Sacrificiu 2

                                       

 Unii îşi pierd minţile şi devin suflete.

  Am acelaşi vis de luni de zile. Nu pot sã vãd niciodatã chipuri dar ii cunosc de parcã ii ştiu de-o viaţã. Şi am un sentiment de parcã ceva îngrozitor se va întâmpla când ajung la ei. Dar în acelaşi timp nu sunt speriat deloc. Dupã care eu dispar. Prima datã eram speriat, crezând cã-mi pierd minţile...Pânã am realizat cã nu e prea mare pierderea.

  Oraşul meu este cel mai puţin faimos oraş de nicãieri. Panã sã vedem şi noi un film, este deja pe dvd. Şi cinematografele noastre mereu greşesc titlurile filmelor.
Avem 8 biserici şi o singurã bibliotecã, cu mai multe cãrti interzise decât cele de citit. Aceleaşi familii trãiesc aici de generaţii.
Bunica avea o vorbã: sunt doar douã feluri de oameni în oraş, cei prea proşti sã plece şi cei care sunt blocaţi aici. Tata nu a putut pãrăsi camera sa pânã când a murit. Oamenii spun cã a fost voia lui Dumnezeu.
Cred cã e singurul mod în care oamenii pot pleca de aici.

  Orice e mai bun decât sã rãmâi pe loc. Dar cred cã pânã şi morţii rãman aici. Uneori sunã nebunesc dar uneori îmi imaginez cã sunt unul dintre ei.
În ultimul timp îmi imaginez tot felul de lucruri.
Sã fii prins în timp, într-o constantã stare de teamã, neştiind ce parte din viaţa mea o voi juca în continuare la vicleana ruletã coloratã.

Îi invidiez pe oamenii în comã.

Când moare un om nebun, aşteptãrile sale dispar; la fel ca speranţele unui om injust.

  Unii oameni nu înnebunesc niciodatã. Ce vieţi urâte probabil au dus. Nişte oameni plictisitori. Peste tot pe Pãmânt, propagând şi mai mulţi oameni plictisitori. Ce spectacol oribil. Pãmântul e plin de ei...

Unii îşi pierd minţile şi devin suflete.

Bunica obişnuia sã spunã, 'cu prima ocazie pleacã din acest oraş, du-te sã afli cum gândesc şi simt alte persoane, înainte sã îţi gãseşti un loc al tãu. Şi-i spuneam, 'am 9 ani. cum sã fac asta ?' De aceea m-a dus la bibliotecã.

  Majoritatea oamrnilor îşi petrec întreagă viaţã aşteptând un moment care-i va schimba pentru totdeauna. Nu se întâmplã niciodatã. Ne putem începe viaţa acum? Trebuie sã spunem doar cã vrem.

E o sărbătoare importantă, Paştele. Sperăm sã avem o masã de sãrbãtori cu bucurie, în care toţi vom fi prezenţi. Sã fiu iar împreunã cu familia mea. Nu a venit nimeni. E prima dată când nu mai vine nimeni. Dorul e mai insuportabil decât bolile sau vârsta.

Închide ochii. Găseşte cu mintea ceea ce cauţi.

Sunt tot felul de moduri prin care cineva iubit poarte muri. Poţi muri de dor. La propriu.

  Sacrificiu. Nu-l pot numi un cuvânt modern. Când oamenii aud cuvântul 'sacrificiu' devin speriaţi, de parcã ceva li se va lua. Sau vor trebui sã dea ceva de care nu se pot despãrti. Cuvântul 'sacrificiu' , pentru ei, înseamnã pierdere, într-o lume în care nu putem avea tot ce ne dorim.
Dar cred cã adevãratul sacrificiu...este o victorie. Pentru cã ţine numai de noi, sã renunţãm la ceva sau la cineva iubit, pentru cineva sau ceva pe care îl iubim mai mult decât pe noi.
Sacrificiul nu va lua durerea, boala sau pierderea dar învinge lupta împotriva amãrãciunii. Amãrãciunea care deranjeazã lumina a tot ceea ce e mai important în viaţa noastrã.

Ceva natural va fi revendicat pentru cã a fost prevestit de cãtre cele patru elemente care vegheazã noaptea...Un vechi ciclu se va închide şi altul nou se va deschide, unde puterea luminii şi cea a întunericului se vor contopi...

  Oricum, iubirea e doar o vrajã a minţii...Nu existã cu adevãrat. Nu existã în naturã. Iubirea e o magie, creatã de zei ca sã le dea oamenilor ceva cu care sã se joace. Dar te omoarã progresiv.

E o nouã lume, tatã. Dar nu e toatã întunecatã şi nici toatã luminatã. Şi nu e în totalitate a noastrã.

   Auzeam sunetul. Sunetul cum mã rupeam. Am plâns pentru cãt am trãit. Pentru cã am murit. Am fost distrus, am fost salvat.
Revendicã-te în apãrare, în speranţã...În iubire, în furie, în recunostinţã.
Revendicã-te în luminã.
Revendicã-te în întuneric.

E un loc în inimã care nu se va umple niciodatã, un spaţiu. Vom şti mai mult ca niciodatã ce e acela DOR..
E un loc în inimã care nu se va umple niciodatã...şi vom aştepta şi iarãşi vom aştepta, sã se umple.