Aşteptarea

  

   Îmi amintesc de foarte demult, cu mult înainte de naşterea mea. 
Eram împreunã cu cei nenãscuti incã, când suntem incã nenãscuti ştim totul, tot ce se va întâmpla. 
Când e rândul tãu, îngerii oamenilor îşi aseazã degetul peste gura ta. Îţi lasã un semn pe buza de sus. 
Înseamnã cã ai uitat totul. 

Dar îngerul m-a omis... 

Atunci trebuie sã-ţi gãseşti un tati şi o mami. 
Nu e uşor sã alegi. Blond, cu ochii albaştri, atât cer. 

Ar fi frumos ca oamenii sã nu fie complet singuri. 

A fost predestinat. Aţi auzit de efectul fluturelui? 

  Au fost o datã ca niciodatã, un tãtic şi o mãmicã. Apoi tãticul şi mãmica au gãsit un bebeluş drãgãlaş, cãruia i-au spus bebeluş drãgãlaş. Bebeluşul s-a nãscut acolo. S-a nãscut în acea zi, nu în alta. 

Tot ce vezi, existã. Putem vedea. Eu îi vedeam ochii mamei, dar nu-mi puteam vedea proprii ochi. 
Bebeluşul îşi putea vedea mâinile, dar nu se putea vedea pe sine. 

Deci există cu adevãrat? Exist cu adevãrat? 

  Mama are perie pentru pãr şi ruj pentru buze. Miroase frumos.Tata are un ceas pe care îl poartã la mânã. Ceasul face tic-tac. Dacã bebeluşul cade, mama bate din palme. Spune "bravo"! 

De ce eu sunt eu şi nu altcineva? De ce ne amintim trecutul, dar nu şi viitorul? Când am întrebat-o pe mami, a spus: nu mai tot întreba de ce. Este complicat. 

Cum a fost înainte de Big Bang? 

N-a existat nimic înainte de Big Bang, pentru cã înainte de asta, timpul nu exista. 

Timpul este rezultatul expansiunii universului însuşi. Dar ce se întâmplã când Universul îşi terminã expansiunea, iar timpul se inverseazã? 

Care ar fi natura timpului? 

  Dacã teoria corzilor e corectã, universul are 9 dimensiuni spaţiale şi o dimensiune temporalã. 
Ne putem imagina cã la început toate dimensiunile erau amestecate, iar în timpul Big Bang-ului, 3 dimensiuni spaţiale, cunoscute ca înãltimea, lãţimea şi adâncimea şi o dimensiune temporalã, cunoscutã nouã drept timp s-au propagat. 
Celelalte 6 sunt în continuare minuscule şi unite. Dacã trãim în universuri interconectate, cum facem diferenţa între iluzie şi realitate? 

  Timpul, aşa cum îl cunoaştem noi, este o dimensiune pe care o experimentãm într-o singurã direcţie. Dar dacã una dintre dimensiunile adiţionale nu e spaţialã, ci temporalã? 

  Dacã amesteci piureul de cartofi cu sosul, nu le vei mai putea separa mai târziu. E definitiv. Fumul care iese din ţigară nu mai reintrã la loc. Nu ne putem întoarce. De asta e dificil de ales. Trebuie sã iei decizia corectã. Cât timp nu alegi, totul rãmane posibil. 



  Uneori pot vedea viitorul. Nu pare prea distractiv sã ştii ce se va întâmpla. 
Uneori nu dorm. Aşa cã mã gândesc...Mã gândesc la cum era înainte. E tot ce mi-a mai rãmas. 

Port pantaloni scurţi, am 9 ani şi pot alerga mai rapid decât trenul. Nu-mi mai simt genunchii. Am 15 ani. 
Am 15 ani şi sunt îndrãgostit. 

  
  Ce se întâmplã când ne îndrãgostim? Ca rezultat al anumitor stimuli sunt eliberate mari cantitãţi de endorfinã, dar mai exact, de ce acea femeie sau acel bãrbat? E o eliberare a feromonilor ce corespunde unor semnale genetice complementare? Sau caracteristicile fizice sunt cele pe care le recunoaştem? Ochii mamei, un miros ce stimuleazã o amintire fericitã... 

Dragostea face parte dintr-un plan? Un plan vast a douã moduri de reproducere? Bacteriile şi viruşii sunt organisme asexuale, care prin fiecare diviziune şi multiplicare celularã suferã mutaţii, se perfectioneazã şi se reproduc mult mai rapid decât noi. 
La toate astea rãspundem cu cea mai de temut armã. Sexul. Doi indivizi, prin amestecarea genelor lor, amestecã toate cãrtile şi creazã un individ cu o mai mare rezistentã la viruşi, cu cât este mai puţin asemãnãtor. Participãm fãrã sã ştim la un rãzboi între douã moduri de reproducere? 



  Cred cã mereu ar trebui sã le spunem celor dragi cã îi iubim. 
Vine un moment în viatã când totul pare neclar, alegerile au fost fãcute, iar eu nu pot decât sã continui. Mã cunosc precum propria-mi palmă, pot anticipa fiecare reacţie a mea, iar viaţa mi-a fos incãtuşatã cu airbaguri şi centuri de sigurantã. 
Am fãcut tot posibilul sã ajung în acest punct, iar acum cã sunt aici sunt plictisit de moarte. Cel ma greu lucru este sã ştiu cã sunt incã în viatã. 



   Aş vrea că totul sã se opreascã, acum. Sã putem sta aşa la nesfârşit. Se spune cã pe mãsurã ce încetezi sã respiri, încetineşte şi timpul. Aşa se spune. 
Vreau sã-mi amintesc parfumul şi sã ne întâlnim lângã turnul de luminã. Mi se pare cã te vãd la fiecar colţ de stradã. Uneori îmi spun cã poate locuieşti în acelaşi oraş cu mine.Iar eu nu ştiu asta. Poate eşti aici, foarte aproape. îmi auzi glasul? Mergem împreunã pe Marte. Vrei sã ne plimbãm? 

Cum spune un proverb chinez: Un singur fulg poate înclina frunza unui bambus. 



  Ce conduce la teamă şi la ură ? 
Când introducem ouãle într-un incubator şi apoi, pe deasupra puiului trecem o formã care seamãnã cu o gâscã în zbor, aceştia îşi întind gâtul şi strigã 
dupã ajutor. Dar dacã inversãm direcţia acelei umbre, forma acesteia va întruchipa un şoim, iar reacţia puilor va fi imediatã. Se vor ghemui de fricã pentru cã nu au mai vãzut niciodatã un şoim. Fãrã niciun fel de instruire, frica îi va ajuta sã supravietuiascã. Dar la oamenii supuşi pericolelor iminente teamã va corespunde cu cea a puilor. 

De ce tigãrile odatã fumate nu mai revin la formă iniţialã? De ce moleculele se despart? De ce o picãturã de apã vãrsata nu se reconstituie? 
Pentru cã Universul intră într-o stare de disipare. Acesta este principiul entropiei. Tendinţa Universului de a evolua într-o stare avansatã de confuzie. 
Principiul entropiei este asociat cu sãgeata timpului, ca rezultat ale extinderii Universului. 
Dar ce se întâmplã când forţele gravitaţionale sunt în contrabalanţã cu forţele de extindere, sau când energia cuanticã nulã se dovedeşte a fi prea slabã? În acel moment Universul ar putea intra în faza contracţiei, s-ar declanşa marea crizã. 
Şi ce se va întâmpla cu timpul? Se va inversa? Nimeni nu ştie rãspunsul. 



Studiez timpul. Chestia aia care face ca evenimentele sã nu se întâmple toate odatã. 



  Ştiu cã ţi se pare complicat, dar este mai simplu decât crezi. 
- Mã poţi auzi? Tu trãieşti în trecut acum. În viaţa asta, tu nu exişti. Poate pãrintii tãi nu s-au întâlnit niciodatã. Poate tatãl tãu a murit în accidentul pe care l-a avut la ski. Poate când a murit, femeia preistoricã reproducerea nu a mai fost posibilã. 
Deci, pentru aceastã lume, tu nu exişti.Tot ce-ai spus e în contradictoriu. Nu poţi fi în douã locuri în acelaşi timp. Vrei sã spui cã avem de ales? 

Dintre toate vieţile acestea, care este... care este cea adevãratã? 
Toate vieţile sunt adevãrate. Fiecare destin este corect.Totul ar fi putut fi altceva, dar ar fi avut exact acelaşi înţeles. Eşti prea tanãr pentru asta. Nu poţi sã fii mort şi în acelaşi timp sã fii aici. Nu ai cum sã nu exişti. 

- Existã viatã dupã moarte? 
- Dupã moarte? Cum poţi fi aşa sigur cã exişti? Tu nu exişti. Nici eu. Noi existãm în imaginaţia unui copil. Suntem imaginaţia unui copil. 

La şah se numeşte suan. Când singura mutare viabilã este sã nu muţi. 

Este acelaşi lucru. Înainte nu putea sã ia o decizie, pentru cã nu ştia ce se va întâmpla. Dar acum cã ştie ce se va întâmpla, tot nu poate sã ia o decizie. 

Uneori nu dorm. 
Aşa cã mã gândesc... 
Mã gândesc la cum era înainte. 
E tot ce mi-a mai rãmas...

Sacrificiu 2

                                       

 Unii îşi pierd minţile şi devin suflete.

  Am acelaşi vis de luni de zile. Nu pot sã vãd niciodatã chipuri dar ii cunosc de parcã ii ştiu de-o viaţã. Şi am un sentiment de parcã ceva îngrozitor se va întâmpla când ajung la ei. Dar în acelaşi timp nu sunt speriat deloc. Dupã care eu dispar. Prima datã eram speriat, crezând cã-mi pierd minţile...Pânã am realizat cã nu e prea mare pierderea.

  Oraşul meu este cel mai puţin faimos oraş de nicãieri. Panã sã vedem şi noi un film, este deja pe dvd. Şi cinematografele noastre mereu greşesc titlurile filmelor.
Avem 8 biserici şi o singurã bibliotecã, cu mai multe cãrti interzise decât cele de citit. Aceleaşi familii trãiesc aici de generaţii.
Bunica avea o vorbã: sunt doar douã feluri de oameni în oraş, cei prea proşti sã plece şi cei care sunt blocaţi aici. Tata nu a putut pãrăsi camera sa pânã când a murit. Oamenii spun cã a fost voia lui Dumnezeu.
Cred cã e singurul mod în care oamenii pot pleca de aici.

  Orice e mai bun decât sã rãmâi pe loc. Dar cred cã pânã şi morţii rãman aici. Uneori sunã nebunesc dar uneori îmi imaginez cã sunt unul dintre ei.
În ultimul timp îmi imaginez tot felul de lucruri.
Sã fii prins în timp, într-o constantã stare de teamã, neştiind ce parte din viaţa mea o voi juca în continuare la vicleana ruletã coloratã.

Îi invidiez pe oamenii în comã.

Când moare un om nebun, aşteptãrile sale dispar; la fel ca speranţele unui om injust.

  Unii oameni nu înnebunesc niciodatã. Ce vieţi urâte probabil au dus. Nişte oameni plictisitori. Peste tot pe Pãmânt, propagând şi mai mulţi oameni plictisitori. Ce spectacol oribil. Pãmântul e plin de ei...

Unii îşi pierd minţile şi devin suflete.

Bunica obişnuia sã spunã, 'cu prima ocazie pleacã din acest oraş, du-te sã afli cum gândesc şi simt alte persoane, înainte sã îţi gãseşti un loc al tãu. Şi-i spuneam, 'am 9 ani. cum sã fac asta ?' De aceea m-a dus la bibliotecã.

  Majoritatea oamrnilor îşi petrec întreagă viaţã aşteptând un moment care-i va schimba pentru totdeauna. Nu se întâmplã niciodatã. Ne putem începe viaţa acum? Trebuie sã spunem doar cã vrem.

E o sărbătoare importantă, Paştele. Sperăm sã avem o masã de sãrbãtori cu bucurie, în care toţi vom fi prezenţi. Sã fiu iar împreunã cu familia mea. Nu a venit nimeni. E prima dată când nu mai vine nimeni. Dorul e mai insuportabil decât bolile sau vârsta.

Închide ochii. Găseşte cu mintea ceea ce cauţi.

Sunt tot felul de moduri prin care cineva iubit poarte muri. Poţi muri de dor. La propriu.

  Sacrificiu. Nu-l pot numi un cuvânt modern. Când oamenii aud cuvântul 'sacrificiu' devin speriaţi, de parcã ceva li se va lua. Sau vor trebui sã dea ceva de care nu se pot despãrti. Cuvântul 'sacrificiu' , pentru ei, înseamnã pierdere, într-o lume în care nu putem avea tot ce ne dorim.
Dar cred cã adevãratul sacrificiu...este o victorie. Pentru cã ţine numai de noi, sã renunţãm la ceva sau la cineva iubit, pentru cineva sau ceva pe care îl iubim mai mult decât pe noi.
Sacrificiul nu va lua durerea, boala sau pierderea dar învinge lupta împotriva amãrãciunii. Amãrãciunea care deranjeazã lumina a tot ceea ce e mai important în viaţa noastrã.

Ceva natural va fi revendicat pentru cã a fost prevestit de cãtre cele patru elemente care vegheazã noaptea...Un vechi ciclu se va închide şi altul nou se va deschide, unde puterea luminii şi cea a întunericului se vor contopi...

  Oricum, iubirea e doar o vrajã a minţii...Nu existã cu adevãrat. Nu existã în naturã. Iubirea e o magie, creatã de zei ca sã le dea oamenilor ceva cu care sã se joace. Dar te omoarã progresiv.

E o nouã lume, tatã. Dar nu e toatã întunecatã şi nici toatã luminatã. Şi nu e în totalitate a noastrã.

   Auzeam sunetul. Sunetul cum mã rupeam. Am plâns pentru cãt am trãit. Pentru cã am murit. Am fost distrus, am fost salvat.
Revendicã-te în apãrare, în speranţã...În iubire, în furie, în recunostinţã.
Revendicã-te în luminã.
Revendicã-te în întuneric.

E un loc în inimã care nu se va umple niciodatã, un spaţiu. Vom şti mai mult ca niciodatã ce e acela DOR..
E un loc în inimã care nu se va umple niciodatã...şi vom aştepta şi iarãşi vom aştepta, sã se umple.

Întrebare

  

   Sunt în aceeaşi gară neînsemnată, într-un sfârşit de iunie complicat, neverosimil de cenuşiu şi ploios. Intreagă viaţă am aşteptat trenuri. Ştiu de mult timp cum se aşteaptă un tren şi o femeie. E fascinant, iar aşteptarea e o artă. Starea de nelinişte, inima care îţi tremură tulburată, o mână ridicată, un zâmbet, o îmbrăţişare, un sărut.

  Eu din viitor vorbesc cu mine din trecut. Ce e dragostea? E când cineva te face să-ţi simţi stomacul încordat dar şi lejer în acelaşi timp. Şi când te dor obrajii de la atâta zâmbit. Zâmbeşti atât de mult de crede lumea că te-ai ţicnit. 

Dragostea e lumină. 
Acceptare. 
Foc. 
Durere... 
O durere îngrozitoare. Dar tânjesti după ea iar şi iar. 
E ca ocolo de unde îţi iei vată pe băţ sau unde te dai în căluşei. 
Să te zbengui cu cineva, să discuţi, să faci glume... 
Să nu vrei să te mai duci la culcare, să o ţii în braţe strâns, pentru că e posibil că totul să dispară într-o clipă. 

  Pe linia unu tocmai a sosit un tren cu vagoane desperecheate, unele albastre, altele verzi, plin cu iluzii, nu a coborât nimeni, nu a urcat nimeni, poate înăuntru sunt doar regrete şi fantome. Şoapte: Ascultă, dacă vrei, te pot ajuta să uiţi ce zi e azi...Este ca şi cum ai trăi într-un sarcofag, într-o piramidă fără de moarte, veşnic metaforă a morţii. 

Am visat că mă plimbam pe Lună cu Alice: De unde ştii că sunt supărat, am întrebat-o. Trebuie să fii, zise pisica în locul ei, altfel n-ai fi venit aici. Lewis Carroll trebuia să fie şi ea. 

Dragostea nu înseamnă să te uiţi fix unul la altul, ci să-ţi fixezi privirea în aceeaşi direcţie. 
Uneori mă tem că ea va cobora din primul vagon şi mă va ocoli, aşa cum doar femeile ştiu s-o facă. Dar nu plec nicăieri. 

Într-un timp aşteptam un ultim tren,înghiţindu-mi lacrimile din ploaie. Mă rugăm ca ploaia să ascundă acele lacrimi, ca tu să nu le poţi vedea niciodată. Şi mă gândeam dacă pe mine m-ar aştepta cineva, însă ce rost ar mai avea aşteptarea ei acum? Şi poate e prea târziu pentru mine, n-aş mai îndrăzni să cobor dintr-un tren cu fantome. 

E ca întoarcerea acasă după o lungă călătorie. Aşa este dragostea. E ca întoarcerea acasă. Mulţumesc de întrebare.

Ultima zi

Existã un adevãr universal pe care îl înfruntãm cu toţii...fie cã vrem, fie cã nu. Totul se sfârşeşte panã la urmã... 

Oricât am aşteptat aceastã zi, niciodatã nu mi-au plãcut finalurile. Ultima zi de varã... ultimul capitol al unei cãrţi minunate, sfârşitul unei simfonii......despãrtirea de cineva drag. Dar finalurile sunt inevitabile. 
Cad frunzele...Închizi cartea...Îţi iei rãmas bun. Uneori pentru totdeauna. 
Astãzi este una din acele zile. 

Ne luãm rãmas bun de la tot ce ne era cunoscut, tot ce ne fãcea sã ne simţim bine. 
Ne continuãm drumul sau alegem cealaltă variantă...Ultima tăietură... 
Dar fiindcã plecãm, oriunde ne ducem...ne doare. 

Existã anumite persoane care fac parte din noi şi care vor fi cu noi indiferent ce se va întâmpla. Ele sunt tãrmul nostru...Steaua Nordului şi şoaptele din inimile noastre care spun cã vor fi cu noi...întotdeauna. 

Se spune că drumul cel mai scurt între două puncte e o linie dreaptă. 

Dar ce se întâmplă dacă acel drum e blocat? Când sedimentele împiedică cursul unui rău şi îl redirecţionează...Curge în stânga şi în dreapta în loc să o ia înainte. 
Ceea ce tuturor li se pare o abatere, pentru rău e cea mai eficientă rută de la izvorâre până la vărsare. Natura găseşte un ocol. Când două puncte trebuie să se întâlnească dar o legătură directă e imposibilă, Universul găseşte întotdeauna altă cale... 
Dacă două puncte trebuie să se întâlnească, Universul va găsi mereu o cale să facă legătura. Atunci când orice speranţă pare pierdută, unele legături nu pot fi rupte. 
Ele definesc ce suntem. 
Şi ce putem deveni. 
În spaţiu, în timp, pe drumuri la care nu ne putem gândi, natura găseşte întotdeauna o cale... 

Iar atunci când descoperi acea persoanã care te conecteazã cu lumea, devii cineva diferit...Cineva mai bun. Când aceastã persoanã îţi este luatã... 
Ce vei face atunci? 



   Solfegiul este alcãtuit din 12 tonalitãţi. Aranjate în secvenţe şi în timp, aceste tonalitãţi simple creazã o varietate muzicalã infinitã. Armonie şi disonantã, tensiune şi fermitate, toate pot fi descrise prin raporturile matematice dintre tonalitãţi. Dacã am putea traduce toate raporturile în sunet, am putea auzi muzica sferelor, un sunet la fel de puternic şi de imens ca Universul...sau tãcut, precum o piatrã. La fel de seducãtor ca inima umanã. Pentru unii, muzica ridicã spiritul pânã la nivelul unei frumuseţi transcendente. 
Alţii, pur şi simplu aud frumuseţea din Univers. 

Pãmântul, în timp ce se roteşte emite o frecventã, o notã muzicalã, la 7.83 hertzi. Dar aceastã frecventã se modifică puţin, din motive necunoscute. Unii spun cã exploziile solare sunt cauza sau tulburãrile electrice din atmosferã. Dar poate există o explicaţie mai simplã. Poate sunetul planetei este influenţat de cele 7 miliarde de suflete de pe suprafaţa ei, fiecare dintre ele producându-şi propria muzicã, adãugand propria lor armonie... 

Iertarea pãcaţelor este forma cea mai puternicã de iertare...O completã amnistie de suspiciune şi tragere la rãspundere. 
Este eliberarea unui viitor furat. 
Iertarea se referã la spãlarea tuturor pãcaţelor...o promisiune a renaşterii... 
Cei mai buni dintre noi vor învãta din greşelile trecutului, în vreme ce, toţi ceilalţi suntem condamnaţi sã le repetãm... 

În faţa mea se-ntinde iarna. Cu siguranţă iarna vieţii. Eşti atât de departe, în bezna viselor mele dar lumina ta va rămâne. Dacă aş putea fi aproape de tine, dacă aş putea fi acolo unde eşti tu, dacă aş putea să mă-ntind şi să te-ating...Să te aduc înapoi acasă. Există oare o cale să te găsesc? Există vreun semn ce-ar trebui să-l ştiu? Există un tren pe care să-l pot lua că să te aduc inapoi? 

Asta este viaţă realã? Este doar fantezie? Doar atât? Prins în alunecarea pãmântului, fãrã posibilitatea de a scãpa de realitate. 

Iertarea pãcatelor este forma cea mai puternicã de iertare...Este eliberarea unui viitor furat... 
Aş da orice... 
Orice pentru incã o zi... 
Pentru incã o orã... 
Doar o... 
Doar o singură secundã! 

Existã un adevãr universal pe care îl înfruntãm cu toţii...fie cã vrem, fie cã nu. 
Totul se sfârşeşte panã la urmã...

(Varianta nouă, 9 aprilie 2016)