Poliția Șlapilor

  Vara aceasta n-a venit doar cu târgul Drăgăicii și pepeni roșii. A adus și o invazie silențioasă, nu de căpușe, nici de gândăcei iubitori de frunză, ci o pandemie olfactivă care zguduie simțurile fine ale oricărui cetățean cu pretenții de civilizație.

Nu era ciuma bubonică. Era ciuma șlapilor! Era fandoseala estivală a masculului relaxat: șlapi de tarabă din plastic ordinar și chiloți cu ambiții de pantaloni scurți, etalați fără rușine pe trotuarul civilizației. De dimineața până seara, asfaltul încins de soare scotea la iveală o armată de tălpi goale, un defileu grotesc de pulpe păroase și degete transpirate, lățite fără rușine pe borduri, prin supermarketuri și chiar în instituții unde demnitatea ar fi meritat, măcar din politețe, un cod vestimentar. Și totuși, picioarele defilau nestingherite în papuci din PVC, cu pedigree de tarabă asiatică, transformând spațiul public într-un bazar ambulant cu pretenții de catwalk. La cofetărie, mireasma de amandină lupta în zadar cu damful de călcâie umede, revărsat cu spontaneitatea unei mulțimi ieșite din metrou, buluc, la oră de vârf. La cabinetul stomatologic, țipătul frezei era acompaniat de „șlup-șlup”-ul cauciucului lipicios pe holuri, ca un soundtrack involuntar al decadenței urbane. Niciun spectator de la Roland Garros sau Wimbledon n-ar comite o asemenea blasfemie estetică, nici măcar dacă șlapii ar fi realizați de Dior, purtați și binecuvântați de Papă și stropiți cu parfum Chanel Nr. 5 de o contesă în depresie. Era limpede: orașul are nevoie de o forță de ordine. Nu una cu baston, ci cu bun-simț. O Poliție a Șlapilor, menită să apere ultimele redute ale decenței vizuale, înainte ca orașul să se transforme definitiv într-o plajă urbană fără gust și fără Dumnezeu.

II

Și așa s-a născut „Poliția Șlapilor”. Neoficială, invizibilă, dar vigilentă: cu ochii-n patru și nările în alertă maximă. Misiunea? Să ne documentăm. Să suferim. Să nu uităm. Pentru că, evident, nu exista nicio brigadă a șlapilor care să intervină prompt cu un baston estetic și un spray contra indecenței. Fiecare cetățean este liber să se expună, iar noi, condamnați să absorbim vizual, olfactiv și emoțional, ca niște bureți ai promiscuității vestimentare.

Raportul zilnic include episoade ce merită arhivate într-un muzeu al decadenței estetice: „Șlapi vs. Sandale: duelul de la ghișeul 3”, unde două siluete transpirate se confruntaseră tăcut, dar intens, într-un spațiu fiscal cu acustică de saună abandonată. Într-o farmacie din centrul orașului, vizavi de Palat, un domn în vârstă, cu șlapi model „Relaxare Eternă”, pășea lent printre rafturi. Cauciucul de sub picioare lipăia pe fiecare plăcuță de gresie, o simfonie umedă a indolenței. Doamna de la casa 2 își ținea respirația între două bonuri fiscale, iar tuburile de cremă antifungică păreau să tremure de anticipare, știind că viitorul lor era asigurat. Într-un bloc cu lift capricios, doi bărbați în pantaloni scurți cu lungimea minimă legală și șlapi fosforescenți intrară simultan. În spațiul închis, umiditatea căpăta dimensiuni mitologice. Un copil cu bicicleta se retrase strategic, în timp ce pensionara cu pălărie demodată murmura un „Doamne-ajută” discret, mai mult pentru calitatea aerului decât pentru sufletele lor. Liftul urca cu tremur, nu de greutate, ci de indignare, refuzând, în cele din urmă, să mai deschidă ușile.

La o ședință locală, un consilier apăruse în Crocs verzi, fără glumă, fără regrete. Îi purta ca pe o victorie personală, o declarație mută de independență față de orice normă de bun-gust. În timp ce se discuta bugetul pentru spații verzi, șlapii lui scoteau sunete asemănătoare cu plescăitul unei rațe puse pe ceartă, acoperind vocea primarului. Un coleg scrisese în agendă „Intervenție estetică URGENTĂ”, dar era deja prea târziu. Stilul fusese compromis, iar ședința se încheiase cu un oftat colectiv și un vot amânat.

Apogeul grotescului: o doamnă distinsă, vârsta a treia, cu o geantă de firmă și o eleganță lustruită de generații, extrăsese cu grație din poșetă un șlap de PVC, pe care îl înlocuia ceremonios cu cel deja lipit de picior, un gest lent, solemn, care ar fi meritat subtitrare în latină și câteva genuflexiuni energice din partea ospătarului.

III

Pe măsură ce vara se scurge ca loțiunea de plajă pe o gleznă nepermis de expusă a unei domnișoare, Poliția Șlapilor își îndreaptă privirea spre un singur orizont salvator: toamna. Se apropie cu pași de bocanc și promisiuni de decență termică. Odată cu frigul, orașul se va îmbrăca, sperăm, într-un strat de pudoare textilă. Pulpele masculine vor fi învăluite în material, degetele se vor retrage în încălțări închise, iar cauciucul ieftin va redeveni ce fusese menit să fie: colac de WC.

Ne vom bucura din nou de șosete de lână, bocanci grei și poate chiar pantofi care cer respect, nu doar o aerisire prelungită. Până atunci, răbdarea este singura noastră armă, alături de sarcasmul reglabil și adidașii impecabili, în continuă alertă pe străzile urbane. Căci dacă am fi cedat... am fi ajuns să patrulăm orașul chiar noi, în șlapi, într-un gest tragic de fraternizare cu dușmanul. Dar nu. Rezistăm. Cu fiecare frunză căzută, știm că o pereche de șlapi se evaporă de pe asfalt, ca o promisiune nerostită că estetica urbană mai are, totuși, o șansă.