate... 
Am visat cã viaţa mea va fi complet diferitã de Iadul în care trãiesc! 
Acum... 
Viaţa... 
A ucis... 
Visul... 

Steaua de searã rãsare...minutele trec precum un fulger şi cu fiece clipã e mai frig. 
Fetiţa mea, bãiatul meu, unde sunteţi? 



  Pe un nor se aflã un castel. Acolo îmi place sã merg în visele mele. Nu are etaje ca sã urc multe trepte. Acolo, în castelul meu din nori, o entitate învesmântatã în alb, mã ia în braţe şi îmi cântã un cântec de leagãn. E plãcutã la vedere, iar atingerea îi este delicatã. Şi-mi spune: dragul meu, te iubesc nespus! 

Ştiu un loc în care nimeni nu e pierdut. Ştiu un loc în care nu plânge nimeni. E în castelul meu din nori. 


  Dintr-o datã eşti aici şi dintr-o datã încep ca douã inimi îngrijorate sã batã precum una. 
Ieri eram singur, azi eşti alãturi de mine, ceva incã neclar, ceva ce incã nu-i aici a început. Dintr-o datã lumea pare un loc diferit, plin de farmec şi luminã. De unde sã fi ştiut cã atât de multã sperantã se află în sufletul meu? Ce-a fost a fost...Acum ne-am alãturat în noapte. De unde sã fi ştiut cã într-o zi fericirea va veni dintr-o dată? La modul în care te încrezi în mine, mi-e teamã sã nu te dezamãgesc, eşti un copil ce nu poate şti câte pericole sunt pe lumea asta. Pretutindeni sunt doar umbre şi amintiri ce nu pot fi rostite, nu vom mai fi niciodatã singuri, nu vom mai fi niciodatã despãrtiti, mi-ai incãlzit inima ca soarele. Dintr-o datã vãd ceea ce nu puteam zãri, dintr-o datã ceva a început. 



Stelele, în împărăţia lor, abia pot fi numãrate, acoperã întunericul cu luminã. Vegheazã în noapte...Sunt fantele prin care se zăreşte lumina raiului... 



  Am fost atât de singur cu atâtea lucruri neînţelese şi atâtea lucruri necunoscute...În viaţa mea sunt atâtea întrebãri şi rãspunsuri ce par greşite, sunt momente când din depãrtare aud vechi note muzicale potrivite. Şi înţeleg un cântec despre o lume pe care vreau să o vãd. E prea departe şi totuşi mã asteaptã atât de aproape... 
Adevãrul ni-l dã Dumnezeu la momentul potrivit, când e rândul fiecăruia. Ea a apãrut ca o muzicã îngerească, celestă, precum o razã de soare! Fiecare cuvânt ce-i iese pe buze îmi spulberã inima noaptea, o inimã plinã de muzica iubirii. 

  În ploaie pavajul strãluceşte ca argintul, toate luminile se pierd în ceaţã. În întuneric copacii au coroane de luminã. Şi tot ce vãd eu e cã suntem amândoi, împreunã. Şi ştiu cã se întâmplã doar în mintea mea. 
Faptul cã vorbesc singur ca un nebun.
Tot mai cred cã putem fi împreunã. 

  Incã o zi. Altã zi, alt destin. Pe acelaşi drum de chinuri. Cum sã trãiesc fiind pe alt drum? 
Existã o durere ce nu poate fi spusã, existã-o suferinţã ce nu poate fi înfrântã... 
Fantome pe la ferestre... 
Umbre pe podeaua rece şi udã... 
Scaune la mese goale, pe unde nici-un prieten nu mai trece. 
Scaune la mese goale... 

Spune-i cã am plecat într-o cãlãtorie cale de mii de km. Spune-i cã inima mea nu mai putea suporta alte despãrtiri, e mai bine aşa.Tãcut şi ascuns ca un mormânt. 
Aştept singur în umbrã şi numãr orele panã voi adormi. 
Am visat-o alãturi, plângând la gândul cã voi muri... 

Du-mã acasã! 
Sunt pregãtit, mi s-au sfârşit zilele. 

Sã iubeşti înseamnã sã-l vezi pe Dumnezeu zâmbind...

Secunda perfectã


   
Orice om este nãscut dintr-o convenienţã. 
Venim în aceastã lume ca rezultat al unui legãmânt, cateodatã fãcut din dragoste...uneori din circumstanţã...dar aproape întotdeauna fãcut în secret. 
Se spune cã planurile cele mai bine stabilite cel mai adesea nu merg corect, pentru cã, indiferent cât de detaliatã este pregãtirea...un plan va avea întotdeauna un punct slab şi vor exista întotdeauna cei care vor cãuta sã-l exploateze...pentru a pecetlui eşecul unui plan şi fãptuitorul împreunã cu el. 
Un om înţelept a spus odată : Când ajungi la o rãspântie, mergi înainte. Dar a uitat sã precizeze ce cale sã alegi. 
Da...ce cale? 

Cum am ajuns sã fim aici, în clipa asta? De cât timp se întâmplã asta? Lanţul neîntrerupt al rãspântiilor...Ceea ce vreau sã spun e...aş fi ajuns aici oricum? Punând aceste întrebãri? Sau ar fi putut sã fie totul diferit, dacã o singurã persoanã în drumul panã aici ar fi ales altã cãrare? 


  Se apropie 29, tati nu poate sã mai vorbeascã acum. Până şi amintirile aproape s-au epuizat. Câte nopţi albe, atâtea amintiri rememorate. 
De sute, de mii, de sute de mii de ori. 
Speram să-mi fac ceva amintiri noi dar am eşuat. 
-Îmi iei un căţeluş? 
-Un căţeluş? Vrei un căţeluş? 
-Luiza de la mine din clasã a primit unul de ziua ei. 

  Ce rost ai în viatã dacã nu acela de a fi un om bun? E cea mai înaltã chemare. Sunt de mult pe acest drum. Încerc sã fiu un om bun. 

Am uitat, ce a fost în primul an? Un înger decupat într-un nor. Iar apoi, de neuitat, o cometã. Anul ãsta ce e? Un copac? Violonistul de pe acoperiş? 

  Mi-ar plãcea acolo. Tuturor le place. Sunt cele mai frumoase plaje din lume. Şi primul lucru pe care-l fac când ajung, mã duc la plajã, mã întind, închid ochii şi nu mă mai gândesc la nimic. Valurile şoptesc, briza mângâie. 

Nimeni nu ştie unde sunt...Nimeni nu poate sã dea de mine...E perfect...E secunda perfectã. 

  Ne vedem dată viitoare. Sunt patru cuvinte nevinovate, dar m-au strãpuns ca un cuţit. Nu era o glumã. Un bărbat singur care duce o bãtãlie aprigã, care refuzã cu incãpãtanare sã facã ceea ce mã roagã toţi de ani de zile, sã merg înainte, sã renunţ la toate astea. Nu e uşor. Acum ceva timp era şi mai rău. Eram nebun. Eram scârbit, beat şi nebun, şi... m-au trimis la câteva şedinţe cu un psiholog. M-au trimis şi la biserica. Le uram. Uram tâmpeniile cu Dumnezeu. Mergi înainte, renunţã şi vei câştiga, lasã-l pe Dumnezeu...Am fost un câştigãtor. Toatã viaţa mea. Şi...mã luptam tot timpul. În fine. Sã scurtez povestea, am cunoscut un bãtran. Era preot, preot ortodox. Îl chema Ticu. Pãrintele Ticu. Nu-l uit toatã viaţa mea. Într-o searã voiam sã plec de la biserică. Simţeam nevoia. S-a pus în faţa mea şi mi-a spus, 'Unde mama naibii te duci ? ' I-am spus sã se dea la o parte, iar el mi-a spus, 'Nu pleci nicãieri.' 
S-a uitat la faţa mea, şi avea nişte ochi albaştri pãtrunzãtori, un zâmbet calm pe buze. Şi mi-a spus, 'Îmi pari stricat, dezgustat, fără încredere în nimeni.' Şi avea dreptate. Nu mai aveam încredere. Nici în mine nu mai aveam încredere. 
L-am întrebat, 'Pãrinte, ştii toate rãspunsurile. Eşti un om inteligent. Care e cea mai scurtã şi mai puternicã rugãciune din lume?' 
Eram rapid. Îmi trebuiau rãspunsuri rapide. Voiam sã-mi revin. 'Care e cea mai rapidã şi mai puternicã rugãciune din lume?' 
Şi mi-a spus, 'Cea mai rapidã şi puternicã...S-a uitat la mine şi mi-a spus, 'Cea mai rapidã şi puternicã, prietene, e 'S-o ia dracu' de viaţã!' 
Pãrintele Ticu. Era un preot ortodox cumsecade. S-o ia dracu de viaţã'. Mã credeţi? 
Mi-a spus, 'E rugãciunea renunţãrii şi lepãdãrii.' Şi am simţit cã mi se ia 
toatã greutatea de pe umeri. 

  Chiar înainte sã moarã pãrintele Ticu, l-am întrebat, 'Cum ştiu? Cum îmi dau seama?' Şi mi-a spus, 'Vei vedea când vei fi pregãtit sã vezi. Vei auzi când vei fi pregãtit sã auzi. Eşti foarte tare de cap...' 
Avea dreptate. Şi mi-a luat atâţia ani...Dacã...Dacã 'umbra' mea trãieşte, ştie unde sunt, unde sã mã gãseascã. Tãcerea ei înseamnã cã probabil a ales sã nu mai vorbim. Dar dacã a murit... atunci a murit. A plecat pentru totdeauna. Şi trebuie sã merg înainte, sã uit şi sã renunţ. Ciudate lucruri! Ce sã spun, totul e un mister. Acum o sã tac. Mulţumesc cã m-aţi ascultat. 


- Câte cãrti. Sunt ale tale? 
- Da. Sunt cãrtile mele. În ziua de azi oamenii nu mai citesc..N-au nevoie. Mai ales cei cu bani...Cititul e pentru visãtori...Pentru visãtorii sãrăci. Tu citeşti? 
- Tot timpul. 
- Bravo! Sãracã visãtoare... 

Uneori viaţa e atât de brutalã. Ca şi în religie. Atâta rãutate în numele binelui. 
Nu toţi impãrtãsesc pãrerea. Unii au speranţã. Sau sunt proşti. Sau incã sunt îndrãgostiţi. Poate şi una şi alta, aşa e viaţa, dracu s-o ia!

Paznicul cauzelor pierdute

  

Aici urc eu. Trenul albastru este în garã. Abia a sosit. Şi, nu ştiu unde o sã mã duc. Mã privește duios. Deja mi-e dor de prezența ei. Mai avem două minute. Vreau sã spun ceva memorabil dar cineva mã împinge cu bagajul. A început să plouã şi rãmânem aşa, îmbrãtisati, fãrã să ştiu dacã pe obrajii ei alunecă lacrimi sau picãturi de ploaie. 
Nu sunt decât un paznic al cauzelor pierdute.

     Dacã e adevãrat cã trãim doar o micã parte din viaţa noastrã care ne defineşte, ce se întâmplã cu restul? Trãim aici şi acum. Toate lucrurile de dinainte şi din alte locuri rãman în trecut şi în mare parte uitate. Ce s-ar putea... ce ar trebui fãcut, cu tot timpul care zace în fața noastrã? Deschis şi perfect, scãldat în libertatea lui şi concentrat pe incertitudinea lui? Este o dorinţã fantomaticã şi nostalgicã, ce apare o datã în acest moment din viaţã şi care are puterea de a lua o direcţie surprinzãtor de diferitã... Numai o sutã din eseurile mele au fost scrise şi asta înseamnã cã ideile au cãlãtorit. E un lucru bun. Dacã am mai scris şi altceva? Nimic important. La școală doream sã devin scriitor, filosof...Iar apoi am decis sã mã fac doctor. Am considerat cã oamenii nu ar trebui sã sufere. 
Nu am reușit şi oamenii suferã. 

    Gândeşte-te la eternitate, înainte sã-şi piardã însemnãtatea. Lãsãm ceva din sufletul nostru în urmã, pãrãsim un loc dar rãmânem tot acolo chiar dacã ne îndepãrtãm. Şi, existã amãnunte legate de noi pe care le putem gãsi doar dacã ne întoarcem acolo. Ne descoperim pe noi înşine când mergem într-un loc, când am depãşit un obstacol din viaţa noastrã, indiferent cât de dureros ar fi fost. Dar pentru a ne descoperi pe noi înşine, trebuie sã ne înfruntãm singurãtatea. 

  Nu e adevãrat cã tot ce facem, facem de frica singurãtãţii? Nu de aceea renunţãm la toate lucrurile pe care le vom regreta la sfârşitul vieţii noastre? 

  În final, e o întrebare a propriei persoane pentru a determina ideea pe care un om şi-a fãcut despre el însuşi, pentru ce are de îndeplinit şi de experimentat, iar cineva sã fie de acord cu modul de viaţã ales de acel el? Dacã aşa stau lucrurile, teama de moarte ar putea fi descrisã cu teamă de a nu deveni ceea ce ne-am propus. Dacã ne pierdem încrederea şi nu o vom mai putea recupera...aceastã calitate vitalã, atunci, dintr-o datã, nu mai ştii cum sã-ţi menajezi timpul, care nu mai poate face parte din viaţa ta. 
Singurul director al vieţii este accidentul, un director plin de cruzime, compasiune şi un şarm fascinant. Prin accident, nu mã refer la soartã ci la șansă, o șansă la întâmplare. Uitã-te la ochii mei. Spune-mi ce vezi în ei. Sunt melancolici dar optimişti, obosiţi dar persistenti... se contrazic. Vorbesc ca și cum a vedea înseamnã a simţi...Nu e aşa? Presupun...

   Momentele decisive ale vieții, când drumul se schimbã pentru totdeauna, nu sunt mereu marcate de dramatisme mari şi evidente. Adevãrul e cã momentele dramatice ale unei vieţi care determinã experienţă, ascund des secrete incredibile. Când îşi dezvãluie efectele revoluţionare şi se asigurã cã viaţa e descoperitã într-o ipostazã complet nouã, fac asta fãrã sã-ţi dai seama. Iar în aceastã tãcere minunatã, se ascunde nobilitatea ei specialã. Îmi imaginez cum este preotul fãrã credință. Nu aş dori sã trãiesc într-o lume fãrã catedrale. Îmi doresc ca frumuseţea şi grandoarea lor sã se afle în opoziţie cu culoarea urâtã a uniformelor politice. Iubesc cuvintele puternice din biblie. Am nevoie de puterea versurilor ei. Am nevoie de ea împotriva descompunerii morale a oamenilor şi a dictaturii sloganurilor lipsite de valoare. Dar existã o altã lume în care nu aş dori sã trãiesc, o ţarã în care gândirea independentã este dispreţuitã, iar cele mai înţelepte lucruri pe care le putem experimenta sunt ca nişte pãcate. O lume în care iubirea noastrã e controlatã de tirani, asupritori şi asasini. Conduc țara și o conduc proştii. Şi ce e cel mai absurd: oamenii sunt îndemnaţi sã accepte acest lucru, sã ierte aceste creaturi şi chiar sã le iubeascã, sã le simpatizeze. Ne invadează intimitatea prin tv, cu emisiuni de şatrã, nu mai deosebim românii de ţigani, ziarele sunt strict controlate, manipulãri irefutabile, sugerate scrupulos, gândite de minţi bolnave şi sadice....Din acest motiv, nu putem pune biblia deoparte. Trebuie sã o regândim în totalitate? Doar pentru cã prompteriştii vorbesc despre ceva suprem, mai sfânt decât Dumnezeul nostru : partidul şi conducãtorii iubiţi. Ce mãnancã, când se scoalã şi cu cine. Prin gãştile lor de securişti ne supravegheazã zi şi noapte. Observã faptele şi gândurile noastre. Dar ce e un om fãrã secrete? Fãrã gânduri și dorinţe pe care doar el sã le cunoascã? Observatorii noştri nu iau în considerare cã ne sfâşie sufletul cu curiozitatea lor neînfrânatã? Un suflet care ar trebui sã fie nemuritor? 
Dar cu toatã seriozitatea lui, cine ar vrea sã fie nemuritor într-o asemenea hazna? Cât e de plictisitor sã ştii cã ce se întâmplã astãzi, luna această, anul acesta, nu conteazã? E din ce în ce mai greu de supravieţuit decent. Decent? E o glumã? Nimic nu ar conta. Nimeni de aici nu ştie cum ar fi sã trãieşti pentru eternitate. Şi e un lucru sfânt cã nu vom afla niciodatã, Sistemul Sanitar e pregãtit pentru genocid. 

Pot sã vã asigur de un singur lucru : Ar fi ca în iad sã trãiești în acest paradis lipsit de mortalitate.
Moartea şi numai moartea oferã fiecãrui moment frumuseţe şi oroare. Doar prin moarte poţi profita de fiecare lucru. 
De ce Dumnezeu nu ştie asta? De ce ne ameninţã cu viaţă veşnicã care poate fi doar insuportabil de pustie? Nu vreau sã trãiesc într-o lume fãrã catedrale...Vreau sã observ luciul ferestrelor, tãcerea lor, liniştea lor imediatã. Îmi doresc nişte cuvinte sfinte, grandoarea poeziei. Dar la fel de mult îmi doresc libertatea de a face ce-mi doresc, împotriva tuturor lucrurilor malefice din aceastã ţarã. Pentru cã cele douã forţe se contopesc. Şi nimeni nu mã forţeazã sã aleg. Dacã lui Iisus i s-ar fi dat sentinţa cu moartea prin ghilotinã, patriarhul daniel s-ar fi rugat la o lamã de ras lucitoare, ascuţitã. Sau dacã ar fi fost electrocutat, s-ar înclina în faţa scaunului, efectiv, asta dacă are scaun.

   Nimãnui nu-i place sã fie o altã persoanã fãrã a fi acea persoanã! 
Iţi poţi imagina cum e sã fii cealaltã persoanã din oglindã? 
Imaginaţia e ultimul nostru sanctuar, intimitatea e ultimul nostru sanctuar. 

Şi am gãsit citatul acesta din Pessoa: "Câmpurile sunt mai verzi în descriere decât în realitate".



Întoarcerea

  

Aş putea petrece ore în şir uitându-mă la cer. Sunt atât de multe stele, atât de multe mistere ...şi există o stea foarte specială. Uitându-mă la ea, mă gândesc la o persoană foarte specială... 

  Acum să va spun povestea. Povestea este despre iubire. Unii oameni spun că doi îndrăgostiţi reprezintă un singur suflet, despărţiţi la naştere şi aceste două jumătăţi întotdeauna încerca să se găsească una pe alta. 

Noaptea e solitarã...Creaturile urlã şi vântul îţi trece prin oase. Vânturile acestea sunt pline de voci. Strãmoşii urlã la tine. Îşi strigã poveştile...Cu toate vocile reunite într-un singur glas. 

Versiunea noastră asupra adevãrului este cea care conteazã. Adevãrul este unic. Versiunile sale sunt neadevãruri. 
Am avut şi eu pasiunile mele dar în sufletele noastre ştim cu toţii cine este unica iubire a vieţii noastre scurte şi promitãtoare. Motivul din spatele situaţiei e ordinea fireascã. 

Sã vedem... 
E o chestiune care se referã la voinţa Domnului şi natura umanã. Dar despre natura femininã ce are de spus? Întrebarea pe care o ridicã este...Dacã Dumnezeu a creat lumea, de unde ştim ce lucruri putem schimba şi ce lucruri trebuie sã rãmânã sacre şi inviolabile? Ştiu cã oftezi şi dai din cap dar ştiu şi cã zâmbeşti. De asta te iubesc. Uneori învingi dragonul, alteori te învinge el pe tine. 
Aşadar... 

Fredonez o melodioarã pentru violã de câteva luni în mintea mea. E o apogiaturã înainte de a treia notã. Lent şi simplu. Apoi devine interesant. În şi minor, bineînţeles, 3/4, schimb în 4/4, dupã ce revin la 3/4 bemol 5. Si bemol, cu pauzã de o optime. Sol, se repetã prima pãtrime în primul tempo şi aşa mai departe. E o melodie nu o maladie. Asta-i melodia mea! E ceva dintr-o viatã trecutã sau viitoare. Suntem împreunã. În ultima orã nu m-am gândit decât sã mã arunc de la balcon. Finalul perfect al unei zile perfecte. Veştile proaste mor inevitabil.... 

O perioadã extrem de scurtã am fost Lavoisier şi toate amintirile ghinioanelor anterioare se zãreau în oglinda retrovizoare a viselor mele îndeplinite. Aceasta este rutina fiecãrei zile. Te gândeşti vreodatã la viitor? Viaţa asta lipsitã de noroc nu te mai lasã sã zâmbeşti. De ce nu ne gãsim cuvintele chiar când avem cea mai mare nevoie de ele? Uneori frazele se încheie în mijlocul propoziţiei şi asta mă omoară pe dinăuntru. O carte pe jumãtate cititã e că o idilã trãitã pe jumãtate. 
Am început sã cred cã n-am s-o mai ţin în braţe pe draga mea. Un parazit îmi provoacã dureri cumplite noaptea în timp ce sunt bântuit de vedenii şi voci monstruoase. 
Acest vis al meu îmi va aduce sfârşitul. 
În acest punct al vieţii mele, dacã ştiu ceva cu sigurantã e cã lumea este condusã de aceleaşi forţe nevãzute care ne apropie şi inimile. Ne intersectãm mereu şi mereu urmele precum patinatorii. În timp ce mă tot gândeam în nopţile lungi, un sentiment puternic de deja vu mi-a dat fiori. Am mai fost aici... altãdatã. 
În altã viatã. 

  Ce s-a ales de tânãrul care gonise pânã aici cu acelaşi tren albastru, în ritmul unui poem pentru sufletul lui pereche? 
De ce oare femeia aceia mi-a schimbat cursul vieţii? Îmi amintesc cum îmi spunea: 'Vieţile noastre nu ne aparţin. De la nastere pânã în mormânt suntem legaţi unul de altul în trecut, prezent şi viitor. ' 
De ce nu mă mai priveşte nimeni? Durerea este puternicã dar ochii unui prieten sunt mai puternici. 
Trebuie sã mãrturisesc: inima ca şi dorinţele unei femei rãman un mister pentru mine. Acum între noi este linişte, ca şi pauza dintre note modulând tonul muzicii. 

Afarã cad fulgi de nea pufoşi pe acoperişurile de ţiglă. Precum Soljeniţîn, trudind în Vermont, voi munci temeinic, aici în casa mea din exil dar spre deosebire de Soljeniţîn, eu nu voi fi singur. Poţi sã-ţi pãstrezi influenţa asupra oamenilor, atâta vreme cât le oferi ceva. Supravieţuirea reclamã deseori curaj. Cunoaşterea este o oglindã şi, pentru prima datã în viatã, mi s-a dat voie sã vãd cine sunt cu adevãrat şi cine aş putea deveni. 



  Îmi amintesc cã-i ascultăm bãtãile inimii.Inima ei bătea mult mai încet decât a mea. Avea o anumită candoare, liniştitoare, ca o adiere după o ploaie caldă de vară. 
- Ai idee cât e ceasul? 
- Nu.Cui îi pasã? 
Muzică îi strãlucea în ochi şi i se revãrsă pe buze. O muzicã mai frumoasã decât orice auzisem panã atunci.
Te voi însoţi tot drumul. Uitã-te la mine! Rãmai cu mine, bine? Nu-ţi voi da drumul. 


  Ai avut vreodatã sentimentul cã universul comploteazã împotriva ta? Credinţa, asemeni fricii şi iubirii, este o fortã ce trebuie inteleasã aşa cum înţelegem teoria relativitãţii şi principiul incertitudinii; fenomene ce determinã cursul vieţii noastre. Ieri, viaţa mea se îndrepta într-o direcţie. Astãzi se îndreaptã în altã direcţie. Ieri credeam cã nu voi face niciodatã ce am fãcut azi. Aceste forţe care adesea recreeazã timpul şi spaţiul, care pot da formã şi modificã omul pe care ne imaginãm cã suntem, încep cu mult timp înainte de a ne naşte şi continuã dupã moartea noastrã. Vieţile şi alegerile noastre, la fel ca traiectorie cuantice, sunt înţelese din clipã în clipã. În fiecare punct de intersecţie, fiecare întâlnire sugereazã o nouã direcţie posibilã. Asta este melodia din visul meu. Morţii nu rãman niciodatã morţi. Ciuleşte-ţi urechile şi vei auzi cã nu inceteazã a şuşoti. Vieţile noastre nu ne aparţin...Cuvintele şi grijile sunt ca un stup de viespi agitat. 

  În fiecare dimineatã urc scãrile spre înaltele mele aşteptări/aspiraţii şi totul devine clar. Aş vrea sã poţi vedea lumina asta. Nu-ţi face griji, totul este bine. Totul e incredibil de bine. Acum înţeleg cã limita dintre gãlãgie şi sunet este o convenţie. Toate limitele sunt conventii care asteaptã sã fie depãşite. Se poate depãşi orice convenţie, dacã prima datã îţi imaginezi cã poţi face asta. În astfel de momente...îţi simt bãtãîle inimii la fel de clar ca pe ale mele. Şi ştiu cã separarea este o iluzie. Viaţa mea se extinde cu mult peste limitãrile mele. 



Prima regulã când scrii un blog cu mistere este cã un indiciu bun duce mereu la alt indiciu. 
Şi aşa, adieu! 
Tradus literalmente din francezã înseamnã "du-te cu Dumnezeu". 
Cel mai întuneric este chiar înainte de rãsãrit.



  Existã o singurã regulã care leagã toţi oamenii. Un principiu dominant care defineşte fiecare relaţie de pe Pãmânt. 'Cei slabi sunt vânaţi şi de puternici mâncaţi. ' Sfârşitul meu se apropie cu paşi mari. Nu pot nici sã mãnanc, nici sã dorm. Suferinţele de zi cu zi au devenit ca un ştreang. Aş prefera sã devinã muzicã dar nu se va întâmpla asta, nu-i aşa? 

A fi înseamnã a fi observat. Astfel, poţi sã te cunoşti doar prin ochii celorlalţi. Natura imortalitãţii noastre stã în consecinţele cuvintelor noastre şi în faptele noastre, ce se distribuie de-a lungul timpului. 

Unchiul meu era om de stiintã, dar credea cã iubirea e realã. Cã e un fel de fenomen natural. Credea cã iubirea putea dãinui mai mult decât moartea. 

Crezi cã o sã-ţi asculte cineva rugãciunea şi o sã se coboare din cer? Poate. Poate într-o zi. Într-o zi o sã te lase speranţa. E mai uşor sã trãieşti cu sperantã. Cred cã ne asteaptã o altã lume, o lume mai bunã. 
Şi te voi aştepta acolo. 

Cred cã nu rãmânem pentru mult timp morţi. Cautã-mã sub stelele unde ne-am sãrutat întâia oarã. 

Cred cã moartea este doar o uşã. Când se închide, se deschide alta. Dacã aş vrea sã-mi imaginez raiul, mi-aş imagina o usã deschizându-se. 

  Afarã cad fulgi de nea pufoşi pe acoperişurile de ţiglă şi pe pereţii de granit. Orice veţi face, va avea acelaşi efect ca o picãturã de apã într-un ocean. Dar ce e un ocean, dacã nu o multitudine de picãturi? 

Se stinge focul. Numai bine, am terminat povestea.