Semantică

    

   A ţine un secret reprezintã de fapt sã te joci cu focul. Dacã încerci sã-l dai altcuiva, rişti sã rãneşti pe altul.
Dacã nu-l dezvãlui...pânã la urmã, te vei arde.

Uneori furtuna nu loveşte la intreagă sa capacitate. Uneori se construieşte peste zi, sau chiar sãptãmani.
O furtunã Articã, care se îndreaptã spre sud, se poate transformă dintr-o datã într-un uragan tropical, care se îndreaptã spre nord. Atunci când aceste coliziuni între sisteme se petrec, furtuna se dezlãntuie...Iar intreagă energie distructivã rezultată este mult mai mare decât în mod individual, creând ceea ce uneori meteorologii numesc 'condiţii perfecte' pentru o furtunã mortalã. O furtunã perfectã.
Şi când aceste furtuni perfecte lovesc, trebuie sã le recunoşti pentru ceea ce sunt. Sã le recunoşti puterea.

  Am sentimentul ãsta...sentimentul ãsta ciudat cã privesc prin celãlalt capãt al unui telescop. Ca şi cum s-a ntâmplat cu mulţi ani ani în urmã. Se poate întâmplă din cauza stresului. Diferite pãrti ale creierului devin dominante, empatice. Ne amintim lucruri în moduri diferite. E foarte obositor sã te tot învârti aşa în cerc. Absenţa e secretul. Asta e chestia la oameni, întotdeauna gãsesc o cale de a te surprinde. Zug...Zwang.
Zugzwang. E un termen din şah. Descrie momentul în care un jucãtor realizeazã cã i se va da şah-mat.

  O furtunã Articã care se îndreaptã spre sud se poate transforma dintr-o datã într-un uragan tropical.

'Materia neagrã...' Asta e chestia care formeazã Universul. Dar nu interactioneazã cu lucrurile cunoscute şi în felul în care ne aşteptãm, dar prezenţa sa poate fi dedusã din efectele gravitaţionale asupra materiei vizibile. Ştim cã ea existã.
Doar cã n-o vedem.

Aici absenţa dovezii înseamnã dovada absenţei.

Te seduce principiul 'Lama lui Occam' ...Toate lucrurile fiind egale, cea mai simplã soluţie este şi cea mai bunã.
Ţi-a rãmas vreodatã o melodie intipãritã în minte? Pe care tot o auzi, mereu şi mereu, te obsedează? Marillion - 'Beautiful' . Sãrutã-mã! Ucide-mã! Fã ceva!!!

Furtuna se dezlãntuie...Iar intreaga energie distructivã rezultată este mult mai mare decât în mod individual.

  Ţara asta e o gaurã neagrã. Consumã materie, o absoarbe şi o distruge mai presus de existentã. Când am aflat asta prima datã, m-am gândit cã ãsta e rãul în cea mai desãvarsitã formã a sa. Ceva care te trage dupã sine, te măcinã, te face...nimic.
Şi ne place foarte mult sã vorbim despre 'nimic' . E singurul lucru despre care toţi ştiu câte ceva. Şi imaginea asta mi se tot învârte prin cap ca trenul. Problema ar fi cã trenul ãla nu se opreşte niciodatã! La TV sunt mai multe ştiri despre cei morţi decât despre cei vii.

Iubirea ar trebui sã ne facã distinşi, sã ne exalteze. Dar cum poate fi iubire, dacã doar te face sã fii singur?

Uneori furtuna nu loveşte la intreaga sa capacitate. Uneori, se construieşte peste zi, sau chiar sãptãmani.

Toţi vom face asta în final: sã judecãm cine este mai de valoare decât altul. Stalin sau Ghandi? Cei tineri sau cei în vârstã? Copiii te judecă, te taie felii şi ce e mai grav, nu te vor înţelege niciodată, comform teoriilor lui Freud se vor simţi eroi când te vor umili.

Douã eleve se întorc de la ora de educaţie religioasã şi una se întoarce spre cealaltã şi-i zice: Tu crezi în diavol?
Cealaltã spune: Nu fi prostuţã, bineînţeles cã nu. Diavolul e ca Moş Crãciun. Nu existã, e doar tata.

Chestia la bãietii mici e cã-şi venereazã taţii precum zeii. Cu cât e mai puţin prezent, cu cât e mai capricios în pedepse şi recompense, cu atât mai mult râvnesc aprecierea lui.

Tata dorea să am 2-3 facultăţi. Eu doream doar sã citesc cãrti, sã scriu si sã ascult muzicã. Panã la urmã, am renunţat sã-ncerc sã-l fac sã fie mândru de mine, pentru cã pur şi simplu am ştiut cã asta nu se va întâmpla niciodatã.

O viaţã e tot ce avem. Viaţã şi iubire. Oricine furã vieţi, furã totul. Cred cã dacã am fi citit o altã carte, de un alt autor, am fi fost alţi oameni. Am fi fost mai fericiţi...
Mintea este propriul nostru loc şi înãuntrul sãu se poate face Rai din iad sau iad din Rai. Universul nu e rãu, e doar indiferent.

Meteorologii numesc 'condiţii perfecte' pentru această întreagă energie distructivã rezultată pentru o furtunã teribilã.

  Am nevoie de un loc liniştit în care sã gândesc.
În 1988, doi psihologi au publicat un articol argumentând cã 'auto decepţia pozitivã' este o parte normalã şi pozitivã din viaţa multor oameni. Se pare cã oamenii se mint pe ei înşişi în legãturã cu trei lucruri.
Se vãd în moduri pozitive ireale, cred cã au mult mai mult control asupra vieţii lor decât au de fapt şi al treilea, cred cã viitorul va fi mai bun decât le aratã prezentul.

Speranţa e cea mai bună minciună din câte există. Eşti pe partea cealaltã a oglinzii, prietene.Te minţi în continuare iar asta nu ajutã.

Când toate aceste furtuni te lovesc, trebuie sã le recunoşti pentru ceea ce sunt. Sã le recunoşti puterea. Sunt condiţii perfecte pentru o furtunã mortalã. 

O furtunã perfectã. 

Zug...Zwang.

Incognoscibil

Ce fac oamenii când nu au aripi?

  Oamenii fug şi se salveazã atâta timp cât pot face asta. Când nu mai pot, încearcã sã se ascundã. Dar nu toţi pot fugi suficient de iute sau sã-şi gãseascã o ascunzãtoare bunã. De aceea trebuie sã rãmânã mereu atenţi şi complet nemişcaţi...

Îmi pare rãu cã te-am trezit noaptea trecutã. Am vãzut când ai aprins lumina. Doar cã, am chestia asta, de fiecare datã când sunt într-un loc nou mã trezesc dezorientat şi ştiu că cel mai bun lucru pentru mine când întru în panicã, este sã ies afarã şi sã mã uit la stele ca sã-mi pot da seama unde sunt.
Asta e dimineaţa mea.

De mii de ani, marinarii s-au uitat la stele ca sã inteleagã unde se aflã. Cum oceanul se mişcã sub ei, se simţeau confortabil fixând ţinta cãtre Steaua Nordului, în timp ce dedesubt, nimic nu se opreşte din mişcat. Masele atrag alte mase. Corpurile în mişcare unul faţã de altul în spaţiu vor accelera pe mãsurã ce se apropie. Atragerea gravitaţionalã dintre douã corpuri devine necunoscutã...Ne îndreptãm spre rezultatul convergenţei care va fi incognoscibil.
Omul continuã sã se uite la stele pentru sigurantã. Dar siguranţa realã este fiecare zi trãitã, în care destinul nostru se apropie din ce în ce mai mult.

  Îmi place extrem de mult tehnică ta, a clar-obscurului în acest tablou, contrastul dintre luminã şi întuneric este...tragic.
Ne aminteşte cât de departe suntem faţã de Dumnezeu. Faţã de Lumina Lui. Este tragic. Şi cu toate astea, frumos...
Aceste raze de luminã cãzând asupra oamenilor...E ca şi cum ai invoca Naşterea, Steaua din Betleem imbãîndu-l pe omul de rând. Arãţi atât de multã compasiune. Şi totuşi...mã întreb...Încerci să îndrumi oamenii spre lumina sau foloseşti întunericul ca să ne ascundem? Adică este ceva ce nu doreşti ca lumea sã afle ?

Nu pot dormi. Nu pot face nimic. Deabia merg. Cu greu mã scol din pat. Uitã-te la mine!

  În Catedrala din Toledo este o lucarnã atât de sus,încât doar cei care cautã sursa pot vedea ceea ce e cu adevãrat acolo. Şi ce e acolo? Un portal cãtre Rai şi asta nu e blasfemie? Când omul aspirã sã ajungã la nivelul lui Dumnezeu, îl ofenseazã pe Dumnezeu, asta însemnând moarte.
Deşi eu cred într-un Dumnezeu mai milos, unul care ne întâmpinã în Rai. Suntem mult mai aproape de Rai decât realizãm.

  O cicatrice are un scop bun. Îţi aminteşte cã durerea pe care o cauzãm altora...rãmâne în final a noastrã.

E... târziu. Să mergem acasã. Asta e. Îţi mulţumesc pentru plimbare. Te-aş fi putut plimba o eternitate. De ce nu te-am cunoscut mai demult? Lucrurile se întâmplã la momentul potrivit. Deci destinul ne-a unit? Ce altceva plãnuieste destinul pentru noi?
Pentru tine, mãreţie.

Tablourile mele sunt o povarã şi o minciunã. Schiţele nu sunt ale mele. Mi se aratã deja formate. Nu e inspiraţie, nici artã sau plãcere. Vãd modele şi calcule şi le pun pe hârtie.
Vin prin mine. E destinul meu şi trebuie sã-l îndeplinesc? Nu pot alege o altã cale? De ce aş face asta? Pentru a fi un om normal.
Şi fericit.
Şi iubit.
Aş da aproape totul pentru acestea.

Dar nu. Răspunsul e NU. Nu putem alege o altã cale. Şi nu există o a două şansă. Trebuie sã ne îndeplinim destinul. Suntem toţi în mişcare, grãbindu-ne spre un destin pe care nu l-am ales şi nu-l putem evita. Convergenţa e inevitabilã.

Timp de mii de ani, marinarii s-au uitat la stele că sã inteleagã unde se aflã. Oceanele se mişcã sub ei, insã ei se sprijinã pe locul fix ocupat de Steaua Norduluir. Dar aici, jos, nimic nu se opreşte din mers.

Nici tu nu poţi dormi, nu? Ţi-ai dat seama unde suntem?
Suntem aproape.

Seducție

„Românii au un fel de a fi nefericit, cuplat cu bucuria. Euforia naufragiului.“​ – Andrei Pleşu. 

  Priviți în jos, niciodată în ochi, aici rãmâneţi panã o să muriţi. Nu e nici-o zeitate în cer, iar jos doar Iadul se cascã. Priviţi în jos, nu se ştie câţi ani mai aveţi înaintea voastră iar în ţara asta veţi fi întotdeauna sclavi! Sclavi veţi fi mereu. Deja vă aflaţi în mormântul vostru etern. 

La sfârşitul zilei eşti cu o zi mai în vârstã. Asta-i tot ce poţi spune despre viaţa sãracului. E un zbucium, e o luptă şi nimeni nu te ajută nici măcar cu un sfat. O zi în minus de trãit, incã o zi de îndurat. Pentru ce? La sfârşitul zilei e o altã zi în care ţi-e mai frig, iar cãmaşa de pe tine nu-ţi ţine de cald. Eşti c-o zi mai aproape de moarte cu incã o zi ce apune, iar soarele dimineţii asteaptã sã rãsarã, ca valurile ce se sparg de tãrm, ca furtuna ce poate izbucni oricând. 



În ţarã este foamete... 
Vor fi consecinţe cumplite... 
Iar la sfârşitul zilei, nu primeşti nimic pe gratis.
Avem copii acasã...Iar copiii trebuie hrãniţi. Ai noroc dacă ai un serviciu...
Şi un pat! 
Ne mulţumim cu ce avem. 

Poţi ajunge uşor în stradã. La sfârşitul zilei e o altã zi ce se isprãveşte. Cu bani în buzunar pentru o sãptãmânã...Plãtesti biruri, impozite şi tot felul de şmecherii fiscale guzganilor graşi de la putere, plãtesti la magazin...şi continui să munceşti cât mai mult. Munceşti panã nu mai poţi, altfel iar ai firimituri la masã. 

Dragă tată, trebuie să ne trimiţi mai mulţi bani, fata ta are nevoie de doctor şi asta urgent! 



  Era o vreme când bãrbatii erau amabili. Când vocile le erau blânde, iar cuvintele îmbietoare. Era o vreme când iubirea era oarbã şi lumea era numai cântec, iar melodia era emoţionantã. Era o vreme...Apoi toate au mers anapoda. 

Am avut un vis demult, când speranţele erau mari, iar viaţa merita trãitã. Am visat cã dragostea nu va muri niciodatã. Am visat cã Dumnezeu va fi îndurãtor. Pe atunci eram tănãr şi idealist, iar visele erau create, folosite şi irosite. Nu era nici-un preţ de plãtit, nici-un cântec necântat, nici-un vin negustat. 
Insã lupii vin noaptea, plângând cu urlete lungi, în timp ce-ţi sfâşie speranţele şi-ţi transformã visele în ruine. Sunt vise ce nu se pot îndeplini şi furtuni ce nu pot fi înfruntate... 
Am visat cã viaţa mea va fi complet diferitã de Iadul în care trãiesc! 
Acum... 
Viaţa... 
A ucis... 
Visul... 

Steaua de searã rãsare...minutele trec precum un fulger şi cu fiece clipã e mai frig. 
Fetiţa mea, bãiatul meu, unde sunteţi? 



  Pe un nor se aflã un castel. Acolo îmi place sã merg în visele mele. Nu are etaje ca sã urc multe trepte. Acolo, în castelul meu din nori, o entitate învesmântatã în alb, mã ia în braţe şi îmi cântã un cântec de leagãn. E plãcutã la vedere, iar atingerea îi este delicatã. Şi-mi spune: dragul meu, te iubesc nespus! 

Ştiu un loc în care nimeni nu e pierdut. Ştiu un loc în care nu plânge nimeni. E în castelul meu din nori. 

  Dintr-o datã eşti aici şi dintr-o datã încep ca douã inimi îngrijorate sã batã precum una. 
Ieri eram singur, azi eşti alãturi de mine, ceva incã neclar, ceva ce incã nu-i aici a început. Dintr-o datã lumea pare un loc diferit, plin de farmec şi luminã. De unde sã fi ştiut cã atât de multã sperantã se află în sufletul meu? Ce-a fost a fost...Acum ne-am alãturat în noapte. De unde sã fi ştiut cã într-o zi fericirea va veni dintr-o dată? La modul în care te încrezi în mine, mi-e teamã sã nu te dezamãgesc, eşti un copil ce nu poate şti câte pericole sunt pe lumea asta. Pretutindeni sunt doar umbre şi amintiri ce nu pot fi rostite, nu vom mai fi niciodatã singuri, nu vom mai fi niciodatã despãrtiti, mi-ai incãlzit inima ca soarele. Dintr-o datã vãd ceea ce nu puteam zãri, dintr-o datã ceva a început. 



Stelele, în împărăţia lor, abia pot fi numãrate, acoperã întunericul cu luminã. Vegheazã în noapte...Sunt fantele prin care se zăreşte lumina raiului... 



  Am fost atât de singur cu atâtea lucruri neînţelese şi atâtea lucruri necunoscute...În viaţa mea sunt atâtea întrebãri şi rãspunsuri ce par greşite, sunt momente când din depãrtare aud vechi note muzicale potrivite. Şi înţeleg un cântec despre o lume pe care vreau să o vãd. E prea departe şi totuşi mã asteaptã atât de aproape... 
Adevãrul ni-l dã Dumnezeu la momentul potrivit, când e rândul fiecăruia. Ea a apãrut ca o muzicã îngerească, celestă, precum o razã de soare! Fiecare cuvânt ce-i iese pe buze îmi spulberã inima noaptea, o inimã plinã de muzica iubirii. 

  În ploaie pavajul strãluceşte ca argintul, toate luminile se pierd în ceaţã. În întuneric copacii au coroane de luminã. Şi tot ce vãd eu e cã suntem amândoi, împreunã. Şi ştiu cã se întâmplã doar în mintea mea. 
Faptul cã vorbesc singur ca un nebun.
Tot mai cred cã putem fi împreunã. 

  Incã o zi. Altã zi, alt destin. Pe acelaşi drum de chinuri. Cum sã trãiesc fiind pe alt drum? 
Existã o durere ce nu poate fi spusã, existã-o suferinţã ce nu poate fi înfrântã... 
Fantome pe la ferestre... 
Umbre pe podeaua rece şi udã... 
Scaune la mese goale, pe unde nici-un prieten nu mai trece. 
Scaune la mese goale... 

Spune-i cã am plecat într-o cãlãtorie cale de mii de km. Spune-i cã inima mea nu mai putea suporta alte despãrtiri, e mai bine aşa.Tãcut şi ascuns ca un mormânt. 
Aştept singur în umbrã şi numãr orele panã voi adormi. 
Am visat-o alãturi, plângând la gândul cã voi muri... 

Du-mã acasã! 
Sunt pregãtit, mi s-au sfârşit zilele. 

Sã iubeşti înseamnã sã-l vezi pe Dumnezeu zâmbind...

Secunda perfectã

   Orice om este nãscut dintr-o convenienţã. 

Venim în aceastã lume ca rezultat al unui legãmânt, cateodatã fãcut din dragoste...uneori din circumstanţã...dar aproape întotdeauna fãcut în secret. 

Se spune cã planurile cele mai bine stabilite cel mai adesea nu merg corect, pentru cã, indiferent cât de detaliatã este pregãtirea...un plan va avea întotdeauna un punct slab şi vor exista întotdeauna cei care vor cãuta sã-l exploateze...pentru a pecetlui eşecul unui plan şi fãptuitorul împreunã cu el. 

Un om înţelept a spus odată : Când ajungi la o rãspântie, mergi înainte. Dar a uitat sã precizeze ce cale sã alegi. 

Da...ce cale? 

Cum am ajuns sã fim aici, în clipa asta? De cât timp se întâmplã asta? Lanţul neîntrerupt al rãspântiilor...Ceea ce vreau sã spun e...aş fi ajuns aici oricum? Punând aceste întrebãri? Sau ar fi putut sã fie totul diferit, dacã o singurã persoanã în drumul panã aici ar fi ales altã cãrare? 

  Se apropie 29, tati nu poate sã mai vorbeascã acum. Până şi amintirile aproape s-au epuizat. Câte nopţi albe, atâtea amintiri rememorate. 
De sute, de mii, de sute de mii de ori. 
Speram să-mi fac ceva amintiri noi dar am eşuat. 

-Îmi iei un căţeluş? 

-Un căţeluş? Vrei un căţeluş? 

-Luiza de la mine din clasã a primit unul de ziua ei. 

  Ce rost ai în viatã dacã nu acela de a fi un om bun? E cea mai înaltã chemare. Sunt de mult pe acest drum. Încerc sã fiu un om bun. 

Am uitat, ce a fost în primul an? Un înger decupat într-un nor. Iar apoi, de neuitat, o cometã. Anul ãsta ce e? Un copac? Violonistul de pe acoperiş? 

  Mi-ar plãcea acolo. Tuturor le place. Sunt cele mai frumoase plaje din lume. Şi primul lucru pe care-l fac când ajung, mã duc la plajã, mã întind, închid ochii şi nu mă mai gândesc la nimic. Valurile şoptesc, briza mângâie. 

Nimeni nu ştie unde sunt...Nimeni nu poate sã dea de mine...E perfect...E secunda perfectã. 

  Ne vedem dată viitoare. Sunt patru cuvinte nevinovate, dar m-au strãpuns ca un cuţit. Nu era o glumã. Un bărbat singur care duce o bãtãlie aprigã, care refuzã cu incãpãtanare sã facã ceea ce mã roagã toţi de ani de zile, sã merg înainte, sã renunţ la toate astea. Nu e uşor. Acum ceva timp era şi mai rău. Eram nebun. Eram scârbit, beat şi nebun, şi... m-au trimis la câteva şedinţe cu un psiholog. M-au trimis şi la biserica. Le uram. Uram tâmpeniile cu Dumnezeu. Mergi înainte, renunţã şi vei câştiga, lasã-l pe Dumnezeu...Am fost un câştigãtor. Toatã viaţa mea. Şi...mã luptam tot timpul. În fine. Sã scurtez povestea, am cunoscut un bãtran. Era preot, preot ortodox. Îl chema Ticu. Pãrintele Ticu. Nu-l uit toatã viaţa mea. Într-o searã voiam sã plec de la biserică. Simţeam nevoia. S-a pus în faţa mea şi mi-a spus, 'Unde mama naibii te duci ? ' I-am spus sã se dea la o parte, iar el mi-a spus, 'Nu pleci nicãieri.' 

S-a uitat la faţa mea, şi avea nişte ochi albaştri pãtrunzãtori, un zâmbet calm pe buze. Şi mi-a spus, 'Îmi pari stricat, dezgustat, fără încredere în nimeni.' Şi avea dreptate. Nu mai aveam încredere. Nici în mine nu mai aveam încredere. 

L-am întrebat, 'Pãrinte, ştii toate rãspunsurile. Eşti un om inteligent. Care e cea mai scurtã şi mai puternicã rugãciune din lume?' 

Eram rapid. Îmi trebuiau rãspunsuri rapide. Voiam sã-mi revin. 'Care e cea mai rapidã şi mai puternicã rugãciune din lume?' 

Şi mi-a spus, 'Cea mai rapidã şi puternicã...S-a uitat la mine şi mi-a spus, 'Cea mai rapidã şi puternicã, prietene, e 'S-o ia dracu' de viaţã!' 

Pãrintele Ticu. Era un preot ortodox cumsecade. S-o ia dracu de viaţã'. Mã credeţi? 

Mi-a spus, 'E rugãciunea renunţãrii şi lepãdãrii.' Şi am simţit cã mi se ia 

toatã greutatea de pe umeri. 

  Chiar înainte sã moarã pãrintele Ticu, l-am întrebat, 'Cum ştiu? Cum îmi dau seama?' Şi mi-a spus, 'Vei vedea când vei fi pregãtit sã vezi. Vei auzi când vei fi pregãtit sã auzi. Eşti foarte tare de cap...' 

Avea dreptate. Şi mi-a luat atâţia ani...Dacã...Dacã 'umbra' mea trãieşte, ştie unde sunt, unde sã mã gãseascã. Tãcerea ei înseamnã cã probabil a ales sã nu mai vorbim. Dar dacã a murit... atunci a murit. A plecat pentru totdeauna. Şi trebuie sã merg înainte, sã uit şi sã renunţ. Ciudate lucruri! Ce sã spun, totul e un mister. Acum o sã tac. Mulţumesc cã m-aţi ascultat. 

- Câte cãrti. Sunt ale tale? 

- Da. Sunt cãrtile mele. În ziua de azi oamenii nu mai citesc..N-au nevoie. Mai ales cei cu bani...Cititul e pentru visãtori...Pentru visãtorii sãrăci. Tu citeşti? 

- Tot timpul. 

- Bravo! Sãracã visãtoare... 

Uneori viaţa e atât de brutalã. Ca şi în religie. Atâta rãutate în numele binelui. 

Nu toţi impãrtãsesc pãrerea. Unii au speranţã. Sau sunt proşti. Sau incã sunt îndrãgostiţi. Poate şi una şi alta, aşa e viaţa, dracu s-o ia!

Paznicul cauzelor pierdute

  

Aici urc eu. Trenul albastru este în garã. Abia a sosit. Şi, nu ştiu unde o sã mã duc. Mã privește duios. Deja mi-e dor de prezența ei. Mai avem două minute. Vreau sã spun ceva memorabil dar cineva mã împinge cu bagajul. A început să plouã şi rãmânem aşa, îmbrãtisati, fãrã să ştiu dacã pe obrajii ei alunecă lacrimi sau picãturi de ploaie. 

Nu sunt decât un paznic al cauzelor pierdute.

     Dacã e adevãrat cã trãim doar o micã parte din viaţa noastrã care ne defineşte, ce se întâmplã cu restul? Trãim aici şi acum. Toate lucrurile de dinainte şi din alte locuri rãman în trecut şi în mare parte uitate. Ce s-ar putea... ce ar trebui fãcut, cu tot timpul care zace în fața noastrã? Deschis şi perfect, scãldat în libertatea lui şi concentrat pe incertitudinea lui? Este o dorinţã fantomaticã şi nostalgicã, ce apare o datã în acest moment din viaţã şi care are puterea de a lua o direcţie surprinzãtor de diferitã... Numai o sutã din eseurile mele au fost scrise şi asta înseamnã cã ideile au cãlãtorit. E un lucru bun. Dacã am mai scris şi altceva? Nimic important. La școală doream sã devin scriitor, filosof...Iar apoi am decis sã mã fac doctor. Am considerat cã oamenii nu ar trebui sã sufere. 
Nu am reușit şi oamenii suferã. 

    Gândeşte-te la eternitate, înainte sã-şi piardã însemnãtatea. Lãsãm ceva din sufletul nostru în urmã, pãrãsim un loc dar rãmânem tot acolo chiar dacã ne îndepãrtãm. Şi, existã amãnunte legate de noi pe care le putem gãsi doar dacã ne întoarcem acolo. Ne descoperim pe noi înşine când mergem într-un loc, când am depãşit un obstacol din viaţa noastrã, indiferent cât de dureros ar fi fost. Dar pentru a ne descoperi pe noi înşine, trebuie sã ne înfruntãm singurãtatea. 

  Nu e adevãrat cã tot ce facem, facem de frica singurãtãţii? Nu de aceea renunţãm la toate lucrurile pe care le vom regreta la sfârşitul vieţii noastre? 

  În final, e o întrebare a propriei persoane pentru a determina ideea pe care un om şi-a fãcut despre el însuşi, pentru ce are de îndeplinit şi de experimentat, iar cineva sã fie de acord cu modul de viaţã ales de acel el? Dacã aşa stau lucrurile, teama de moarte ar putea fi descrisã cu teamă de a nu deveni ceea ce ne-am propus. Dacã ne pierdem încrederea şi nu o vom mai putea recupera...aceastã calitate vitalã, atunci, dintr-o datã, nu mai ştii cum sã-ţi menajezi timpul, care nu mai poate face parte din viaţa ta. 
Singurul director al vieţii este accidentul, un director plin de cruzime, compasiune şi un şarm fascinant. Prin accident, nu mã refer la soartã ci la șansă, o șansă la întâmplare. Uitã-te la ochii mei. Spune-mi ce vezi în ei. Sunt melancolici dar optimişti, obosiţi dar persistenti... se contrazic. Vorbesc ca și cum a vedea înseamnã a simţi...Nu e aşa? Presupun...

   Momentele decisive ale vieții, când drumul se schimbã pentru totdeauna, nu sunt mereu marcate de dramatisme mari şi evidente. Adevãrul e cã momentele dramatice ale unei vieţi care determinã experienţă, ascund des secrete incredibile. Când îşi dezvãluie efectele revoluţionare şi se asigurã cã viaţa e descoperitã într-o ipostazã complet nouã, fac asta fãrã sã-ţi dai seama. Iar în aceastã tãcere minunatã, se ascunde nobilitatea ei specialã. Îmi imaginez cum este preotul fãrã credință. Nu aş dori sã trãiesc într-o lume fãrã catedrale. Îmi doresc ca frumuseţea şi grandoarea lor sã se afle în opoziţie cu culoarea urâtã a uniformelor politice. Iubesc cuvintele puternice din biblie. Am nevoie de puterea versurilor ei. Am nevoie de ea împotriva descompunerii morale a oamenilor şi a dictaturii sloganurilor lipsite de valoare. Dar existã o altã lume în care nu aş dori sã trãiesc, o ţarã în care gândirea independentã este dispreţuitã, iar cele mai înţelepte lucruri pe care le putem experimenta sunt ca nişte pãcate. O lume în care iubirea noastrã e controlatã de tirani, asupritori şi asasini. Conduc țara și o conduc proştii. Şi ce e cel mai absurd: oamenii sunt îndemnaţi sã accepte acest lucru, sã ierte aceste creaturi şi chiar sã le iubeascã, sã le simpatizeze. Ne invadează intimitatea prin tv, cu emisiuni de şatrã, nu mai deosebim românii de ţigani, ziarele sunt strict controlate, manipulãri irefutabile, sugerate scrupulos, gândite de minţi bolnave şi sadice....Din acest motiv, nu putem pune biblia deoparte. Trebuie sã o regândim în totalitate? Doar pentru cã prompteriştii vorbesc despre ceva suprem, mai sfânt decât Dumnezeul nostru : partidul şi conducãtorii iubiţi. Ce mãnancã, când se scoalã şi cu cine. Prin gãştile lor de securişti ne supravegheazã zi şi noapte. Observã faptele şi gândurile noastre. Dar ce e un om fãrã secrete? Fãrã gânduri și dorinţe pe care doar el sã le cunoascã? Observatorii noştri nu iau în considerare cã ne sfâşie sufletul cu curiozitatea lor neînfrânatã? Un suflet care ar trebui sã fie nemuritor? 
Dar cu toatã seriozitatea lui, cine ar vrea sã fie nemuritor într-o asemenea hazna? Cât e de plictisitor sã ştii cã ce se întâmplã astãzi, luna această, anul acesta, nu conteazã? E din ce în ce mai greu de supravieţuit decent. Decent? E o glumã? Nimic nu ar conta. Nimeni de aici nu ştie cum ar fi sã trãieşti pentru eternitate. Şi e un lucru sfânt cã nu vom afla niciodatã, Sistemul Sanitar e pregãtit pentru genocid. 

Pot sã vã asigur de un singur lucru : Ar fi ca în iad sã trãiești în acest paradis lipsit de mortalitate.
Moartea şi numai moartea oferã fiecãrui moment frumuseţe şi oroare. Doar prin moarte poţi profita de fiecare lucru. 
De ce Dumnezeu nu ştie asta? De ce ne ameninţã cu viaţă veşnicã care poate fi doar insuportabil de pustie? Nu vreau sã trãiesc într-o lume fãrã catedrale...Vreau sã observ luciul ferestrelor, tãcerea lor, liniştea lor imediatã. Îmi doresc nişte cuvinte sfinte, grandoarea poeziei. Dar la fel de mult îmi doresc libertatea de a face ce-mi doresc, împotriva tuturor lucrurilor malefice din aceastã ţarã. Pentru cã cele douã forţe se contopesc. Şi nimeni nu mã forţeazã sã aleg. Dacã lui Iisus i s-ar fi dat sentinţa cu moartea prin ghilotinã, patriarhul daniel s-ar fi rugat la o lamã de ras lucitoare, ascuţitã. Sau dacã ar fi fost electrocutat, s-ar înclina în faţa scaunului, efectiv, asta dacă are scaun.

   Nimãnui nu-i place sã fie o altã persoanã fãrã a fi acea persoanã! 
Iţi poţi imagina cum e sã fii cealaltã persoanã din oglindã? 
Imaginaţia e ultimul nostru sanctuar, intimitatea e ultimul nostru sanctuar. 

Şi am gãsit citatul acesta din Pessoa: "Câmpurile sunt mai verzi în descriere decât în realitate".

Întoarcerea

  

Aş putea petrece ore în şir uitându-mă la cer. Sunt atât de multe stele, atât de multe mistere ...şi există o stea foarte specială. Uitându-mă la ea, mă gândesc la o persoană foarte specială... 

  Acum să va spun povestea. Povestea este despre iubire. Unii oameni spun că doi îndrăgostiţi reprezintă un singur suflet, despărţiţi la naştere şi aceste două jumătăţi întotdeauna încerca să se găsească una pe alta. 

Noaptea e solitarã...Creaturile urlã şi vântul îţi trece prin oase. Vânturile acestea sunt pline de voci. Strãmoşii urlã la tine. Îşi strigã poveştile...Cu toate vocile reunite într-un singur glas. 

Versiunea noastră asupra adevãrului este cea care conteazã. Adevãrul este unic. Versiunile sale sunt neadevãruri. 
Am avut şi eu pasiunile mele dar în sufletele noastre ştim cu toţii cine este unica iubire a vieţii noastre scurte şi promitãtoare. Motivul din spatele situaţiei e ordinea fireascã. 

Sã vedem... 
E o chestiune care se referã la voinţa Domnului şi natura umanã. Dar despre natura femininã ce are de spus? Întrebarea pe care o ridicã este...Dacã Dumnezeu a creat lumea, de unde ştim ce lucruri putem schimba şi ce lucruri trebuie sã rãmânã sacre şi inviolabile? Ştiu cã oftezi şi dai din cap dar ştiu şi cã zâmbeşti. De asta te iubesc. Uneori învingi dragonul, alteori te învinge el pe tine. 
Aşadar... 

Fredonez o melodioarã pentru violã de câteva luni în mintea mea. E o apogiaturã înainte de a treia notã. Lent şi simplu. Apoi devine interesant. În şi minor, bineînţeles, 3/4, schimb în 4/4, dupã ce revin la 3/4 bemol 5. Si bemol, cu pauzã de o optime. Sol, se repetã prima pãtrime în primul tempo şi aşa mai departe. E o melodie nu o maladie. Asta-i melodia mea! E ceva dintr-o viatã trecutã sau viitoare. Suntem împreunã. În ultima orã nu m-am gândit decât sã mã arunc de la balcon. Finalul perfect al unei zile perfecte. Veştile proaste mor inevitabil.... 

O perioadã extrem de scurtã am fost Lavoisier şi toate amintirile ghinioanelor anterioare se zãreau în oglinda retrovizoare a viselor mele îndeplinite. Aceasta este rutina fiecãrei zile. Te gândeşti vreodatã la viitor? Viaţa asta lipsitã de noroc nu te mai lasã sã zâmbeşti. De ce nu ne gãsim cuvintele chiar când avem cea mai mare nevoie de ele? Uneori frazele se încheie în mijlocul propoziţiei şi asta mă omoară pe dinăuntru. O carte pe jumãtate cititã e că o idilã trãitã pe jumãtate. 
Am început sã cred cã n-am s-o mai ţin în braţe pe draga mea. Un parazit îmi provoacã dureri cumplite noaptea în timp ce sunt bântuit de vedenii şi voci monstruoase. 
Acest vis al meu îmi va aduce sfârşitul. 
În acest punct al vieţii mele, dacã ştiu ceva cu sigurantã e cã lumea este condusã de aceleaşi forţe nevãzute care ne apropie şi inimile. Ne intersectãm mereu şi mereu urmele precum patinatorii. În timp ce mă tot gândeam în nopţile lungi, un sentiment puternic de deja vu mi-a dat fiori. Am mai fost aici... altãdatã. 
În altã viatã. 

  Ce s-a ales de tânãrul care gonise pânã aici cu acelaşi tren albastru, în ritmul unui poem pentru sufletul lui pereche? 
De ce oare femeia aceia mi-a schimbat cursul vieţii? Îmi amintesc cum îmi spunea: 'Vieţile noastre nu ne aparţin. De la nastere pânã în mormânt suntem legaţi unul de altul în trecut, prezent şi viitor. ' 
De ce nu mă mai priveşte nimeni? Durerea este puternicã dar ochii unui prieten sunt mai puternici. 
Trebuie sã mãrturisesc: inima ca şi dorinţele unei femei rãman un mister pentru mine. Acum între noi este linişte, ca şi pauza dintre note modulând tonul muzicii. 

Afarã cad fulgi de nea pufoşi pe acoperişurile de ţiglă. Precum Soljeniţîn, trudind în Vermont, voi munci temeinic, aici în casa mea din exil dar spre deosebire de Soljeniţîn, eu nu voi fi singur. Poţi sã-ţi pãstrezi influenţa asupra oamenilor, atâta vreme cât le oferi ceva. Supravieţuirea reclamã deseori curaj. Cunoaşterea este o oglindã şi, pentru prima datã în viatã, mi s-a dat voie sã vãd cine sunt cu adevãrat şi cine aş putea deveni. 



  Îmi amintesc cã-i ascultăm bãtãile inimii.Inima ei bătea mult mai încet decât a mea. Avea o anumită candoare, liniştitoare, ca o adiere după o ploaie caldă de vară. 
- Ai idee cât e ceasul? 
- Nu.Cui îi pasã? 
Muzică îi strãlucea în ochi şi i se revãrsă pe buze. O muzicã mai frumoasã decât orice auzisem panã atunci.
Te voi însoţi tot drumul. Uitã-te la mine! Rãmai cu mine, bine? Nu-ţi voi da drumul. 

  Ai avut vreodatã sentimentul cã universul comploteazã împotriva ta? Credinţa, asemeni fricii şi iubirii, este o fortã ce trebuie inteleasã aşa cum înţelegem teoria relativitãţii şi principiul incertitudinii; fenomene ce determinã cursul vieţii noastre. Ieri, viaţa mea se îndrepta într-o direcţie. Astãzi se îndreaptã în altã direcţie. Ieri credeam cã nu voi face niciodatã ce am fãcut azi. Aceste forţe care adesea recreeazã timpul şi spaţiul, care pot da formã şi modificã omul pe care ne imaginãm cã suntem, încep cu mult timp înainte de a ne naşte şi continuã dupã moartea noastrã. Vieţile şi alegerile noastre, la fel ca traiectorie cuantice, sunt înţelese din clipã în clipã. În fiecare punct de intersecţie, fiecare întâlnire sugereazã o nouã direcţie posibilã. Asta este melodia din visul meu. Morţii nu rãman niciodatã morţi. Ciuleşte-ţi urechile şi vei auzi cã nu inceteazã a şuşoti. Vieţile noastre nu ne aparţin...Cuvintele şi grijile sunt ca un stup de viespi agitat. 

  În fiecare dimineatã urc scãrile spre înaltele mele aşteptări/aspiraţii şi totul devine clar. Aş vrea sã poţi vedea lumina asta. Nu-ţi face griji, totul este bine. Totul e incredibil de bine. Acum înţeleg cã limita dintre gãlãgie şi sunet este o convenţie. Toate limitele sunt conventii care asteaptã sã fie depãşite. Se poate depãşi orice convenţie, dacã prima datã îţi imaginezi cã poţi face asta. În astfel de momente...îţi simt bãtãîle inimii la fel de clar ca pe ale mele. Şi ştiu cã separarea este o iluzie. Viaţa mea se extinde cu mult peste limitãrile mele. 



Prima regulã când scrii un blog cu mistere este cã un indiciu bun duce mereu la alt indiciu. 
Şi aşa, adieu! 
Tradus literalmente din francezã înseamnã "du-te cu Dumnezeu". 
Cel mai întuneric este chiar înainte de rãsãrit.



  Existã o singurã regulã care leagã toţi oamenii. Un principiu dominant care defineşte fiecare relaţie de pe Pãmânt. 'Cei slabi sunt vânaţi şi de puternici mâncaţi. ' Sfârşitul meu se apropie cu paşi mari. Nu pot nici sã mãnanc, nici sã dorm. Suferinţele de zi cu zi au devenit ca un ştreang. Aş prefera sã devinã muzicã dar nu se va întâmpla asta, nu-i aşa? 

A fi înseamnã a fi observat. Astfel, poţi sã te cunoşti doar prin ochii celorlalţi. Natura imortalitãţii noastre stã în consecinţele cuvintelor noastre şi în faptele noastre, ce se distribuie de-a lungul timpului. 

Unchiul meu era om de stiintã, dar credea cã iubirea e realã. Cã e un fel de fenomen natural. Credea cã iubirea putea dãinui mai mult decât moartea. 

Crezi cã o sã-ţi asculte cineva rugãciunea şi o sã se coboare din cer? Poate. Poate într-o zi. Într-o zi o sã te lase speranţa. E mai uşor sã trãieşti cu sperantã. Cred cã ne asteaptã o altã lume, o lume mai bunã. 
Şi te voi aştepta acolo. 

Cred cã nu rãmânem pentru mult timp morţi. Cautã-mã sub stelele unde ne-am sãrutat întâia oarã. 

Cred cã moartea este doar o uşã. Când se închide, se deschide alta. Dacã aş vrea sã-mi imaginez raiul, mi-aş imagina o usã deschizându-se. 

  Afarã cad fulgi de nea pufoşi pe acoperişurile de ţiglă şi pe pereţii de granit. Orice veţi face, va avea acelaşi efect ca o picãturã de apã într-un ocean. Dar ce e un ocean, dacã nu o multitudine de picãturi? 

Se stinge focul. Numai bine, am terminat povestea. 

Paznicul cauzelor pierdute 2

 

    În tinereţe trãim că şi cum am fi nemuritori. Cunoştinţele despre mortalitate se învârt în jurul nostru ca o bentitã de hârtie creponatã care abia ne atinge pielea. În viaţã, când se schimbă asta? Când se întinde bentiţa, panã ce la un moment dat ne sugrumã?

  A venit o femeie şi a întrebat de mine...A zis cã m-a întâlnit pe un pod...
Cãuta viaţa sau pe mine? Vroia sã afle totul, toatã viaţa mea, amintirile mele, gânduri, fantezii, vise...Era implacabilã. Ai fost vreodatã atât de îndrãgostit încât nici mãcar mâncarea sã nu conteze, nici mãcar cuvintele?
  
  Vom pleca departe. Vom lua trenul cãtre o lume nouã în care doar noi doi sã existãm. Eu o sã scriu cãrti...Vom inventa o limbã pe care doar noi doi sã o înţelegem. Vom cãlãtori cu trenul pânã în cel mai îndepãrtat loc posibil. Înapoi în trecut şi apoi în viitor, începutul sfârşitului.

Vei impãrti totul cu mine. Acelaşi oxigen, aceleaşi sentimente, aceleaşi gusturi...Aceste lucruri pe care ţi le doreşti...Le vrei pentru tine şi pentru mine. Le vrei pentru amândoi.
Îţi era sete de mine, de viatã. Dar cãlãtoria pe care vrei sã o faci este în sufletul propriu, nu în al meu. Lãsãm ceva din sufletul nostru în urmã când pãrãsim un loc, rãmânem acolo chiar dacã ne îndepãrtãm. Şi existã amãnunte legate de noi pe care le putem gãsi din nou doar dacã ne întoarcem acolo. Ne descoperim pe noi înşine când mergem într-un loc, când am depãşit un obstacol din viaţa noastrã, indiferent cât de dureros a fost.

Aici urc eu. Trenul albastru este în garã. Abia a sosit.Şi nu ştiu unde o sã mã duc.
-Pãi, incã mai avem...douã minute.
Mã uit aiurea, la cãlãtori. Când mã gândesc la vieţile lor, vieţile lor sunt pline de vitalitate, intensitate...Dar în final fiecare o ia pe drumul lui. Deşi au trãit. În timp ce viaţa mea...în afarã de aceste ultime zile...Iar acum mã priveşti cu duioşie dar te întorci la el.
De ce nu rãmâi aici?
De ce nu rãmâi aici?

"Câmpurile sunt mai verzi în descriere decât în realitate".

Paznicul cauzelor pierdute 3

   

   Acest tren a fost viaţa mea. Accelerat prin noapte. Am fost în aceste locuri de-abia o clipă. Uneori am dormit, alteori viziuni, uneori vise. Prin staţii, prea repede pentru a cunoaşte numele lor. Prea repede pentru a şti dacă am venit sau va veni din nou. Un tren de dormit alãturi împreunã. Prin oţelul şinelor şi linii paralele, vieţi paralele, reflexia în fereastra neagrã, de sticlã oglindã noaptea, întunecate lumini lumi distanţã de partea greşitã a liniilor. 

Lumini de Crãciun, ferestre anonime, case anonime de suflete anonime. Deci, ia-mã de mânã către luminã în întuneric, mã bucur cã ai venit cu mine în aceastã călătorie. Nu-ţi pierde firea. Acest tren este propria mea viaţă. Călătoreşte cu mine şi vei vedea ...

Lumini de Crãciun, ferestre anonime, case anonime de suflete anonime...

Ştii cum e atunci când iubeşti ceva atât de mult, încât începi sã-l urãşti? Am avut o perioadã când nu m-au mai interesat cărţile, atunci când nu m-a mai interesat viaţa. Practic nu iubeşti viaţa propriu-zisã, iubeşti anumite locuri, oameni, amintiri, literatură, muzică. Şi uneori cunosti pe cineva, o persoană specială pentru care te-ai nãscut sã o întâlneşti...ce are nevoie de toatã dragostea pe care o ai de oferit. Şi dacã pierzi acea persoanã, ai impresia cã toate celelalte lucruri se vor opri în loc. Dar toate celelalte lucruri pur şi simplu merg mai departe, chiar dacă tu eşti disperat, înfrânt şi cãzut, împresurat de o mulţime indiferentã, neînsemnatã. Aceşti oameni sunt...în plus. Îţi obtureazã vederea, sunt o mulţime nesemnificativã. Ei îţi distrag atenţia într-un mod nedorit. Aşa cã...îţi cauţi mântuirea în singurãtate. Dar singurãtatea nu te face decât sã-ţi pierzi vitalitatea. 

Şi totuşi în orice lucru existã o fisurã. Aşa pãtrunde lumina înãuntru. 

Nu cred cã am înţeles tot ce s-a întâmplat în viaţa mea. Cred cã ziua în care o sã înţelegem totul despre vieţile noastre, este ziua în care murim.

Nu existã oameni geniali ci doar momente de geniu ale unor oameni...

  Devenim cine suntem. Devenim ceea ce gândim. Ceea ce însemnăm. Ceea ce am fost. Nu poţi judeca o carte dupã coperţi...Dar o poţi face din primele ei capitole şi cel mai sigur, din ultimul. Ai navigat vreodatã pustiu întregul ocean? Pe o barcã înconjuratã de valuri temeri, fãrã pãmânt în faţã? Fãrã posibilitatea de a vedea pe nimeni şi nimic pentru câteva zile, sãptamani, luni, ani? Poziţia cârmei destinului tãu spre nordul cuiva, incã o datã, incã o datã. 

   Vreau sã fiu incã o datã în casa mea unde am copilãrit, cu persoane stafii, umbre şi vii ce trec uimitor. Vreau incã o cinã. Vreau incã o sticlã de vin. Şi incã una. Vreau cãldura unei femei într-un set de cearşafuri noi. Incã o noapte de muzicã şi dragoste ostentativ polemicã, artistic eterogenã. Vreau sã vãd incã un film sublim. Sã lãcrimez. Vreau sã stau la întâlniri şi sã fumez o singură dată trabucuri, sã simt soarele pe faţã cât mai mult timp. Sã umblu pe zid din nou cu Pink. Sã urc Scara în Spiralã a castelului cu aceiaşi sfială. Grandios, basoreliefuri şi statuete. Sã merg pe munte dus, des la plajã, la ultimele picturi picãturi dintr-o expoziţie cu nisipul clepsidrei. Grazioso, eleganza, con fuoco, pianissimo, misterioso, impetuoso, götterdämm-erung, en dehors. Vreau sã stau în grãdinã şi sã mai citesc incã o carte bunã. Dar mai presus de toate, vreau sã dorm. Vreau sã dorm cum am dormit când eram un bãieţel. Cã viaţa este o plimbare spre somn.
Doar incã o datã.

   Îmi vãd sufletul în marginea ochilor şi nu mai vreau sã aflu nimic. În lumea asta nu se rezolvã nimic. Cândva, cineva mi-a spus cã 'timpul e un cerc plat' .Tot ce am fãcut şi ce vom face, o vom face de nenumãrate ori. Din nou, din nou şi din nou, pentru totdeauna. Ai auzit vreodatã de Teoria M? În acest univers, percepem timpul în linie dreaptã. Insã privind dinafara spaţiului-timp, dintr-o aşa-zisã a patra dimensiune, timpul nu existã. De acolo, dacã am putea privi, am vedea un spaţiu-timp care e plat, ca o statuie din materie, suprapusã peste fiecare loc pe care l-a ocupat vreodatã. Percepem viaţa la fel ca o masinã, strãbãtând un traseu. Tot ce e dincolo de dimensiunea noastrã, e eternitate. Eternitatea ne vegheazã. Noi o vedem ca o sferã. Insã pentru ei, e un cerc. În eternitate, unde nu existã timp, nu creşte nimic, nu se dezvoltã nimic. Nimic nu se schimbã. Moartea a creat timpul ca sã poatã omorî ceva. Omul se renaşte, dar în aceiaşi viaţã în care s-a nãscut mereu. Oare de câte ori am purtat discuţia asta? Când nu-ţi poţi aminti viaţa ta, nu-ţi poţi schimba viaţa. Ãsta e secretul oribil şi destinul Vieţii. Eşti prins în acelaşi coşmar în care te trezeşti.

Iar eu, nu sunt decât un paznic al cauzelor pierdute...

Fata de pe acoperiș

Hei, nu vezi prea des o femeie frumoasă pe acoperiș. Niciodată suficient...

Asta e! Tanti Pic a avut patru câini. Doar unul mai trăiește și anume bătrânul Marș!

Oricum, a spus că pot sta aici pe perioada verii. Norocul meu! Îmi va prinde bine. Îmi pot petrece întreaga vară relaxându-mă, admirând frumusețea naturii și a muntelui. Nu am nimic altceva de făcut decât să am grijă de câine. Adică, nu am nimic de făcut... Mi-am adus doar mașina de scris și o sticlă de băutură. Acesta ar putea fi un loc bun să scriu. Vreau să scriu!

Dacă o să încep să beau direct din sticlă, o să am cea mai sigură predare a decenței care mi-a mai rămas. Și o să mă consider o cauză pierdută...

Am aprovizionat cămara pentru vară. Sunt suficiente alimente în congelator, iar frigiderul e plin. Cu sticle.

Îmi sună telefonul. Așa e, am uitat să-l arunc din tren când am venit. Răspund fără să mă uit la apelant:

- Cui îi pasă de un scriitor pe care nu-l citește nimeni?

- Nu te citește nimeni pentru că nu scrii, îmi răspunde o voce.

- Băutul este o profesie foarte solicitantă, răspund absent, și nu pot avea două slujbe în același timp.

- Întotdeauna ai fost cel mai rău inamic al tău...

- De ce naiba mi-ai păstrat premiul acela?

- Pentru că vreau să-mi amintesc cât de mândră am fost când ți s-a acordat. Și de cum l-ai dus înrămat și l-ai agățat pe perete, la spital, ca să îl vadă și ea!

- Mătușă, să știi că nu m-am vindecat.

- Bine, viața este mai mult decât felul în care o trăiești tu.

- Să-mi trimiți ideile în cutia cu sugestii și reclamații imediat după ce închizi.

- O să mă întorc să văd cum te descurci.

- Când o să te întorci, o să mă găsești mort de propria mână și un bilet de rămas bun, adresat nimănui în mod special.

- Sună ca un plan bine pus la punct.

Am închis pentru că o persoană tocmai intrase în curte. Era femeia de pe acoperiș.

- Eu sunt vecina de alături, Laura.

- Este o plăcere, doamnă! Să mă recomand, Florin. Am un aranjament de lungă durată cu mătușa Pic, de vreme ce dumneaei este plecată mult timp la o cunoștință din Austria.

- Da, o cunosc de când m-am mutat. Este o doamnă amabilă.

- Pot fi spuse multe despre asocierile suportabile, doamnă Laura, dar pe viitor aș aprecia dacă nu mi-ai mai plimba câinele.

- Ca să știi... cățelul... are tendința să i se înțepenească mușchii din spate. Are nevoie de exerciții fizice zilnice.

- O să iau asta în considerare. O să-l duc zilnic la masaj.

- Foarte bine, atâta timp cât crezi că te poți descurca.

- Și de ce nu m-aș putea descurca?

                                                                   II

Doamna plecă, dar la mai puțin de un minut aud bătăi în ușă. Un bărbat, proaspăt ras și tăiat pe alocuri, în costum sobru, dar cu o cravată categoric nepotrivită, îmi stă în prag.

- Locuiesc mai jos pe stradă, suntem vecini. Țin o slujbă de amintire la mine acasă pentru fratele meu... sper că puteți să veniți.

- Nu l-am cunoscut pe tip.

- Ne vedem în jurul orei 17:00. - Nu l-am cunoscut pe tip! - Ne vedem atunci! Plecă la fel de grăbit cum venise. Ce trebuie să fac? O să prezint condoleanțe din partea familiei noastre. O să spun "Ne pare foarte rău că fratele dumneavoastră a murit, dar acum este cu noi toți". Este? Nu l-am cunoscut, dar trebuie să par trist. La ora 17 am intrat în curtea plină ochi de oameni preocupați, îngândurați. - Mulțumim că ai venit, domnule Florin. Am înțeles că ai grijă de casa mătușii. Te apreciem foarte mult. - Așa e, nu am mai fost paznic de câini de foarte mult timp. - Nu, vorbesc despre acele romane pe care le scrii. Am un exemplar pe aici pe undeva. - Ai spus ceva despre bere? - Bere să fie, este din belșug. Dacă aș putea să-mi găsesc exemplarul, îmi dați un autograf? - Nu, domnule. Întotdeauna am rezistat să devin parte a cultului celebrității. Oricum... o să accept o altă bere. - În regulă, respect asta. Va las cu Mirela, fata vecinei dvs. - Scrii povestiri, mă întreabă imediat fetița, care nu părea să aibă mai mult de 6-7 anișori? - Obișnuiam să fac asta. - Povestirile mele favorite sunt despre extratereștrii din spațiu. - Extratereștrii au casa lor și am cunoscut câțiva, dar nu trebuie să părăsești planeta asta ca să spui o poveste bună. - Cum... cum le inventezi? - Imaginația. Cea mai puternică forță disponibilă umanității. Intervine vecinul. Domnule Florin, vreți să rostiți câteva cuvinte despre răposat? - Nu l-am cunoscut, domne, și întotdeauna am disprețuit etalarea publică a sentimentelor! - Hei, cine nu o disprețuiește? Dan ar fi fost încântat.

- Nu l-am cunoscut pe Dan. În fine. Există unii oameni în viață pe care îi eviți și alții pentru care te abați din drum ca să-i întâlnești. Dan avea această calitate de a te întâlni cu el și lua foarte în serios berea, cel puțin trebuia să fie rece. Nu se întâmplă prea des, dar uneori scoatem la lumină ce este mai bun în fiecare. O să îți simțim lipsa, Dan! Veghează asupra noastră!

                                                                    III

   În sfârșit, sunt din nou pe șezlongul din curtea mătușii. Privesc gânditor un tren care se zărește printre copaci, plin de turiști cu fesuri multicolore. Ani de zile am aspirat ca într-o bună zi să ajung la nivelul extrem al sărăciei. Atingându-mi recent țelul, în prezent nu mai am nevoie decât de amintiri. Au o perspectivă optimistă asupra vieții. Oricum, nu doream să fiu cel mai bogat om din cimitir.

Se tot aud telefoane dinspre tren. Telefonul este o mare belea, mie nu-mi trebuie, iar cei cu telefoane mobile ar trebui să fie împușcați pe stradă. Îmi trece prin cap să pun la cale zilnic câte un jaf armat asupra nesuferiților posesori... Parcă văd Știrile de la ora 5: "Căutat pentru jefuirea trenurilor și deposedarea călătorilor de telefoane în trei județe." Mă gândesc cum aș sări ca un cangur din vagon în vagon.

- Am nevoie de trei cuvinte. - Ne-am cunoscut? Ți-am făcut vreo invitație? - Nu. - Nici eu nu cred. - Sunt Mirela. Tu știi multe cuvinte bune, pentru că scrii povestiri. Am nevoie de trei cuvinte noi pentru mama. Și, ești invitat deseară la masă. - Mi-am pierdut toate cuvintele bune acum mult timp. - Dar imaginația? - Să o folosesc? Ultima dată când am verificat, era încă disponibilă. - Mă poți învăța să scriu povestiri? - Ceri îngrozitor de mult. - Cum de nu scrii la computer? - O să-ți răspund la întrebare în schimbul unei tăceri binecuvântate. Uită-te la mașina asta de scris. Îmi place că trebuie să scrii puțin mai încet la o mașină de scris clasică. Îmi place cum sună. Îmi place felul în care literele se impregnează pe hârtie. Îmi place că te poți simți ca o ființă umană care face munca asta. Ia-ți mâinile! - Ce este asta? - Este un premiu pentru excelență în literatură de la Uniunea Scriitorilor. - Super! Ai ținut un discurs când ai câștigat? - Da, domnișoară, am ținut. - Cui i-ai mulțumit? - Iubirii mele unice și la trei barmani. - Să facem o înțelegere, propuse fata. Tu mă înveți despre imaginație, iar eu o să stau de pază. Pot să-ți plătesc 3 lei și 35 de bani, i-am economisit. - Și ce anume vrei în schimbul banilor tăi? - Vreau să știu de unde vin povestirile. - Vrei un mentor sau un escroc? - Un ce? - Ești absolut sigură că vrei să intri într-un asemenea tărâm misterios? - Sunt sigură. - Ai putea să te rătăcești acolo înăuntru și ai putea să nu-ți mai poți găsi drumul înapoi. - Grozav. Așadar, când este prima mea lecție? Când începem? - Ce să începem? - Imaginația mea. - Ei bine, niciun moment nu este ca cel actual. Ce vezi în susul străzii? - Nimic. Doar o stradă.

- Bine, încearcă să-mi spui ceea ce nu vezi. Privește cu ochii minții. Trebuie să-ți cauți propriile lucruri. Este un mister ca să inventezi lucruri, puștoaico, iar viața nu oferă garanții.

                                                                    

                                                                    IV

Scuze, telefonul.

- Hei, nepoțele, am sunat să văd cum merge treaba aia cu sinuciderea.

- Este amânată temporar, tanti. - Bun, bun, bun, nu e nicio grabă, vara este abia la început. - Am primit o invitație la cină de la vecini. - Ce, de la femeia aia frumoasă de pe acoperiș? - Exact. - Asta este grozav! Știi ce să faci? - Să mănânc? - Să-i duci ceva frumos. Culege niște flori. - Prea convențional. - Bine, o să alegi tu ceva. - Corect. - Ai grijă de tine, Florine dragă! - Nu mă interesează. Bine, pa tanti! M-am prezentat la doamna vecină, fix la ora 7 seara. - O oglindă? - M-am gândit că o casă plină de doamne ar putea întotdeauna folosi încă una. - Mulțumesc, acesta este un dar unic și original. Sper că îți place puiul. - Niciodată puiul nu mi-a făcut rău. - Mirela mi-a spus că o să scrii. - A trecut ceva vreme. Întotdeauna am simțit că o carte este...un prieten care face ceea ce nu face niciun alt prieten. Rămâne tăcută când vrei să gândești. - Am început să citesc cartea ta, este foarte bună, am cumpărat-o ieftin pentru că nu are ultima pagină. - Nu pierzi prea mult. Oricum, întotdeauna am vrut să rescriu pagina aia. - Toate cărțile tale sunt fără...ultima pagină?! - Categoric. Cărțile bune sunt jumătate de vis. - Care este cealaltă jumătate? - Cavalerul tău în armură strălucitoare. Mirela intervine: Știi povestiri despre elefanți? - Mă tem că nu sunt o sursă demnă de încredere când este vorba despre pachiderme.

- Cum ai ajuns să trăiești singur? - Nu am avut de ales.

- Ești pregătită pentru cele trei cuvinte ale mele, mamă, intervine din nou Mirela? Unu. Imaginație: procesul formării unei imagini mentale a ceva care nu a mai fost perceput înainte în realitate de către cel care-și imaginează. În afară de a fi cea mai puternică forță disponibilă umanității.

Doi. A escroca: a înșela ori a obține un bun de la cineva prin șiretlic. A înșela, a jecmăni, a păcăli. - Și al treilea tău cuvânt? - Mentor: un îndrumător sau consilier de încredere, tutore sau meditator. - Interesante alegeri. - Și aș vrea să-l invit pe Florin la aniversarea mea, în curând împlinesc 8 ani! - Apreciez foarte mult că sunt inclus în planurile tale de sărbătorire și o să mă asigur să-mi însemnez acea zi specială în calendar. Am văzut că aveți pian. Cine cântă? - Am încercat să le învăț pe fetele mele dar fără folos. Apreciezi muzica, domnule Florin? - Da doamnă, o apreciez. În tinerețe, am fost adesea complimentat pentru urechea mea muzicală. Vrei să cânți ceva pentru noi? - Bine...Nu este exact un cântec...vă place muzica clasică? - Mi-aș lăsa toate ferestrele deschise ca să aud genul ăsta de muzică... Vreau să-ți mulțumesc pentru o seară foarte plăcută. Nu cred că vreodată am mai ascultat Sonata nr.8 a lui Beethoven cântată cu atât de multă afecțiune. - Cunoști piesa, roși Laura...

- Ei da, când scriam, ascultam tot felul de muzică, în special rock progressive.

- De ce ai încetat să mai scrii?

- Din același motiv pentru care am renunțat la religie. Dumnezeu mi-a dezvăluit că este ateu.

- Personajul tău a iubit vreodată o femeie? - Cum să spun, personajul meu a cunoscut multe fete, dar s-a îndrăgostit doar o singură dată. - Au trăit fericiți până la adânci bătrâneți? - Nu. - Și nu s-a mai îndrăgostit după aceea? - Cum ar fi putut? - Cred că personajul a avut o mare influență asupra ta.

- Toate lucrurile pe care nu le pot face în viața reală, le fac în cărți. Noapte bună, Laura! Mulțumesc pentru cina cu pui.

                                                                        

                                                                   V  

  

Mirela a venit de dimineață și a rămas uimită de sticlele goale de bere de pe masă.

- Ai băut toate alea? De ce?

- Pentru că sunt un bețiv și asta facem noi, bețivii. Dacă te îmbeți suficient, vei plânge în legătură cu orice. Lacrimile adevărate sunt o modalitate utilă de a ajunge într-un loc. Oriunde trebuie să mergi. Ok, acum uită-te acolo și spune-mi ce nu este. - Văd...văd...o fată care merge spre lac. - Câți ani are? Cum arată? Cu ce este îmbrăcată? - Are 8 ani și are părul strâns în coadă. Privește în spatele ei. - De ce? - Pentru că o urmărește un bărbat. - Și ce face ea? - Începe să fugă. El o urmărește. - O prinde? - Nu, scapă. - Cum? - Fuge la vecinul ei, în casa lui și dispare în spatele casei. Când tipul cel rău ajunge acolo, tot ce vede este pantoful ei pe jos în fața unei uși care duce jos în pivniță. Coboară repede pe scări ca să o prindă, ea sare din spatele unui stejar uriaș, acolo unde s-a ascuns, ridică ușa grea și o închide deasupra lui, iar înainte ca el să poată scăpa, apucă grebla pe care vecinul o ține lângă ușă și o strecoară prin mânere, ceea ce face să-l blocheze pe tip înăuntru până când vine poliția să-l aresteze. - Felicitări! Tocmai ai născocit prima ta povestire. Ai născocit povestea din propriile tale experiențe. Bine. Ne mai vedem. Mirela aleargă entuziastă spre casă: Hei, mamă, mamă! Am născocit o povestire!!

Ei da! Sunt un mentor al naibii de bun!

                  

                                                               VI

- O caut pe sărbătorită. Știi unde o pot găsi?

- Da, este în grădină.

- Am ceva pentru tine. Cadoul de ziua ta. Cred că este aici. Unde l-am pus? Aici este. La mulți ani! - Ce este? - Este o povestire. - Despre ce? - Despre un elefant pe nume Tony. Mi-a spus că este prietenul tău și m-a rugat să scriu asta pentru tine. - Mulțumesc foarte mult! Mamă! Uite ce am primit! Poți să-mi citești povestirea cu elefantul? - Nu văd de ce nu. Ești pregătită? - Pregătită. - Odată ca niciodată, înăuntrul unui pian bine acordat dintr-o casă veche, locuia o familie de șoricei. Aveau tot ceea ce-și putea dori o familie de șoricei, pentru că această familie de șoricei investise inteligent în fabrica de prăjituri. Doamna Șoricel se asigura că întotdeauna casa lor să fie plină de muzică sărind pe claviatură. Singura problemă pe care o aveau era pisica care locuia cu ei în casă. - Pisica o să-i mănânce pe șoricei? - Să sperăm că domnul Florin nu duce povestirea în acea direcție. Într-o zi, într-una dintre cele mai luminoase dimineți a verii, șoricelul fetiță a auzit un ciocănit la ușa din față. Cine este acolo? A deschis ușa și acolo, stând în fața ei era cel mai mare elefant pe care îl văzuse acel șoricel sau chiar orice alt șoricel. - Mă bucur să te cunosc. Numele meu este Tony. Am auzit minunata muzică și am vrut să văd de unde vine. Tony, un magician care călătorea ziua și era cântăreț de operă noaptea, a făcut o magie ca șoricelul să fie invizibil pentru pisică. Asta a făcut ca familia de șoricei să se simtă în siguranță și toată lumea era foarte fericită. Doamna Șoricel era atât de fericită, încât atunci când a fost timpul ca Tony să plece, a fugit pe trupul lui și i-a dat un pupic pe obraz. Tony a leșinat imediat.

Uneori, să vorbească cu oamenii nu a fost ușor pentru Tony. Așa că a continuat să scrie scrisori doamnei Șoricel, scrisori duse cu conștiinciozitate de un brotac. Brotacul Marius. Apoi s-a întâmplat o uimitoare chestie a elefanților. Când elefanții au aflat că sunt prea emoționați ca să vorbească, au început să danseze. Lui Tony îi plăcea să danseze twist. Și chiar înainte să-și dea seama, s-a găsit dansând cu doamna Șoricel sub lumina caldă a Lunii...

                                                                

                                                               

                                                                  VII

- Cred că îmi datorezi un toast, Florin.

- În cinstea ta, doamnă și a unei fete care dă razelor lunii ceva care merită să strălucească.

- Ce vrei de la viață? - M-aș mulțumi cu mai multe asemenea nopți. Le-am spus fetelor că una dintre cele mai mari plăceri pe care le are viața de oferit este propria căutare a inimii. - Cum ar fi femeia care ți-ar captura inima? - Ar trebui să aibă modul tău de a intra într-o cameră. - Cum adică? - Este soare afară. Și o ploaie ușoară. Știi cum este când o adiere caldă vine odată cu ploaia? În felul ăsta intri tu într-o cameră.

Și aș vrea ca ea să aibă urechile tale. - Urechile mele?!! - Dacă nu te deranjează că spun, Laura, urechile tale arată ca și cum s-ar putea descurca cu cea mai mică șoaptă. - Și dacă nu te deranjează întrebarea mea, care ar fi acea șoaptă? - Ei bine, ar fi diferită în fiecare noapte. - Poate îmi poți șopti la ureche în timp ce dansăm. Știu sigur că îți place să dansezi. - Care e povestea ta? - După problemele mele medicale când am ajuns la Spital in stare gravă, eram sigur că toți or să mă părăsească. Au fost unele dăți când aproape că îmi doream să o fi făcut. Dar nu au renunțat niciodată la mine. Obișnuiau să îmi spună că atunci când se închide o ușă, se deschide alta. Nu am crezut asta până în ziua când m-am uitat în sus și apăruseră lângă o stea, cu un zâmbet pe față, uitându-se fix la mine chiar bunicii mei. Acum patru ani lumina s-a dus și ea. Toate ușile s-au închis, zăvorâte. Până într-o zi, când o fetiță de opt ani pe nume Mirela a apărut la ușa mea și mi-a redat sclipirea. Așa am putut să dansez în lumina lunii. - Ai dansat? - În mintea mea, cu siguranță am dansat.

- Nu poți fi vindecat? - Nu, nu se poate. - Poate o să ai parte de un miracol. - După cum văd eu lucrurile, am avut deja parte de un miracol. O să îmi lipsească locul ăsta. - Unde o să pleci? - Nu sunt sigur. Am niște oferte de a avea grijă de câteva pisici la Buzău. A fost o vară minunată. Doar un singur lucru știu că aș fi vrut să-l fi făcut. - Care?

- Să dansăm în lumina lunii...

                                                                 

                                                                 VIII

Pentru Mirela:

Am câteva lucruri pentru tine. Poftim 3 lei. Mă tem că trebuie să-ți rămân dator cu 35 de bani. Acum trebuie să-mi promiți un lucru. Să nu încetezi niciodată să privești ceea ce nu este acolo.

Pentru Laura, fata de pe acoperiș: O să plec la Cârciuma "Ultima șansă". Am câteva lucruri pentru tine. Nu-mi place când fanii mei nu primesc totul. Ai spus că îți lipsește ultima pagină a romanului. Poftim, așa am vrut de la început să o scriu.

Plec mâine dimineață devreme, așa că mai bine ne-am lua la revedere acum.

- Alo, îmi pare rău că nu am mai ținut legătura, dar mi-a luat o vreme să stăpânesc trimiterea acestui mesaj prin e-mail. Sper că fetele sunt bine și că tu ai continuat cântatul la pian. Am fost foarte ocupat în ultima vreme. Sunt bucuros să-ți spun că am găsit locul perfect ca să scriu. Mi-a plăcut atât de mult, încât l-am cumpărat. Nu a fost ușor, dar am negociat la sânge. Proprietara a spus că îmi vinde doar dacă sunt de acord să îl iau și pe Marș! - Ce s-a întâmplat cu...pisicile de la Buzău?

Nu am reușit să ajung la timp. Un scriitor are nevoie de inspirație. Și m-am gândit că șansele de a te vedea acolo...

(Această povestire este o ficțiune)