Despre femeile care nu se întorc

    Ploaia se așezase peste oraș ca o țesătură fină de abur, prin care luminile se vedeau mai blânde, iar pașii oamenilor mai rari, ca și cum însăși respirația orașului, caldă și rece în același timp, ar fi coborât pe străzi. Frunzele teilor, lipite de asfalt, păreau scrisori pierdute din tolba unui poștaș grăbit.

Pe măsură ce înaintam, aerul îmi aducea în valuri mireasma caldă a gogoșilor proaspete, mirosul înecăcios al fumului de eșapament și răceala metalică a asfaltului spălat. Le primeam fără să le chem, ca pe niște gânduri rătăcitoare.

Și apoi… acel parfum. Nu era doar o mireasmă, ci o prezență care umplea spațiul dintre noi. O femeie mergea la câțiva pași în fața mea, cu pas grăbit, iar aerul din jurul ei avea altă densitate, altă temperatură. Nu știu când am început s-o urmez; nu din curiozitate, nici din atracție, ci din nevoia stranie de a rămâne în preajma acelui parfum, ca și cum ar fi fost un fir invizibil ce mă trăgea înainte.

La primul colț de stradă am ajuns aproape de ea. La al doilea, și mai aproape. Ploaia se întețea, iar bulevardul străjuit de tei se lungea, ca într-un vis în care nu ajungi niciodată la destinație.

Parfumul avea ceva cunoscut, ca o filă desprinsă dintr-o carte citită demult, într-o gară pustie, în timp ce așteptam un tren spre nicăieri. În fața mea, o femeie cochetă, fără bagaje, mi-a întins un bilet cu un singur cuvânt: Speranţa... Nu știu dacă era un nume ori un sentiment, dar, odată trenul plecat, am păstrat cu mine senzația că pierdusem ceva. Pierdusem ceva ce nu-mi aparținuse niciodată...

Am ridicat privirea din amintire și ea era acolo, la câțiva pași în fața mea, cu același pas grăbit și cu același parfum care părea să fi supraviețuit anilor, ploilor și gărilor pustii. Nu știu dacă era aceeași femeie, dar firul invizibil mă trăgea din nou înainte.

Dintr-odată ne-am oprit, în mijlocul ploii dezlănțuite, iar ea și-a întors ușor capul. Mi s-a părut că mișcarea aceea se prelungea peste măsură, de parcă aerul ar fi devenit mai dens, iar picăturile se opreau pentru o clipă pe obrazul ei, ezitând să cadă, ca și cum timpul însuși ar fi stat pe loc.

Nu mai știam dacă eu o urmăream pe ea sau dacă, de fapt, ea mă purta prin oraș, ghidat doar de parfumul acela. Totul părea să se fi întâmplat deja, într-un alt timp, într-un alt loc.

A intrat, în cele din urmă, într-un magazin de modă, fără să-i văd chipul. Eu mi-am continuat drumul, cu pași egali, prin ploaia care îmi curgea acum pe frunte și pe guler.

După câțiva pași, m-am oprit. Aerul din jur încă purta parfumul acela. Și atunci am înțeles: nu venea de la ea. Venea de la mine.

Am zâmbit fără motiv, ca și cum aș fi descoperit un secret pe care nu-l voi spune nimănui. Și am mers mai departe, cu senzația că, undeva, cineva încă mă urmează.

...................................................................................................................................................................................

Notă de autor 

 Nu am scris această continuare la "Despre site-urile de socializare" pentru a lămuri ceva, ci pentru a păstra nelămurit ceea ce, poate, nu trebuie înțeles. Personajele nu au nume, pentru că numele sunt adesea bariere între noi și ceea ce simțim. Parfumul, ploaia, gara, pașii — toate sunt doar semne pe care le-am întâlnit și le-am lăsat să mă urmeze. Dacă cititorul va găsi în ele o amintire proprie, atunci povestea își va fi atins scopul.