Nu există început

 

Există muzică ce îți captivează atenția, obligându-te să rămâi alert, să îi urmărești fiecare nuanță și schimbare. Și există muzică ce te înghite într-un ocean de vibrații, care nu cere analiză, ci abandon. Pe acest tărâm se află Tangerine Dream, un univers în care ritmul nu bate, ci pulsează, în care sunetul nu începe și nu se termină, ci se scurge ca o spirală hipnotică. Nu există început. Nu-ți amintești exact momentul în care a început. Nu-ți amintești când s-a încheiat. Dar știi că ai fost acolo, suspendat între sunete, între ecouri, între vibrații care se strecoară înlăuntrul tău fără să ceară permisiune. Nu trebuie să înțelegi.

Muzica lor nu e o călătorie, ci o stare. O plutire. Se ascultă fără intenție, fără grabă, în lumina slabă a serii, într-o cameră unde nisipul din clepsidră s-a sfârșit.
Se strecoară în fundal ca o mătase hipnotică, ca un flux care te poartă mai departe decât ai crezut că vei ajunge. Timpul s-a oprit. Nu așteaptă să fie descoperiți. Conduc revoluții muzicale înainte de vreme, schimbând regulile înainte ca lumea să realizeze că ele există. În spațiul cosmic, tăcerea e absolută. Dar aici, unde mintea se destramă, muzica pulsează și se pierde în modulații eterice. Sunetele respiră.

Pentru cei care caută ritmuri precise, această incursiune sonoră poate fi o provocare. Dar pentru cei care înțeleg că muzica nu trebuie să conducă, ci să învăluie, descoperirea lor devine o experiență. O întâlnire cu sunetul? Nu-l poți descrie ca pe un spectacol. Nu te ține captiv, nu te electrizează, nu te agită. Te lasă să te scufunzi într-o stare între veghe și vis, într-un loc unde fotoliile și canapelele ar trebui să fie obligatorii, unde nimeni nu are nevoie să fie alert, ci doar să existe în muzică. Este permis să te pierzi, între veghe și vis.

Când pulsațiile se prăbușesc cu abandon cristalin, sublimul apare dintr-o dată și explorează acele colțuri ale minții pe care nu știai că le ai. Nu cer atenție, ci abandon. Sunetele se strecoară în tine fără să ceară permisiune. Frigul din canion te înghite. Într-o lume a muzicii programate și a ritmurilor precise, sunetul devine duelul dintre organic și artificial. O armonie care trăiește între extreme, propulsată înainte fără să fie reținută de vreo regulă. O linie subțire între haos și perfecțiune. Viața se desfășoară cu o viteză pe care nu o alegem noi. Uneori aleargă, alteori se dilată într-o secundă nesfârșită. Sunetele fac același lucru. Te întind și te restrâng, te suspendă într-un ritm fără margini, într-un flux de vibrații care nu își propune să ajungă undeva, ci să fie acolo. În aer. În tăcere. Dacă într-o zi, după toate aceste călătorii sonore, voi deveni un simplu copac, vreau să fiu unul care crește încet, fără grabă, care își lasă frunzele să freamăte în sunetele ascunse ale vântului. Și să rămân acolo. În tăcere. Lângă tine. Pentru că unele lucruri nu trebuie înțelese, ci doar trăite. Iar cele mai multe șoapte nu au nevoie de cuvinte...



(Edgar Froese, Cristopher Franke și Peter Baumann - Tangerine Dream)