Întrebări fără răspuns

  Ai trăit atât de mult... Cum e când mai ai atât de puțin? Nu trebuie să fii nefericit pentru ca cei dragi să fie fericiți.

Un pian vechi și o bibliotecă plină de cărți prăfuite. Marea, odinioară un refugiu, acum pare un întins pustiu. Soarele, cândva cald și îmbietor, arde acum pielea cu o lumină rece, străină. Am exersat mult. Sunt aici de prea mult timp, iar acum totul înseamnă atât de puțin. Acest univers este o piramidă a disperării, nimic altceva. Va urma golul – un abis în care nu ai de ce să te agăți, ce să aștepți, ce să speri.

Să perorezi într-un azil de bătrâni, un așezământ cu tabieturi mărunte, unde nu te vizitează nimeni pentru că nu ai pe nimeni sau, mai trist, pentru că nimănui nu-i pasă de tine. Fiecare povestește ce ar fi putut să fie dar nu este. Sau, mai rău, nimeni nu-l crede că a fost. Ai trăit cu adevărat? Sau doar ai existat, într-o continuă amânare a fericirii?

Se stinge lumina, prietene...

II

Un pic de întuneric. Sunt rău, dar totuși... cel puțin am avut destule iluzii care să mă mențină viu nopțile. Totul trebuie reconsiderat. Socrate spunea că „o viață fără întrebări nu merită trăită”. Dar eu am atât de multe întrebări. Și, cu fiecare răspuns pe care îl caut, mă adâncesc mai mult în această prăpastie a necunoscutului. Byron avea dreptate: „oamenii iubesc cu pasiune, dar urăsc în tăcere”. Ai urât? Ai fost invidios? Ți-ai dorit să fii altcineva? Te întreb, pe tine te întreb: ai iubit vreodată cu adevărat? Mai avem și altceva în noi, în afară de ură?

Este greu să nu urăști. Oameni, lucruri, motive... Când îți frâng spiritul și se bucură de suferința ta, ura devine singura emoție care pare justificată. Știu ce efect are ura asupra unei persoane. O sfâșie, o transformă în ceva străin, ceva ce și-a promis că nu va deveni niciodată.

Mă străduiesc să nu cedez sub greutatea acestor sentimente întunecate. Uneori, viața pare un echilibru precar pe o funie în flăcări. Emoțiile se ciocnesc de responsabilitățile mele. În minte, reacțiile impulsive prevalează asupra soluțiilor raționale. Când privesc înapoi la ziua trecută, realizez că mare parte din timp a fost petrecută reparând daunele zilei anterioare. În această existență, nu văd un viitor... doar confuzie și remușcări.

Nu trebuie să fiu nefericit pentru ca cei dragi să fie fericiți.

III

În tine există o parte ce aparține părinților tăi. Apoi, într-o zi, se adaugă o nouă parte – cea a soției tale, și mai târziu, a copiilor tăi. Abia atunci te simți cu adevărat întreg. Dar într-o zi, când ai senzația că ești complet, brusc... te destrami. Te întrebi unde au dispărut acele părți din tine, dacă mai trăiesc undeva în afara ta. Te gândești că le poți recupera, dar îți dai seama că s-au pierdut pentru totdeauna.

În momentele de liniște și contemplare, descoperim esența existenței noastre în bucuria simplă a neființei active. „Dolce far niente” – arta de a nu face nimic, dar de a simți totul.

IV

O persoană vie nu este un standard infailibil și lipsit de suflet. Orice schimbare a vremii, a presiunii atmosferice, a furtunilor magnetice – toate afectează percepția psiho-emoțională. Chiar și lucrurile vechi, preferate, sunt percepute diferit în fiecare zi. Cum bate vântul schimbării, fie în rafale, fie în adieri blânde, sufletul nostru se modelează, adaptându-se la fiecare suflu al destinului.

S-a întors acasă dezamăgit, dar și-a dat seama că visul său a fost o metaforă pentru viața sa. Își petrecuse atât de mult timp căutând ceva ce nu exista, încât pierduse din vedere lucrurile importante. Poate ar trebui să își petreacă mai mult timp cu familia și să se bucure de lucrurile simple din viață. Să se bucure de bucuriile mici.

Nu este nevoie să fie nefericit pentru ca cei dragi să fie fericiți.

V

Stătea pe verandă, privind cum valurile se sparg de stânci. Vântul îi ciufulea părul, aducând cu el un miros de sare și de eliberare. Își amintea de copilărie, când construia castele de nisip pe această plajă. Acum, nisipul îi părea rece și distant, la fel ca visele lui de altădată. Adevărata măreție a vieții nu constă în căutările noastre exterioare, ci în descoperirile pe care le facem în adâncul ființei noastre și în legăturile cu cei dragi. În final, nu suntem definiți de părțile care ne lipsesc, ci de cele pe care le-am adunat și le-am prețuit.

Nu este nevoie să schimbi lumea pentru a fi fericit. Trebuie doar să înveți să apreciezi ceea ce ai, să trăiești prezentul și să te conectezi cu cei dragi.

Sindromul (15)

  Era într-o vineri dimineață transparentă, ca apa de izvor Hebe, când a apărut pentru prima dată această minunăție tehnologică. Ce să-ți spun, lumea s-a înghesuit ca la reduceri, pe trei rânduri. Se numea „Sora Sister", verișoara lui „Frații Brothers” și a Inteligenței Artificiale. Avea mai multe funcții, în general cele ale sistemului sanitar de dinainte și chiar mai multe. Mult mai multe.

Implantul, o mică bijuterie tehnologică, se aplica la încheietura mâinii. De ce acolo și nu în frunte? Nu știu. Poate pentru că rimează cu „cocoș de munte”?!
Nici măcar nu mă interesează.

Puteai să primești și un ceas cadou, dar era opțional. Ceasul era bun pentru a monitoriza ce face „bâzdâgania,” dar eu cred că era mai mult de frumusețe, pentru impresia artistică. Graficele, liniile și cifrele dansau pe ecran, oferind o reprezentare vizuală a funcționării interne a organismului. Oare cât de mult avea nevoie cineva de aceste detalii? Pentru mine, era suficientă funcționarea perfectă a implantului.

Un punct portocaliu, un avertisment discret, semnalează eventuale carențe de vitamine. Dar nu este nevoie să intri în panică și să mănânci 3-4 kg de varză ca o capră. Sora Sister se ocupă de toate. În doar câteva secunde, echilibrul se restabilește, iar punctul portocaliu dispare la fel de rapid cum a apărut.

Oare cum era povestea aia cu varza și capra? Plus lupul. Stai să văd ce spune Sora Sis, că e și mental, adică auzi vocea aia stridentă în minte. Înainte vreme, Inteligența Artificială era o entitate externă, o voce care răsuna prin difuzoare, acum o auzi pe nebuna asta, stereo, în cap, chiar între urechi.

Și, dacă îndrăzneam să o contrazic, Sora Sis avea un vocabular atât de murdar încât îmi venea să-mi scot creierii din cap și să-i spăl cu detergent. Cu vocea ei de înger bătăuș, îmi arunca obscenități ca la ușa cortului, pe care niciun preot nu le-ar binecuvânta. Îmi era greu să cred că aceleași buze care rosteau poeme și citate filozofice puteau, într-o clipă, să debiteze un astfel de jargon buruienos, de șantier, cu cele mai grosolane invective. Era ca și cum o floare delicată mă scuipa între ochi. Îmi amintesc de o baladă despre o fecioară care, în loc de rugăciuni, înjura ca un birjar. Cuvintele ei erau ca un pumn de mizerie aruncat în față.

Am început să mă întreb dacă nu cumva Sora Sis avea un alter ego, un fel de rapper underground, pe care îl activa doar când eram prea insistent și care avea un dicționar de înjurături mai bogat decât un bucătar de restaurante fast-food.

                                                               II

În momentele când te simți captiv într-o situație care îți scapă de sub control, amintește-ți de serenitatea cu care Sora Sister are cu siguranță o glumă proastă despre asta!

Un țăran trebuie să transporte un lup, o capră și o varză peste un râu, însă barca este atât de mică încât poate transporta doar o singură încărcătură pe rând. Problema este că, dacă rămân nesupravegheate, lupul va mânca capra, iar capra va mânca varza. Cum poate țăranul să transporte toate cele trei lucruri fără ca vreuna să fie mâncată?

1. Capra duce țăranul în spinare pe celălalt mal.
2. Țăranul se întoarce singur cu gondola, fluierând cu sete O sole mio!
3. Duce varza și se întoarce cu capra în brațe, în brațele lupului.
4. Lasă capra frumușel cu varza plus lupul, pe celălalt mal.
5. Se întoarce singur, epuizat dar mulțumit. În timp ce se așază sub un copac, își amintește de toate provocările pe care le-a întâmpinat în viață. Și totuși, mereu a găsit o soluție. Cu un zâmbet larg, își spune cu voce tare: „Cred că am fost făcut pentru asta. Nu îmi vine să cred cât sunt de deștept!"

III

Am auzit că, pe vremuri, oamenii erau atât de sălbatici încât se mâncau unii pe alții, nenorociții. Colegii de muncă, vecinii, rudele. Acum nimeni nu mai știe cum arată o varză. Sau, cum zicea lupul: „capra crapă capul pietrei, piatra crapă-n patru, crăpa-i-ar capul caprei precum a crăpat piatra-n patru.”

În fine, niște bandiți! Când îți implantează „agregatul” în braț, pe micuța Sis, nu scot un cuvânt; e gratis pentru toată lumea. Dar își scot banii însutit, pentru că dacă te controlează complet, îți influențează comportamentul. De asta au dispărut reclamele. Te omorau înainte cu atâtea reclame. Acum, dintr-odată, îți e poftă de o înghețată pe băț și nici măcar nu știi de ce. Te duci frumos și cumperi, că e musai! Uite cum te fac! Te fac să cumperi.

Au dispărut și parolele, că era și asta o mare bătaie de cap. Ajunsesem să deschid și conservele cu un cod PIN! Fandoseală! Fandoseală mare.

Hopa sus, uite că vin ăștia să mă ia la masă și poate mă prind că n-am luat nici azi pastilele. La prânz avem varză călită cu cârnați, preferata lui Elon Musk, care stă în salon cu mine și tocmai a lansat o rachetă cu varză călită spre Marte, direct din baie, folosind interfața Neuralink.

În labirintul istoriei

  În labirintul istoriei, uneori se deschid porți către lumi paralele, unde coincidențele se întrepătrund, sfidând orice logică. Cazul lui Abraham Lincoln și John F. Kennedy este unul dintre acele incidente care ne provoacă să ne întrebăm: suntem doar marionete în mâinile destinului sau există o forță ascunsă care orchestrează evenimentele?

Cei doi președinți, aleși la un secol distanță, atât în Congres, 1846/1946, cât și la Casa Albă, 1860/1960, par a fi oglinzi ale unuia și aceluiași deznodământ tragic. Destinele lor s-au împletit într-o tragedie care a zguduit lumea. Într-o zi fatală de vineri, gloanțele le-au curmat viețile, spulberând speranțele unei națiuni.

Asasinatele, deși petrecute în contexte diferite - unul într-un teatru, celălalt în plină stradă - au fost marcate de o bizară simetrie. Ambii lideri au fost răpuși într-o zi de vineri, împușcați in cap, trădați de cei în care își puseseră încrederea pentru siguranța lor. Umbra morții părea să-i urmărească încă de la început, ca și cum destinul, asemeni unui regizor crud, îi conducea implacabil către aceeași scenă finală.

Coincidențele se împletesc țesând o realitate stranie, care sfidează orice explicație rațională. Numele celor doi președinți, alcătuite din câte șapte litere, par a fi un ecou al unui mister ascuns, în timp ce numele succesorilor lor, Andrew Johnson și Lyndon Johnson, cu cele treisprezece litere, amintesc de numărul asociat adesea cu ghinionul și ocultismul. Secretarul lui Kennedy purta numele de Lincoln, iar secretarul lui Lincoln purta numele de Kennedy, într-o întrepătrundere a destinelor demnă de o narațiune kafkiană.

Locurile asasinatelor sunt la rândul lor încărcate de simbolism. Lincoln a fost asasinat în Teatrul Ford, iar Kennedy într-o...mașină Ford. Asasinul lui Lincoln s-a refugiat într-un depozit, după ce a fugit dintr-un teatru, în timp ce asasinul lui Kennedy a făcut drumul invers: a fugit dintr-un depozit și a fost prins într-un teatru. Ambii asasini, născuți la un secol diferență, John Wilkes Booth în 1839, respectiv Lee Harvey Oswald în 1939 și cunoscuți după cele trei nume, au fost uciși înainte de proces.

Aceste conexiuni misterioase, împreună cu pierderea tragică a fiilor ambilor președinți și a copiilor soțiilor acestora la Casa Albă, au alimentat numeroase teorii conspiraționiste de-a lungul timpului. Unii susțin că o forță necunoscută a orchestrat aceste evenimente, într-un plan mai amplu decât putem înțelege. Alții vorbesc despre o fatalitate care i-a urmărit pe cei doi lideri, ca o umbră întunecată. Indiferent de explicație, aceste coincidențe rămân un mister care ne determină să ne întrebăm: suntem doar marionete în mâinile destinului sau există o forță ascunsă care trage sforile?

Întâmplările acestea ne provoacă să ne îndoim de liberul arbitru și să ne întrebăm dacă există un plan prestabilit pentru fiecare dintre noi sau dacă nu suntem, pur și simplu, doar niște victime ale hazardului. Întrebări similare au frământat filosofi și teologi de-a lungul istoriei, iar aceste coincidențe ne oferă un nou pretext pentru a le relua.

Poate că toate aceste evenimente nu sunt întâmplări, ci semnalele unei ordini subtile, a unei interconectări a tuturor lucrurilor, pe care încă nu o înțelegem pe deplin.

Fragmente de fericire

     Se trezi cu un sentiment de neliniște. Un nod dureros îi strângea stomacul, iar inima bătea într-un ritm neregulat, ca și cum ar fi vrut să scape din piept. Încercă să o recunoască și să pună un nume acestei fețe familiare, cu trăsături destinse și zâmbet cald.

Își întinse mâna spre ea, dar aceasta se topea ca aburul, lăsând în urmă doar un gol imens. Se simțea ca un naufragiat într-un ocean de amintiri, fiecare val spărgându-i speranța. Gândurile aterizau ca fulgii de zăpadă în palmă, momente rapide care se topeau, în timp ce lacrimile îi alunecau pe obraz, neașteptate ca o ploaie de vară, mărturie a unei dureri pe care nu o înțelegea pe deplin.

Mirosul de vechi și de uitare plutea în aer, amestecându-se cu parfumul florilor uscate. Secunde, minute, ore se scurgeau în nisipul timpului, iar el se simțea din ce în ce mai adânc într-o prăpastie fără fund, între acum și atunci. Ea era doar o umbră palidă a fericirii de altădată, pierdută în labirintul viselor. Pe candelabrele vechi odihneau fluturi colorați, odinioară vii și liberi, acum prinși în pânze de mătase, deasupra podelei sălii de dans. Notele melodiei, cândva pline de viață, îi răsunau acum în urechi ca un ecou îndepărtat. Imaginea ei, zâmbind și dansând în lumina reflectoarelor, îi apărea cu claritate în minte. În tăcerea camerei, nu mai era decât o reminiscență vagă, o fantomă a iubirii pierdute. Înconjurat de ecoul muzicii și învăluit în parfumul amintirilor, a realizat că timpul nu putea șterge nimic din ce a fost. Legătura lor, o panglică invizibilă țesută din vise și lacrimi, îi lega pentru totdeauna, într-un dans cosmic al timpului. În inima nopții, a știut că iubirea lor trăia veșnic, ca o stea căzătoare care își lăsase lumina în sufletul său.

Efectul Dunning-Kruger

 Capitolul 1: Ritualul Autoflagelării Sonore

Karaoke este un ritual modern al autoflagelării sonore, unde talentele ascunse - sau mai bine zis, non-talentele ostentativ expuse - își fac de cap. În acest sanctuar al notelor false și al ritmului sincopat, oamenii se abandonează unui catharsis vocal parcă convinși că urechile celor din jur sunt instrumente de tortură, special concepute pentru asemenea agresiuni auditive. Mieunatul de pisică in călduri are pretenții grandioase de Pavarotti.
M-am gândit și am găsit câteva motive posibile. Cei care “torturează” microfonul ar putea suferi de o lipsă cronică de autocunoaștere muzicală, lipsă de practică, de ureche și de voce, surplus de alcool la bord și, desigur, “Efectul Dunning-Kruger”. “Torturații” sunt așa de indulgenți din motive evidente, nu mai detaliez, că aș putea fi iar vaccinat împotriva voinței mele și arestat la domiciliu!

Capitolul 2: Efectul Dunning-Kruger în Societatea Modernă

Am apelat la coana Wikipedia: “Efectul Dunning-Kruger, numit după psihologii David Dunning și Justin Kruger, este un fenomen psihologic în care persoanele cu abilități limitate într-un anumit domeniu tind să își supraestimeze cunoștințele”. Clar ca un arpegiu. Cu alte cuvinte, cei care sunt de rahat într-un domeniu tind să creadă că sunt mult mai buni decât sunt în realitate. De asemenea, au tendința să subestimeze abilitățile celorlalți, mai ales ale celor care sunt mai buni. Este o tulburare narcisistă a personalității, indivizii cu această tulburare având o imagine de sine grandioasă și o sete excesivă de admirație, inclusiv "boala băgării în seamă!" Pe scurt, cu cât ești mai prost, cu atât te crezi mai deștept!

Capitolul 3: Manifestările Efectului Dunning-Kruger

Efectul Dunning-Kruger este omniprezent în societatea actuală. La recentul Campionat European de fotbal, naționala noastră l-a demonstrat în toată splendoarea sa: mult zgomot pentru nimic! Societatea modernă idolatrizează individualismul și succesul personal, ceea ce ne face să ne concentrăm pe punctele forte și să ignorăm sau subestimăm slăbiciunile. Internetul și rețelele sociale ne bombardează cu informații și dezinformări, făcând dificilă distingerea între adevăr și fals. Asta duce la o supraestimare a propriilor cunoștințe. Nici măcar vremea probabilă nu e mai brează, dacă zice că 40% plouă înseamnă că 60% nu plouă! Oamenii evită feedback-ul negativ de teamă să nu supere, iar societatea devine tot mai divizată, fiecare retrăgându-se în propria “bulă” de informații și opinii. Expresia “Bă, tu nu știi cine sunt eu!” este manifestarea perfectă a efectului Dunning-Kruger: o imagine de sine supraestimată și zero interes pentru opiniile altora.

Capitolul 4: Manelele - Oglinda Societății
O reflectare perfectă a societății și a efectului Dunning-Kruger sunt manelele. Versurile lor, cu accent pe bogăție ostentativă, femei belea, mașini bengoase și dușmani imaginari, par să oglindească cultura contemporană, dar realitatea e mult mai complexă.

“Mă uit pe geam în zadar, afară ninge vulgar…” - un vers care rezumă perfect absurdul.

"Timpul pe care vă place să-l pierdeți nu este timp pierdut", spunea John Lennon. Așa că, dacă îți place să te plimbi cu mașini "iubite și refolosite" și să-ți imaginezi că sunt noi, ești pe drumul cel bun!

„Când oamenii îmi pun întrebări stupide, este obligația mea legală să fac o remarcă sarcastică." (Morgan Freeman)

Și, nu te bucura că mai rău nu se poate. Se poate!

Capitolul 5: Distorsiunea Realității

Manelele nu sunt doar muzică, ci și un mod de viață. Maneliștii bifează evenimente în loc să le trăiască, umblă cu banii la vedere, închiriază mașini scumpe să vadă lumea, se auto-proclamă “bogătani” deși au un trai modest, merg la mare o zi ca să-și facă poze cu roaba de șampanie, câte unul și pe rând, își duc copiii la școală cu mașina deși e la doi pași sau merg cu bolidul să-și cumpere pâine de la magazinul din colț, apoi spală roțile cu cea mai scumpă șampanie!

Modul de viață manelist distorsionează realitatea și creează o lume utopică. În anii '90, președintele Iliescu spunea că o prioritate este integrarea minorităților în societate, dar după 35 de ani se pare că este exact invers! Ce părere ai, man?

Capitolul 6: Epilog

Manelele și efectul Dunning-Kruger sunt doar două dintre simptomele unei societăți care se zbate între realitate și iluzie. Într-o lume unde aparențele contează mai mult decât esența, nu e de mirare că ne trezim înconjurați de “bogătani” cu ceasuri false și palate din chirpici. Așa că, data viitoare când vezi pe cineva spălând roțile mașinii cu șampanie sau auzi un vers de manea despre femei și dușmani, amintește-ți că trăim într-o epocă în care fiecare își poate crea propria realitate, oricât de absurdă ar fi ea. Să ne bucurăm de spectacolul oferit de cei care trăiesc în propria lor bulă de autoamăgire. Nu de alta, dar măcar avem de ce râde!

A story for serious people (3)

    Într-o pădure deasă, trăia un șarpe viclean și autoritar pe nume Ashley. Ashley era cunoscut pentru tendințele sale dictatoriale și pentru capacitatea sa furtunoasă de a constrânge animalele să creadă orice îi trece prin cap.

Într-o zi, Ashley a anunțat prin toate canalele media că un ciclon catastrofal va sări din Mediterana taman în poiana lor și va mătura pădurea cu sălbăticie, de la vest la est, cu toate codurile colorate cu tot! Animalele trebuie să se închidă în vizuini sau scorburi, (pentru că Ashley are și boala închisului în case), peștii să înoate numai pe sub apă, iar din balcoane să fie evacuate urgent butoaiele cu murături! 

Vietățile au fost îngrozite și au început să se pregătească cu sârg pentru apocalipsă. Au strâns provizii de la Lidl, cartofi albi la sac de 10 kg, tortelloni de Taormina și Aperol la litru, preț 9,99 euro, ofertă de nerefuzat, au închis ferestrele și ușile de la cotinețe și au parcat mașinile sub poduri.

Dar furtuna nu a venit. A venit în schimb o zi de toamnă tristă, cu o briză vulgară și o ploicică nesimțit de pașnică. Animalele au ieșit din casele lor și au fost uimite să vadă că nu a fost niciun ciclon, tornadă sau măcar un puișor de vijelie. Au fost furioase pe Ashley pentru că le-a mințit și le-a speriat, dar s-au retras timorate la gândul că, în nebunia lui, Ashley ar putea trece iar la vaccinări!

Vara lui Ciucea

În lumea noastră se pare că lucrurile bune își fac apariția doar după ce trecem prin nenorociri. Fericirea se dovedește a fi un fenomen post-traumatic.

Încet-încet, vara asta se duce la vale, ca nisipul de pe plajă în clepsidră. Ziua mai pâlpâie timid câteva ultraviolete, dar nopțile sunt răcoroase ca apa din adâncuri. Frunzele pătate de timp sunt eutanasiate și incinerate pe loc, în grămezi mari, în timp ce pensionarii stau cu ochii beliți pe geam, așteptând pensiile recalculate.

Am avut o lungă vară fierbinte, cu Olimpiadă, Campionat European de fotbal, turnee de Grand Slam dar și rătăciri nocturne pe străduțele întortocheate ale Veneției, în căutarea unei umbre în piața San Marco, așa cum mi-o aminteam din trecut..

- Buonasera! Mi porta un Aperol Spritz!

- Certo, abbiamo. Lo desidera classico?

- Con un po' più di prosecco, per favore.

- Va bene, un Aperol Spritz più forte, allora.

- Grazie!

Ciucea, deși avea un cal cu pedale, tot călărea. Să nu subestimezi niciodată posibilitatea de a fi mai rău! Toată vara s-a vorbit numai de Ciucea și încă se mai vorbește. Ceva se întâmplă!

II

Chiar acum, când toamna se apropie cu pași vioi, micuțul Judd Trump s-a dezlănțuit în toată splendoarea sa la Masterul Saudit, unde a înhățat din zbor premiul cel mare de 500.000 de lire sterline, consolidându-și poziția de lider mondial, iar acum, cu break-ul nr. 1000 a intrat în istorie, în timp ce Liverpool a prins noi valențe artistice cu noul antrenor Arne Slot și e lider în Premier League.

Cu atâtea succese fulminante ne așteptăm la o catastrofă iminentă!

După ce jucătorii echipei naționale de fotbal în frunte cu Ciucea au lustruit cu mult sârg băncile de rezerve, și-au luat de curând obiceiul, (bun obicei!), să facă curat în vestiar la plecare! Parcă-i văd cum, după fiecare meci, șterg praful și dau cu mopul cu seriozitate, amintind de naționala Japoniei! Mă gândesc răutăcios că era mai bine dacă învățau de la japonezi să facă mașini!

Au ruginit frunzele din copaci, man dar și medaliile de la gâtul sportivilor olimpici. Norocul nostru e că nu sunt prea multe. Sigur că l-am atenționat pe David, sportivul nostru universal, în repetate rânduri, să nu intre cu medaliile în "balon", pardon, în bazin, că le transformă în bijuterii pentru sirene. Le-am prevenit și pe canotoare să nu schimbe copaia răsturnată cu un submarin, că uite ce se poate întâmpla: băieții de la dublu vâsle și-au agățat medaliile de periscop!

Poate că ar trebui, pe viitor, să ne concentrăm mai mult pe sporturile nautice și să ne declarăm țară insulară. Cine știe, poate așa vom reuși să organizăm primele Jocuri Olimpice Subacvatice. 

Vom cuceri fuduli fundurile mării, sub stindardul curcubeului, conform directivelor UE, și, după Atlantida, vom deveni a doua populație care s-a dat în totalitate...la fund!

Gardianul Universului

 

A fost odată ca niciodată, într-un tărâm îndepărtat... În noaptea când luna se prefăcea într-o unghie murdară, zgâriind cerul, Piticul Moțăilă s-a trezit cu un gust metalic în gură și o senzație de cădere liberă. Un foșnet persistent, ca de aripi de molie, îl scotea din sărite. Când deschise ochii, luna îi părea mai aproape, iar umbrele din cameră se conturau ca niște monștri care-l priveau cu ochi lipsiți de viață. Inima îi bătea într-un ritm nefiresc, ca și cum cineva îi număra bătăile din piept cu ciocanul. Cu un fior rece, își aminti de visul cu dragonul și de pădurea întunecată. Oare nu era decât un coșmar? Sau poate, o parte din el rămăsese prinsă în acea dimensiune întunecată, iar acum, întunericul îl trăgea înapoi ca o mare de spumă argintie la reflux.

II Adânc, în bezna conștiinței, Moțăilă se trezi din nou proiectat în visul său infernal. Pădurea era un tărâm al contrastelor bizare, copacii bătrâni, cu scoarța zbârcită și răni deschise, păreau a fi paznicii întunecați ai acestei lumi stranii. Mirosul de pământ umed și carne în descompunere îi umplu nările, iar aerul rece îi tăia pielea. Ciupercile pulsau într-o lumină sinistră, ca niște inimi întunecate care băteau în ritmuri nefirești.

Moțăilă zbura printre crengi ca o nălucă, ascultând șoaptele vântului care începuse să vorbească într-o limbă uitată și bu-hu-hu-ul bufnițelor care răsunau ca niște râsete sinistre. Deodată, zări o lumină orbitoare care străpungea ceața, ca un ochi uriaș care îl observa din adâncul pădurii. Curiozitatea nefirească îl împinse mai departe, spre sursa strălucirii. Acolo, în mijlocul unei poieni scăldate în lumina lunii, se afla o creatură stranie, un dragon, o fiară mitologică cu aripi întinse cât cerul, care își ridică capul din adâncurile unei peșteri întunecoase. Solzii verzi ca veninul unui șarpe îi sclipeau ca un foc rece, iar ochii lui galbeni, ca două stele căzute într-un abis întunecat, păreau să-i citească cele mai ascunse gânduri. Moțăilă se opri, cuprins de o frică amestecată cu fascinație. - Ai venit, micuțule Moțăilă, răsună vocea gravă a dragonului, ca un ecou întunecat într-o catedrală abandonată. Am așteptat acest moment de o veșnicie...

III

Dragonul își întinse gâtul lung și îl privi pe Moțăilă cu ochi strălucitori. - Ai fost ales, micule pitic, șopti el cu o voce care pătrundea până în măduva oaselor. Soarta lumilor noastre se împletește. Moțăilă, cuprins de o spaimă nedefinită, întrebă: - Ce vrei de la mine, creatură a nopții? Dragonul zâmbi, un zâmbet care dezvăluia o mulțime de colți ascuțiți. - Îți voi spune totul, absolut totul, dar mai întâi vino cu mine. Și astfel, Moțăilă fu condus în peșteră, într-o sală imensă, decorată cu simboluri străvechi. În centrul sălii, pe un altar de obsidian, se afla un cristal strălucitor. Dragonul îi explică:

- Acest cristal străvechi, a fost creat de o civilizație dispărută, care conține o hartă a universului și capacitatea de a deschide portaluri către alte dimensiuni.

Moțăilă era uimit. El, un simplu pitic, ales să salveze Universul? Însă, înainte să-și poată pune întrebări, dragonul continuă: Eu sunt Gardianul cristalului, dar am fost închis în această dimensiune de o forță întunecată. Tu ești alesul care mă va elibera și împreună vom găsi fragmentele cristalului, împrăștiate în diverse galaxii, apoi vom restabili ordinea.
Moțăilă privi în ochii dragonului și văzu acolo o durere veche, dar și o speranță firavă. În acel moment, cristalul pâlpâi intermitent și se transformă într-o hartă stelară proiectată în aer. Fiecare stea reprezenta o galaxie, iar liniile luminoase care le uneau indicau locația fragmentelor. Însă, în centrul hărții, era o stea neagră, pulsând cu o energie întunecată.

Dragonul își înclină capul: - Aceasta este sursa întunericului, șopti el. Forța care m-a închis aici. Dar nu te teme, micuțule Moțăilă, împreună vom învinge.
În momentul acela piticul a atins cristalul și o lumină orbitoare l-a învăluit. Când lumina s-a stins, Moțăilă era transformat. Ochii îi străluceau cu o putere necunoscută, iar în mâini ținea o sabie de energie pură, forjată din însăși esența cristalului. Era arma supremă, capabilă să înfrunte orice dușman.

IV

Și așa, Moțăilă și dragonul pornesc într-o călătorie epică prin cosmos, căutând fragmentele cristalului și confruntându-se cu creaturi extraterestre și pericole de neimaginat. Pe parcurs, descoperă că forța
întunecată nu este doar o entitate abstractă, ci o inteligență artificială rebelă care dorește să stăpânească întregul univers.

După ce adună toate fragmentele, Moțăilă și dragonul se întorc la locul de origine al cristalului, o planetă pustie și arsă. Acolo, îi așteaptă o confruntare finală cu Inteligența artificială. Într-o bătălie cosmică care cutremură însăși țesătura spațiului-timp, Moțăilă reușește să introducă fragmentele cristalului în dispozitivul principal al inteligenței artificiale, supraîncărcându-l și distrugându-l. Cu amenințarea înlăturată, universul este salvat. Însă, în momentul victoriei, cristalul începe să se fisureze, iar dragonul devine din ce în ce mai slab. Cu ultimul suflu, îi spune lui Moțăilă:

- Am îndeplinit misiunea. Acum, tu ești Gardianul! Moțăilă rămase singur, cu cristalul în mâini, privind spre stele. Își dă seama că destinul său s-a schimbat pentru totdeauna. Nu mai este doar un pitic obișnuit, ci un erou cosmic, cu o responsabilitate enormă.
Și astfel, începe o nouă eră, în care Piticul Moțăilă va veghea asupra universului, asigurându-se că echilibrul va fi menținut veșnic.

Așadar în adâncurile cosmosului, o nouă legendă a luat naștere. 

Dar asta este o altă poveste, pentru altă dată.

Cina cea de taină

  Mă străduiesc de o viață să ating culmile jalnice ale sărăciei, să nu mai am nici bani de pâine și să-mi găsesc liniștea în bezna financiară. Dar viața, în infinita ei răutate, îmi tot aruncă în față bani, case și averi. E ca și cum aș fi blestemat să fiu bogat, averile se tot îngrămădesc la ușa mea, iar în loc să mă scufund, plutesc pe un ocean de bani până la gât! Chiar și când am încercat să-mi sabotez cariera, am ajuns șef peste noapte. Ba am câștigat la loterie, ba am căpătat o moștenire neașteptată, case sau vile drept în buricul târgului! Și au fost o duzină de burice!

Chiar și moartea pare să-mi întoarcă spatele. Am supraviețuit unor internări la spital, la care în mod normal nu scapi. Cum să nu fiu invidios pe vecinul de salon căruia i-au greșit perfuzia de mai multe ori sau pe cei doi vecini de pat, Bonciu și Banciu, cărora le dădeau mereu medicația invers! Cum să nu pup și eu o singură injecție cu o seringă fără ac sau fără nimic în ea, că greșeala e omenească, doar cine nu muncește nu greșește! Pe mine nu s-au lăsat până nu m-au scos pe ușa spitalului îmbunătățit. Parcă universul conspiră împotriva eșecului meu!

Când toată țara se aruncase la jambierele mirositoare ale fotbaliștilor naționalei, care put de talent, acei eroi care ne-au făcut să nu regretăm sistemul patriot dăruit adversarilor, eu, ca un critic înrăit, nu am fost impresionat de jocul iute de picioare pe ritm de manele al "generației de...selfie-uri pe teren" și am pariat că vor lua 5 boabe de la amândouă Țările de Jos!

Banii i-am donat unor parveniți, supărați că ziua petrecută la mare în week-end a fost însorită și apa neobișnuit de caldă. Aveau gura în paranteză, de oftică, pentru că, după ce au plecat ei a urmat o săptămână de ploi și furtuni!

Eu nu sunt supărat deloc pentru că anul acesta nu am fost pe litoral. Nici dacă aveam bani nu mă duceam, că e "une bataille de jeux", ci donam banii la adăpostul pentru câini.

Soarta mi-a rezervat un rol tragicomic, să fiu un Don Quijote al sărăciei, luptând cu morile de vânt financiare. Cu fiecare an, mă afund tot mai adânc în mlaștina averii, până peste cap. Parcă aș fi un Sisif modern, împins mereu în sus de o piatră din aur masiv.

Sărăcie mare și la festivitatea de la Jocurile Olimpice de la Paris. Sărăcie de bun simț! Inițial s-a dorit organizarea la Fundulea, cu pacienți de la Fundeni, iubitori de curling și coniac Courvoisier dar s-a opus Marcu! Cum care Marcu? Care trage-n cur cu arcul! Cât despre cina cea de taină, nu era nicio taină, că se vedea tot!

Lumea în care trăim

 

O voce ca a Timpului, sleită de ani, dar cu o sclipire a vieții trăite din plin, șoptește povești despre o lume care se transformă. O lume în care așteptarea bucuriei este mai mult decât bucuria în sine, o lume unde unii se pierd în negura neputinței, uitând să mai spere, în rostogolirea pe scara ignoranței. - Și dacă această bucurie e durere, atunci e mai mult decât durere, șoptește vocea, pierzându-se în ceața confuză a tăcerii. O farsă de lume crudă a iluziilor schimbătoare... De ce am nevoie de ea?

Oamenii se luptă cu o realitate nouă, dominată de boli, războaie și incertitudini. Se pare că vaccinurile COVID sunt eficiente, "motoarele de gândire" ale omenirii au intrat în hibernare, iar în curând vor fi dotate cu inteligență artificială.

                                                                        II

   Nicio generație nu poate trăi normal dând cu piciorul la ceea ce a moștenit de-a lungul secolelor. Nu-l poți ignora pe omul care a inventat roata, spunând că nu ne interesează. Gata, noi luăm totul de la capăt, începând cu anul de grație 2020, resetăm realitatea și rescriem istoria după interesul nostru. Bieții greci, romani sau cei din perioada Renașterii habar n-aveau de computere! 

Creierul uman nu va putea fi niciodată reprodus la nivelul unei inteligențe artificiale pentru simplul motiv că nu poate să refacă raportul dintre conștient și inconștient din mintea noastră. Marea parte a creativității lumii s-a realizat prin colaborarea dintre procesele inconștiente ale minții și cele conștiente.

Inteligența artificială nu poate crea traseele minții lui Beethoven atunci când compunea sonatele sale, pentru că nu are necunoscutul din mintea omului atunci când creează ceva genial. Mintea umană este o galaxie întoarsă către interior, care are o parte necunoscută a infinitului nostru mental. Inteligența artificială poate să imite releele inteligenței, iar cei care o folosesc nu sunt decât anexa unui robot.

III

Totul pare rece și scump. Ploile diluviene de afară mă duc cu gândul la vremuri mai simple, când filmele se vizionau pe ecran mic. Îmi amintesc de perioada când ne uitam la trei filme pe zi și mâncam eugenii, iar eu îți spuneam că o să facem diabet de la atâtea dulciuri..

- Îți amintești? întreb, cu un zâmbet metalic.

Lumea se schimbă dar omenirea nu se oprește din a merge mai departe. Ne promiteau că până în anul 2000 vom scăpa de toate bolile. Acum, în 2024, mă chinui amarnic să desfac un banal capac de la o sticlă cu apă, iar pentru o banală răceală îmi risc viața la Spitalul de morți!

Limbajul evoluează într-un mod atât de capricios, încât chiar și cuvintele născute dintr-o pronunție neîndemânatică pot ajunge să fie îmbrățișate cu entuziasm. Sunt cuvinte care, deși au pornit ca greșeli de neiertat, acum defilează pe podiumul lexicului ca și cum ar fi fost întotdeauna parte din dicționar.

IV

Pe măsură ce zilele trec, numerele celor care ne-au părăsit se șterg din agendele noastre, ca și cum ar fi fost doar niște trecători în viața noastră digitală. Ei nu mai sună, nu mai răspund, și, într-o tăcere apăsătoare, sunt eliminați din prezentul nostru. Nu ar trebui să ne întrebăm dacă, prin acest gest, nu le negăm și ultimul refugiu al amintirii? Viitorul este teribil de incert dar speranța persistă. Secolul acesta se simte mai tăcut decât noua sa normă milenară. Nu tânji neapărat după trecut, ci privește noua realitate cu inspirație, găsind puterea în lucrurile simple pe care le-ai iubit mereu, în bucuriile mici. O lume în schimbare, cu bucurii și tristeți, speranțe și temeri. O lume în care oamenii se adaptează, învață și merg mai departe, așa cocoșați cum sunt, îmbrățișând umbrele trecutului ce le modelează prezentul.

Ca și cum aș fi.

Luminile orbitoare ale candelabrelor mă orbesc temporar, în timp ce orchestra se tânguie într-o lamentare solemnă. O simfonie de tacâmuri clănțănind, acompaniază dansul grațios al chelnerilor cu mănuși albe, aducând ofrande culinare pe platouri de argint.

Toată lumea este învăluită în straie impecabile, papioane negre și rochii de seară cu glamour, o imagine a opulenței și a rafinamentului. Dar, în spatele acestei fațade impecabile, mă simt ca un peștișor prins în undiță, sufocat de corsetul acestei realități străine. Zâmbetul meu politicos ascunde o furtună interioară, un tumult de emoții contradictorii. Ochii mei, ferestre către sufletul de mult pierdut, caută sclipiri în privirile celor vii. Oare percep ei nefericirea ce îmi macină ființa? Oare simt ei goliciunea ce îmi bântuie sufletul? Probabil că nu.

   Oamenii din jurul meu vorbesc despre bani și putere. Muzica îmi umple urechile dar nu pătrunde în inimă. Gândurile fug spre o altă viață, un vis năruit. Am renunțat la acest ideal pentru a urma o cale mai sigură, o cale ce promitea succes și stabilitate. Acum, privesc înapoi cu regretul faptei împlinite, realizând amăgirea alegerii mele. Am sacrificat fericirea pe altarul unei iluzii, a unei vieți care nu îmi aparține cu adevărat. Mă simt ca o marionetă controlată de forțe invizibile, lipsită de controlul propriului destin. Sunt prins într-o cușcă de aur, fără a simți o adiere de aer curat. 

 Într-o zi, voi ieși din această sală grandioasă, fără să privesc înapoi. Voi fi liber, eu însumi. Voi avea o față îmbătrânită dar o atitudine ca și cum aș fi trăit o viață din plin. 

Ca și cum aș fi.