Strada Toamnei

 

   

   Îmi plac lucrușoarele noastre. Trofeele unei vieți. Nu mari, dar ale noastre. Îmi place mirosul merelor din cămară. Se amestecă, se calcă pe coadă cu alte miresme, fac o plecăciune și rămân suspendate în aer.

S-a stricat centrala termică. Asta e. Am luat alta. Nouă, lucioasă, cu promisiuni cât manualul. Durată lungă de viață, zic ei. O să trăiesc eu cât ea? Haida-de. Mi-am amintit de primul televizor color al lui tata, prin anii ’90: Telefunken, nemțesc, ecran mare. Ni l-au adus acasă; a venit patronul, personal. 

Tata: „O să țină tubul?” 

Răspuns: „Nu o să trăiți dumneavoastră cât o să țină.” 

Așa a fost: tata s-a prăpădit după vreo cinci ani dar Telefunkenul, nenorocitul, încă respiră. Mă uit la centrala nouă și parcă mă măsoară din priviri. Dacă ține cât zic ei, o să-mi aprindă chiar ea lumânarea. Asta e.

Am deschis manualul. Trei pagini mai târziu, am apăsat un buton și-am stins lumina de pe scară. Alt buton — s-a deschis cutia poștală. Al treilea — a pornit mașina de spălat. Mi-am pus ochelarii. Greșeală. Acum văd clar că butonul „Reset” arată exact ca nasturele de la pardesiu. M-am poticnit de „Pairing Mode” și s-a împerecheat cu telecomanda vecinului — acum centrala schimbă canalele televizorului. Am găsit „Test flacără”. L-am apăsat. N-a explodat nimic, doar a pufnit solemn și mi-a scuipat niște confetti drept in moacă. Model premium, zic. 

„Doriți să activați asistentul vocal?” 

Nu, mulțumesc, am deja conștiința mea. 

„Conștiință indisponibilă. Încercați mai târziu.” 

A apărut inteligența artificială. Tatăl meu nu a mai prins-o — mare păcat. L-am visat într-o seară și i-am povestit despre ea, dar părea absorbit de muzica sud-americană. Niciodată nu e atent când îl visez…

                                                                     II

Am ieșit pe Strada Toamnei.

Asfaltul e acoperit de un covor galben-maroniu de frunze ce foșnesc sub pași, ca un șirag de confetti uscate. Crengile copacilor se arcuiesc deasupra trotuarului, parcă își pleacă reverența înainte de ultima reprezentație. Aerul miroase a mere coapte, a rășină și a fum de lemne, miresme pe care le păstrezi ca pe titlurile din biblioteca primelor amintiri.

În fața casei, un balansoar solitar – amintire din altă vreme – pare ca-l așteaptă pe tata să mă acompanieze la plimbare. Îl privesc tăcut, știind că e prezent doar în vis, dar că mi-a insuflat dorința asta de a străbate lumea cu ochii larg deschiși. Strada arată la fel ca înainte, dar parcă toate culorile au decis să se stingă într-un ton mai blând.

Mă opresc lângă o grămadă de frunze ce seamănă cu lucrușoarele noastre împrăștiate prin casă – trofee mărunte ale unei vieți care respiră amintiri. Ridic câteva, le potrivesc în palmă și zâmbesc: fiecare e o poveste în sine, o pagină de jurnal topindu-se încet în amintire.

Totul pare să rezoneze cu ritmul toamnei: pâlpâiri de vânt, ploi mărunte și frunzele care cad – un soi de inteligență artificiala a anotimpurilor.

Pășesc mai departe pe Strada Toamnei, iar foșnetul frunzelor orchestrează un algoritm delicat al dispariției: cad, se descompun, dar parfumul lor rămâne gravat în aer, ecou al amintirilor ce refuză să moară. Sub ploaia fină de frunze înțeleg că toamna nu e un capăt, ci un dialog tăcut între viață și trecerea ei. 

Asta e. 

Asta e Strada toamnei.