Nu există început

 

Există muzică ce îți captivează atenția, obligându-te să rămâi alert, să îi urmărești fiecare nuanță și schimbare. Și există muzică ce te înghite într-un ocean de vibrații, care nu cere analiză, ci abandon. Pe acest tărâm se află Tangerine Dream, un univers în care ritmul nu bate, ci pulsează, în care sunetul nu începe și nu se termină, ci se scurge ca o spirală hipnotică. Nu există început. Nu-ți amintești exact momentul în care a început. Nu-ți amintești când s-a încheiat. Dar știi că ai fost acolo, suspendat între sunete, între ecouri, între vibrații care se strecoară înlăuntrul tău fără să ceară permisiune. Nu trebuie să înțelegi.

Muzica lor nu e o călătorie, ci o stare. O plutire. Se ascultă fără intenție, fără grabă, în lumina slabă a serii, într-o cameră unde nisipul din clepsidră s-a sfârșit.
Se strecoară în fundal ca o mătase hipnotică, ca un flux care te poartă mai departe decât ai crezut că vei ajunge. Timpul s-a oprit. Nu așteaptă să fie descoperiți. Conduc revoluții muzicale înainte de vreme, schimbând regulile înainte ca lumea să realizeze că ele există. În spațiul cosmic, tăcerea e absolută. Dar aici, unde mintea se destramă, muzica pulsează și se pierde în modulații eterice. Sunetele respiră.

Pentru cei care caută ritmuri precise, această incursiune sonoră poate fi o provocare. Dar pentru cei care înțeleg că muzica nu trebuie să conducă, ci să învăluie, descoperirea lor devine o experiență. O întâlnire cu sunetul? Nu-l poți descrie ca pe un spectacol. Nu te ține captiv, nu te electrizează, nu te agită. Te lasă să te scufunzi într-o stare între veghe și vis, într-un loc unde fotoliile și canapelele ar trebui să fie obligatorii, unde nimeni nu are nevoie să fie alert, ci doar să existe în muzică. Este permis să te pierzi, între veghe și vis.

Când pulsațiile se prăbușesc cu abandon cristalin, sublimul apare dintr-o dată și explorează acele colțuri ale minții pe care nu știai că le ai. Nu cer atenție, ci abandon. Sunetele se strecoară în tine fără să ceară permisiune. Frigul din canion te înghite. Într-o lume a muzicii programate și a ritmurilor precise, sunetul devine duelul dintre organic și artificial. O armonie care trăiește între extreme, propulsată înainte fără să fie reținută de vreo regulă. O linie subțire între haos și perfecțiune. Viața se desfășoară cu o viteză pe care nu o alegem noi. Uneori aleargă, alteori se dilată într-o secundă nesfârșită. Sunetele fac același lucru. Te întind și te restrâng, te suspendă într-un ritm fără margini, într-un flux de vibrații care nu își propune să ajungă undeva, ci să fie acolo. În aer. În tăcere. Dacă într-o zi, după toate aceste călătorii sonore, voi deveni un simplu copac, vreau să fiu unul care crește încet, fără grabă, care își lasă frunzele să freamăte în sunetele ascunse ale vântului. Și să rămân acolo. În tăcere. Lângă tine. Pentru că unele lucruri nu trebuie înțelese, ci doar trăite. Iar cele mai multe șoapte nu au nevoie de cuvinte...



(Edgar Froese, Cristopher Franke și Peter Baumann - Tangerine Dream)

Jurnalul unui clovn lucid I-X

Molière, un observator cinic al lumii, își începe ziua cu o revelație adâncă: „Când un clovn se mută într-un palat, el nu devine rege, ci palatul devine circ.”

Această maximă îi servește drept lentilă prin care privește absurdul cotidian. Știe una și bună, dar probabil n-a anticipat că circul nu ocupă doar palatul, ci înghite întregul oraș. Uneori chiar și planeta.

Ieșind de la concertul cu Marillion, transfigurat într-o beatitudine aproape mistică, ca un apostol rătăcit în lumina difuză a unui solo de chitară, se simte mai bun, mai împăcat cu sine, ba chiar și mai frumos. Un solo care conține mai mult adevăr decât o întreagă ediție de știri.

Dar euforia se evaporă rapid, ca un parfum ieftin într-un lift aglomerat. Oglinda retrovizoare a Daciei distorsionează realitatea în reflexii ce par schițate de un Salvador Dalí într-o zi proastă. Cine mai are timp pentru detalii când lumea pare să se destrame? Oamenii vorbesc în clișee, iubesc în reclame și gândesc în sloganuri.

Reveria aceea plutește încă în aer, dar, ca orice stare de grație, se sfârșește brusc. Un gest mecanic pe butonul radioului și, din boxe, explodează simfonia de sfârșit de lume: încălzirea globală, războaie fără sfârșit, prețuri care sfidează legile economice. Parcă planeta se transformă într-un experiment ratat al lui Darwin iar iluzia zen se volatilizează mai rapid decât speranțele unui pensionar la Casa de Pensii.

„Aha, acum am înțeles sensul vieții,” murmură Molière, cu un sarcasm ce plutește în aer ca ultimul fum de euforie post-concert, în timp ce șterge cu mâneca o pată suspectă de noroi, sau poate e altceva, de pe geamul mașinii.

                                                                  II

   

Din radio curge o melodie proastă care pare să dureze cât o eră geologică. Molière, cu fruntea lipită de volan ca un filosof răpus de banal, oftează: - O melodie proastă durează întotdeauna mai mult decât o melodie bună. Probabil e compusă de cineva cu o sete infinită de răzbunare.

Pe colțul străzii, doi pensionari își dispută meciul de aseară cu patimă, de parcă scorul le-ar fi decis scăderea colesterolului: - Atât a lipsit să-i dea penalti lui Lamine Yamal! - Atâta să ți se facă matale, bre, când ți-o fi lumea mai dragă! Molière zâmbește în sinea lui: poate că fotbalul a rămas singurul loc unde deciziile arbitrare mai stârnesc revolte sincere. În rest, lumea acceptă absurdul fără proteste. 

Din fața blocului, Renata Bastonata, care salută pe toată lumea cu o lovitură scurtă de baston în tibie, privește scena ca un dirijor în pauză de masă. Poartă o bască franțuzească și o privire care ofilește florile. - D-aia avem VAR! urlă ea pițigăiat, ridicând bastonul spre cer. Pe o alee, doi bărbați se pupă cu sete ca la deschiderea Jocurilor Olimpice de la Paris! Molière se oprește, puțin derutat. Oare a început vreo revoluție afectivă pe care a ratat-o? Sau lumea a renunțat la orice formă de discreție? Își amintește brusc de vecina sa, Renata Bastonata, care ar ști, cu siguranță, cum să-i salute…

Reveria se destramă definitiv în fața unui magazin de electronice: ecranele expun simultan imagini apocaliptice și peisaje psihedelice, într-un montaj ce pare regizat de un David Lynch somnambul, asistat de un algoritm gripat. Molière oftează: realitatea e un film experimental prost montat, în care nimeni nu-și mai amintește cine e personajul principal.

Își ridică privirea spre un geam luminat de la etajul unei clădiri vechi. Într-un colț prăfuit al camerei, Cicerone, Coco și Mișu asistă în tăcere, martori ai unei scene ce pare să marcheze o schimbare de epocă.

Cicerone, cu aerul unui estet rafinat, privește cu dispreț cutia metalică pe care femeia din pat o deschide absent. Mișu, mai realist, își drege vocea din spatele caloriferului: – Vezi, Cicerone? Ăsta e apogeul existenței femeii moderne. O cutie de măruntaie procesate. Nu mai există ritualuri culinare, doar o conservă deschisă și, poate, o bere. Regina zilelor noastre nu mai are bucătărie, ci doar un suflet resemnat în gelatină.

Vocea de la radio își continuă explicațiile, cum umiditatea, presiunea atmosferică și starea rețelei electrice afectează fidelitatea sunetului. Molière clatină din cap: - Oare și la oameni e la fel? Dacă ai rețeaua emoțională fluctuantă, nu mai percepi clar nici sensul, nici tonul? „Nutriția curată, cheia sănătății”, mai adaugă vocea cu emfază pseudo-științifică. Molière își amintește de părerea culinară a Renatei Bastonata despre o cunoscută "vedetă": - Din buzele ei s-ar putea face lejer un kil de parizer și trei cutii de pate. Viața nu e o tragedie, își spune Molière , ci o farsă bine montată. Iar cine râde la final... probabil n-a înțeles gluma.

                

                                                             

                                                                     III

Ajuns acasă, Molière se prăbușește în fotoliul ponosit, unde un arc rupt pare să reacționeze la starea vremii și la moralul național. Se uită fix în tavan. Acolo nu vede vreo revelație divină, ci o pată de umezeală în formă de harta țării. Sau poate e Papua Noua Guinee? Diferența e de context, nu de formă.

Aprinde televizorul, unde un analist politic cu fața unui crupier blazat explică de ce inflația e o iluzie optică și salariul minim e o formă de iluminare spirituală. Molière notează mental: Într-o lume guvernată de gândaci, cei cu antene lungi sunt elitele. Pe birou, o muscă se zbate într-un pahar cu vin rămas de la o poezie neterminată. Privește scena ca pe o alegorie involuntară: Așa e și cu cetățeanul. Intră cu speranță într-un pahar cu promisiuni și moare înecat în birocrație. Deschide o carte de filozofie, dar din pagini curge un fluturaș electoral. Parfumat. Promite mântuire fiscală și transport gratuit către absurd. Promisiunea e semnată de un candidat care zâmbește ca un gândac de bucătărie căruia i s-a oferit un apartament în centru. Pe datorie. La radio, se discută despre „sfârșitul meritocrației” și despre un nou concept guvernamental: nepriceperea strategică. „Esențial e să nu știi, dar să știi cum să nu știi în mod convingător,” declară un expert în non competență aplicată. Molière închide ochii. Visează un Parlament populat cu personaje din commedia dell’arte: Pantalone gestionează bugetul cu o pungă de mărunțiș, Arlechino e ministru de externe (pentru că mimează fluent), iar Colombina e la Interne, că oricum știe toate bârfele. Se trezește brusc. Un vecin urlă din balcoane: „Jos incompetența! Trăiască prostia sinceră!” Aplauze. O bătrână aruncă flori. Sau chiștoace. Depinde de interpretare. În baie, oglinda refuză să-i arate fața. În locul lui, apare imaginea unui cetățean generic, cu ochelari 3D pe nas și mască pe suflet. Își spune în barbă: - Poate nu sunt eu. Poate sunt doar o reflexie a farselor pe care le tot jucăm. Și atunci, abia atunci, cu o licărire de luciditate amestecată cu resemnare, Molière înțelege: adevărul nu e o revelație, ci o oboseală. O oboseală colectivă, naționalizată, împărțită în tranșe și supusă impozitării afective. Ridică paharul cu musca decedată, în semn de toast: - Pentru eternul spectacol! Să nu uităm, atunci când actorii uită textul, publicul aplaudă decorul.

               IV. Dialog pe bancă, la umbra unei speranțe ofilite

Renata Bastonata, cocoțată pe banca din fața blocului ca pe un tron regal în ruină, lovește ritmic trotuarul cu bastonul ei cu cap de cuc. Molière, cu o pungă de semințe și o sticlă de kefir, se așază lângă ea. Tăcerea plutește ca un refren uitat. Apoi, fără avertisment, Renata începe: RENATA BASTONATA: - Știi, Molière... după o sută de ani, îți trece cheful de ceartă. Te uiți la ei cum se agită, cum scot spume pentru prețul la roșii, și zici: Băi, dar roșiile astea oricum nu mai au gust. Nici viața n-are. Da’ te prefaci că mesteci ceva, ca să nu se prindă sufletul că s-a terminat. MOLIÈRE (mormăind): - Roșiile fără gust sunt simbolul unei civilizații muribunde. Ca un festival fără muzică. Sau ca un guvern fără direcție. Adică, exact ce avem acum. RENATA: - Ei, dragul mamei, guvernul n-are nevoie de direcție. Are nevoie de decor. Să dea bine pe sticlă. Ce contează că nu știe unde merge, dacă zâmbește frumos și vorbește rar, ca să nu se prindă lumea că n-are nicio idee?

MOLIÈRE: - Așa și muzica, Renata. Spuneai odată că ea te face să-ți amintești fețe dragi. Dar eu cred că ne mințim frumos. Oamenii uită, și-apoi confundă muzica cu ecoul. Cu zgomotul de fond. RENATA: - Lasă, mă, filozofiile. Oricum, după 100 de ani, fețele se topesc în memorie ca untul pe mămăligă. Și, ce rămâne? Una bucată baston, două buze din care s-ar face, vorba unui neam prost, un kil de parizer și trei cutii de pate. MOLIÈRE: - Sună a ofertă electorală. RENATA:

- Păi exact asta e. Sufletul omului, Molière, e ca o sticlă de șampanie ieftină. Dacă îl ții prea mult sub presiune, explodează. Și stropește tot ce e viu și curat. Și dacă nu explodează, tot rămâne acru. Ca un regret fermentat. MOLIÈRE: - Poetic. Renata: - Nu, chimic. MOLIÈRE: (zâmbind) - Știi ce e ironic? Ne temem că lumea o ia razna, dar ea doar se întoarce la ce știe mai bine: bârfă, foame și superstiție. În loc de oracolul din Delfi, avem oameni care își caută adevărul în bonurile de supermarket și horoscopul de dimineață. RENATA: - Și, în loc de zei, avem influenceri. Ne predică avocado, dar noi căutăm, pe șustache, reducere la pate de curcan. MOLIÈRE: - În concluzie, cred că muzica nu șoptește nimic. Doar acoperă urletele. RENATA: (oftând) 

- Ei, și ce dacă? Măcar urlă în gamă.

V. Dezbaterea finală: Dl. Goe vs. Pisica cu Coarne

Locul: Studioul improvizat al televiziunii „Realități Paralele”, unde pereții sunt din carton vopsit și publicul e format din manechine de plastic cu steaguri miniaturale. MODERATORUL (Molière, într-o criză existențială controlată): - Bună seara, stimați alegători! Suntem aici ca să aflăm dacă țara mai are vreo șansă sau doar o direcție. Îi avem în fața noastră pe cei doi candidați: Dl. Goe — candidatul cifrelor, ecuațiilor și gropilor închise statistic, și Pisica cu Coarne — candidatul exaltării și al pancartelor scrise cu markerul direct pe piept. DL. GOE (cu voce de robot de metrou): - Bună seara. Aș dori să încep prin a menționa că în ultimii 3,5 ani am redus curbele de nivel cu 12% și am implementat un sistem urban de respirație pe bază de date. Dacă-mi permiteți, am și o diagramă. PISICA CU COARNE (zâmbind larg, cu ochii sticloși): - Poporul nu vrea diagrame, poporul vrea visuri! Să respire ca dacii liberi și să mănânce mămăligă mistică cu antene galactice de la Burebista, așa cum spune Șeful meu spiritual, Vizionarul din Mlaștină! Înțeleptul Apelor Tulburi.

MOLIÈRE: - O întrebare pentru ambii candidați: Ce veți face cu democrația, acum că s-a pensionat pe caz de boală?

DL. GOE: - O vom digitaliza. Am în plan o aplicație unde cetățeanul votează, primește o diplomă de participare și un gif cu o frunză care cade într-un canal curat. Transparență 2.0. PISICA CU COARNE: - Eu propun un referendum în fiecare marți! Cine nu votează, primește o mustrare telepatică de la strămoși. Și seara, concerte cu formația „Zorii Apocalipsei” la Palatul Parlamentului! MOLIÈRE: - Și despre economie? Ce planuri aveți pentru ca oamenii să nu mai mănânce doar parizer imaginar și pate de promisiuni? DL. GOE: - Am început deja testele cu inflația holografică. Crește doar în realitatea augmentată. În rest, toate-s bune. PISICA CU COARNE: - Noi vom scoate banii din ecuație! Vom introduce sistemul de troc național: o idee bună = o pâine. Un vis curajos = două ouă. Un miting = 3 borcane de zacuscă. MOLIÈRE: - Ultima întrebare: De ce vrea fiecare dintre voi să conducă o țară care pare de necondus? DL. GOE (ezitând): - Pentru că... pentru că... nu există variabilă care să prevadă ce s-ar întâmpla dacă n-aș încerca. PISICA CU COARNE (cu foc în ochi): - Pentru că mi-a apărut în vis o vulpe care mi-a spus: „Tu ești alesul!” Și dacă nu mă credeți, întrebați-o pe Duamna Colonel! E clarvăzătoare autorizată! Publicul (adică manechinele) izbucnește în aplauze înregistrate. MOLIÈRE (încheind cu sarcasm blând): 
- Așadar, stimați cetățeni, alegeți cu grijă: între un algoritm care zâmbește forțat și o pisică cu coarne care miorlăie ideologic.  

Votul e al vostru. Dar realitatea… rămâne a nimănui.  

VI. Dezbaterea se complică: intră în scenă Vizionarul din Mlaștină

Studioul Realități Paralele devine tot mai straniu. Lumina pâlpâie, iar dintr-un colț nedefinit, cu pași moi și privirea pierdută în orizonturi invizibile, apare... MOLIÈRE (ridicând dintr-o sprânceană): - Ei bine, iată-l pe cel care n-ar fi trebuit să apară, dar a venit oricum — un om, o idee, un borcan de miere spirituală uitat pe soba istoriei: Vizionarul din Mlaștină! DL. GOE (ușor iritat, învârtind un stilou imaginar): - Nu era programat. Dezbaterea trebuie să respecte formatul agreat. Avem cronometru. Avem reguli. Avem PowerPoint! PISICA CU COARNE (entuziasmat, aproape extatic): - Lăsați-l să vorbească! Simt că are energie telurică! Simt miros de rădăcină de păpădie și praf de gândire ancestrală! VIZIONARUL DIN MLAȘTINĂ (cu voce moale, de parcă ar citi o etichetă de ceai bio): - Fraților… și surorilor… Noi nu alegem lideri. Noi suntem aleși de glie. De pământul umed care șoptește prin oasele strămoșilor. Înțelegeți? Democrația e un iaz unde fiecare broscuță își caută oglinda. MOLIÈRE (într-un monolog interior): - Pe cât punem pariu că urmează o parabolă cu ciulini? VIZIONARUL DIN MLAȘTINĂ: - Când eram copil, un ciulin mi-a zis: „Nu te înfige în lume, că lumea e deja înfiptă în ea însăși.” Și de atunci, trăiesc cu convingerea că numai cel ce tace în mlaștină poate auzi adevărul. PISICA CU COARNE (aplaudă): - Exact ce spuneam și eu! Dacii au fost primii care au mers pe vârfuri ca să nu tulbure energiile planetare! DL. GOE (privind în gol, către ecranul cu grafice): - Pot adăuga că în Planul de Dezvoltare Urbană 2040 nu e prevăzut niciun ciulin? În schimb avem 3.200 de stații de compostare spirituală... MOLIÈRE: - Așadar, stimați alegători, aveți de ales între: Dl. Goe, apostolul asfaltului și al pixelului urban, Pisica cu Coarne, luptătorul emoțional cu afinități pentru esoterism și slogane urlate din camionetă, și Vizionarul din Mlaștină, metaforă vie, născut direct dintr-un ceai de urzică și brumă istorică. Publicul – adică manechinele – izbucnește într-un standing ovation întârziat, regizat de un tip cu o telecomandă de la un TV din ’96. MOLIÈRE (închizând dezbaterea): - Vă mulțumim pentru atenție. Urmează prognoza meteo electorală: ploi de promisiuni, presiune scăzută la morală și vânturi cât cuprinde.

VII. Post-dezbatere, în crâșma „La Tranziție Veșnică”

  Lumină slabă, halbe grele, o muscă încăpățânată pe buza țoiului. În colț, un televizor cu tub catodic bâzâie imagini distorsionate din dezbaterea electorală. La o masă șubredă, se adună consiliul înțelepților de mahala: Renata Bastonata, ariciul Mișu, motanul Cicerone și Duamna Colonel.

RENATA BASTONATA (împingând bastonul cu forță în podea): - Mă jur pe reumatismul meu, dacă mai aud o metaforă cu broscuțe și glie, mă duc peste el, îi trag un baston și-l bag în salata cu înțelepciune de baltă! MIȘU (încet, cu o țuică în mână): - Mă, eu unu’ l-am înțeles doar pe Goe. A zis „complet digitalizat și conectat cu viitorul”. Adică gata cu fentatul la declarațiile fiscale? Ăsta e sfârșitul democrației... DUAMNA COLONEL (ridicând din sprânceană, ținând o țigară stinsă între degete): - Vizionarul din Mlaștină vorbește exact ca fostu’ meu soț când își lua pastilele greșite. Și el zicea că-l cheamă glia și că pomii plâng cu sevă... CICERONE (mahmur, cu un ochi închis și coada pe un meniu lipicios): - Toți sunt de vină. De-aia nu mai e ton în conserva de ton. Simți? Acum are gust de discurs electoral marinat în ulei. RENATA BASTONATA (tăios): -Pe mine mă doare la genunchi. Am fost la votul din ’90. 1890. Mi s-a tocit rotula, dar minciuna e tot ascuțită. MIȘU (înțelept, cu glas domol): - Măcar de-ar da mici la vot, nu promisiuni. Promisiunile n-au proteină. DUAMNA COLONEL: - Pisica cu Coarne a zis că o să repună „valorile strămoșești” la locul lor. Adică mută bustul lui Burebista în mall? RENATA BASTONATA: - Și-n mall, tot degeaba. Dacă n-ai vreun avantaj pentru pensionari, poa’ să stea și Decebal la casa de marcat, că eu tot nu-mi iau detergentul. MIȘU (miorlăind în somn): - Să vină cine-o veni… da’ să nu mă trezească. Se lasă tăcerea. Televizorul pârâie și trece pe un documentar despre reptilieni și economie sustenabilă. Nimeni nu reacționează. E doar joi.

VIII. Dialog direct cu poporul – „Candidații în crâșmă”

Crâșma „La Tranziție Veșnică” freamătă. Renata Bastonata își aranjează cocul de parcă ar veni Ceaușescu înapoi. Duamna Colonel scoate din poșetă un pix Montblanc de contrabandă. Cicerone își lustruiește opincile cu o felie de slănină. Mișu, legendarul alcoolist intersecțional, se postează strategic pe lada de bere. Ușa scârțâie. Intră candidații. D-l GOE (călcând pe vârfuri, cu o geacă impermeabilă fluorescentă): - Sunt aici! (își atinge pieptul ca la yoga urbană) Avem planuri de digitalizare totală. Inclusiv pentru paharele de țuică — vor avea cod QR și feedback emoțional. PISICA CU COARNE (îmbrăcat în ie cu glitter și o curea cu inscripția „TRADIȚII SAU MOARTE”): - Eu sunt unul dintre voi! Azi, când mâncam brânză cu ceapă în spatele Parlamentului, mi-a venit o viziune. Vom modifica Wi-Fi-ul din creierul copiilor cu balade haiducești! VIZIONARUL DIN MLAȘTINĂ (purtând o mantie de cânepă și o crenguță în păr): - Eu n-am venit. Eu am fost trimis. De pădure. De frunza conștiinței. Vă propun o economie bazată pe liniște și colectarea lacrimilor sincere. RENATA BASTONATA (cu ochelarii pe vârful nasului): - Ia spuneți, dragilor: ce salariu are un vis? Că la vârsta mea nici somnul nu vine gratis. CICERONE (serios, privind pe sub sprâncene) - Dacă ne digitalizați și conservele o să primim notificări? DUAMNA COLONEL (își rotește țigara între degete, deși e stinsă):
- Domnilor, țara nu vrea doar promisiuni. Țara vrea apă caldă la oră fixă! Aveți ceva pe țeavă? D-l GOE (zâmbind robotic): - Avem un algoritm pentru asta. PISICA CU COARNE (entuziasmat): - Și-un cioban cu dronă! VIZIONARUL DIN MLAȘTINĂ (cu ochii în gol): - Apa caldă e o iluzie occidentală. Ceea ce contează e... aburul interior. MIȘU (trezindu-se și clătinându-se): - Dați-mi o funcție onorifică. Vă jur că nu pricep nimic, deci sunt perfect pentru sistem. Deodată, becul pâlpâie. Pe televizor apare o știre de ultimă oră: „Comisia Electorală suspendă dezbaterea din motive de incompatibilitate cu realitatea. Se convoacă Consiliul Național al Cucuvelelor!” Publicul aplaudă. Ospătarul varsă din greșeală vin peste sondajele de opinie. Se face liniște. Cineva fredonează „Treceți batalioane române Carpații”, în variantă techno.

IX. Ziua Votului – Sau cum democrația s-a îmbrăcat în trening

Perfect! Să înceapă „Ziua Votului” — o sărbătoare democratică a confuziei organizate. Molière, încărcat de sarcasm și un termos cu cafea rece, devine observator independent la o secție specială, aflată într-un fost sediu al Cooperativei Agricole de Producție din Fundulea, reconvertit în spațiu civic printr-o sponsorizare obscură.

Secția de vot nr. 66 bis, comuna Valea Coșmarului. Pe ușă, cu marker roșu: „INTRARE VOTARE - doar cu riglă sau cruce.”

MOLIÈRE (cu legitimația de observator prinsă cu agrafă de cravată):
- Ah, democrația… acel spectacol în care fiecare joacă rolul unui Don Quijote amețit, luptând cu urnele ca și cum ar fi mori de vânt. RENATA BASTONATA (îmbrăcată într-un costum cu paiete tricolore, agitând bastonul): - Am 104 ani și am votat deja de 11 ori azi. La vârsta mea, nu mai număr anii, număr voturile. Dacă mă țin bine pe picioare, poate ajung la 15. 

DUAMNA COLONEL (ridicând sprânceana spre urnă): - Am pus ștampila unde trebuie, dar privirea aia din afiș îmi dă de înțeles că nici el nu s-ar fi votat pe sine.

MISU (oftând, cu buletinul de vot mototolit în mână): - Eu am scris cu pixul: „Altul, vă rog”. Mi-au zis că votul nu e valid. Dar măcar am încercat.

În cabina de vot:

PISICA CU COARNE (filmează live pe rețele sociale, solemn): - Votez cu tradiția și ciorba rece de perișoare! Un vot, o palmă pe obrazul globalismului!

D-l GOE (mângâie ștampila cu venerație) - Este un moment sacru. Aproape că aud democrația tropăind și făcând update.

VIZIONARUL DIN MLAȘTINĂ (nu intră deloc în cabină, stă în genunchi pe marginea secției și șoptește incantații într-o limbă cunoscută doar de bușteni și cețurile dense): Eu nu votez. Eu influențez energia geoelectorală. Voi veți alege, dar rădăcinile vor decide.

MOLIÈRE (scriind în carnetul de observator): Ora 10:27. Secția a rămas fără buletine de vot. Au fost folosite pe post de șervețele la o degustare de sarmale patriotice. Ora 11:42. Un alegător a cerut să voteze cu „cine zâmbește mai frumos în afișe”. Ora 13:05. Vizionarul din Mlaștină levitează deasupra urnei și murmură ceva despre reîntoarcerea păsării măiestre în codru. Președintele secției a sunat la Jandarmerie. I s-a răspuns că „ei nu intervin în cazuri metafizice”. Pe la ora 18:00 Soarele apune peste colinele de plastic reciclat. Voturile sunt numărate de un aparat care scuipă bilețele cu bancuri. MOLIÈRE (oftând, privind urna ca pe o enigmă fără soluție)

- Într-o democrație absurdă, nu contează cine votează, ci cine își dă seama ce naiba a votat!

X. Jurnalul unui clovn lucid - Reflecții asupra zilei votului

Există un moment, mereu același, în care omul de rând își dă seama că nu contează. Nu contează ce alege, ce speră, ce visează. Nu contează că și-a pus haina cea bună, că a stat la coadă, că a crezut, fie și pentru o clipă, că schimbă ceva. Pentru că, la final, alegerile nu sunt despre oameni, ci despre cei care îi numără. Își duce viața între promisiuni și dezamăgiri, între speranțe și resemnare. Se uită la televizor și vede fețe care vorbesc despre viitorul lui, dar niciuna nu-l privește în ochi. Se uită la mâinile lui și își dă seama că nu țin nimic. Și atunci, ce-i rămâne? Să râdă? Să plângă? Să uite? Poate că, la final, singura alegere reală e între a spera și a renunța. Și poate că cel mai trist lucru nu e că omul de rând nu are putere. Ci că nici măcar nu mai crede că ar putea avea.

Ziua de după alegeri Am stat în fața mașinii de scris aproape toată noaptea. De ce? Poate pentru că am văzut destule spectacole ca să-mi dau seama că, uneori, singura alegere reală e între a râde sau a plânge. Iar eu, în marea mea înțelepciune satirică, am ales să râd. Chiar dacă nu înțeleg nimic. Ca orice spectator al acestui festival absurd, mi-am început ziua cu o ceașcă de cafea. Pentru că, evident, totul e mai suportabil cu un stimulator. Am deschis televizorul și am găsit o mie de „specialiști” care se încăierau cu seriozitate despre cine a câștigat alegerile. Felicitări, dragii mei, râsul a venit înainte de prima înghițitură de cafea. „De ce râdem, Molière?” Așa mă întreba un gândac imaginar din colțul camerei. Hei, cum să răspund? Poate că dacă nu râdem, riscăm să devenim parte din acest teatru al absurdului. Mă uit la ziua de ieri și îmi amintesc spectacolul grotesc de la secția de votare. Un loc unde, ca într-o piesă de teatru fiecare a încercat să se facă auzit, dar toți erau doar personaje de desene animate. D-l Goe - Profetul digitalizării îmbrăcat de parcă urma să sincronizeze orbita Pământului cu serverele guvernamentale, își striga viziunea ca pe un update de software:
- Votul este sacru! Și, de asemenea, digitalizat! Click aici pentru a accepta termenii și condițiile.

Foarte frumos dar ce să spun? Am avut impresia că votul ar putea fi la fel de eficient ca o aplicație de telefon care se blochează la fiecare 10 minute. Pisica cu Coarne - Tradiționalistul globalizat A intrat Pisica cu Coarne, un maestru al contradicțiilor: vorbea cu patos despre „tradiții”, dar purta un tricou cu „Globalizare pentru toți” și își verifica livrarea de sushi pe aplicație. Păi, ce fel de tradiție ar putea să aducă o pisică cu coarne? Probabil una în care colindătorii vin cu drone, urătorii fac live pe TikTok, iar Imnul național are remix cu bass. 

Vizionarul din Mlaștină - Profetul pădurilor burebistiene

Să nu-l uităm pe Vizionarul din Mlaștină, acel personaj enigmatic care, în mijlocul urnelor și buletinelor de vot, spunea cu seriozitate: Eu nu aleg, eu influențez vibrațiile universale. Dar dacă vrei, pot să îți dau o carte de colorat cu Matryoshka și un tutorial despre cum, la final, cea mai mică păpușă nu are niciun cuvânt de spus. Acela a fost momentul în care mi-am dat seama că, dacă lumea ar asculta mai mult din gura acestui „vizionar”, n-ar mai fi nevoie de urne. N-ar mai fi nevoie de nimic. Ar exista doar păduri, râuri și un fundal sonor cu foșnet de frunze si ciripit de păsărele. Cip, cip, cip-cirip...Fiecare cu păsărica lui...

Votul - Un spectacol bine regizat

Votul este un spectacol, dragii mei. Un spectacol în care actorii se joacă cu viața noastră. Dar știți ce? Nimeni nu-i va spune vreodată clovnului că spectacolul s-a terminat. Și chiar dacă vom fi la fel de confuzi ca și ieri, eu voi rămâne aici, cu un zâmbet pe buze și cu mâna pe tastatura mașinii de scris. Pentru că, la final, întrebarea nu este „cine va câștiga”, ci „cine va râde mai tare la final?” Iar eu, sunt expert în râsul amar...

Ultima maximă

Închei acest jurnal cu o maximă personală, preluată dintr-o piesă obscură pe care o voi scrie în curând: „Alegerea nu este niciodată a ta. Alegerea e a celor care îți oferă ce nu-ți place să-ți fie luat.” Și cu asta, basta, am închis mașina de scris. Cu un râs de clovn lucid, am tras cortina peste spectacol. În final, nimic nu se schimbă, dar cum să spun… Cel puțin m-am distrat!

Sindromul (18)

    Stau în fața ecranului albastru al laptopului, cu ochii injectați de nervi și părul vâlvoi în cap, ca un cuib de vrăbii. Un mesaj îmi sare în față: „Confirmă-ți identitatea pentru a continua. Am trimis o notificare pe telefonul asociat contului tău. Atinge 'Da' în notificare și urmează pașii indicați pentru verificare.” Inspir adânc și apăs pe telefon, dar parcă procesul devine mai absurd cu fiecare clipă. „Să vedem dacă ești chiar tu!” zâmbește ironic sistemul, cerându-mi să apăs cifra 13 pe telefon, ca într-un ritual de inițiere digitală. 

– Nu mai pot! urlu, trântind telefonul de podea cu sete și jucându-l temeinic între picioare, ca pe o jucărie stricată!
– Te înțeleg, dar măcar încearcă naibii să nu mai zgârii parchetul, că mă disperi, scrâșni podeaua, pusă pe ceartă.

Plasticul sare în bucăți, dar frustrarea rămâne intactă. Ce mai vor, nenorociții ăștia, de la mine? Mai mult de jumătate din timpul meu îl pierd cu blestemata aia de conectare în doi pași, încercând să le demonstrez că sunt om, nu un afurisit de robot. De ce nu demonstrează ei că sunt robot? Și, de aici începe nebunia. Google vrea să confirm că exist, de parcă întreaga mea existență ar atârna de un cod trimis pe un telefon care funcționează doar când are chef. De parcă niște hackeri ar plănui în miez de noapte să dea o spargere pe blogul meu cu rețete de cartofi prăjiți! Ce mari taine cred că ascund? Lista mea de borcane cu murături?! Când nu sunt ocupat să-mi demonstrez identitatea, trebuie să-mi autentific PIN-ul la nenorocitul de frigider, la prăjitorul de pâine și, ocazional, la pantofii sport. Dar ultima picătură a fost când aplicația de gestionare a plantelor mi-a cerut, cu o seninătate de-a dreptul sfidătoare, să confirm - prin verificarea în doi pași - că eu am fost cel care a udat feriga ieri. În ritmul ăsta, sunt sigur că în curând mi se va cere o probă ADN ca să pot cumpăra o amărâtă de pâine.

                                                              2

După un moment de respiro și câteva ture prin cameră ca să-mi potolesc dracii, care-mi dădeau târcoale ca niște viespi turbate, îmi vine o idee năstrușnică. Hotărât să fac un experiment demențial, deschid ușa frigiderului și, ca un gest de sfidare supremă, mut o sticlă de apă. Din adâncurile electrocasnicului, un sunet mecanic de alertă mă lovește drept în tâmplă: „Ați mișcat o sticlă. Confirmați identitatea prin scanarea retinei!”
Extraordinar, zic în sinea mea, cu un rânjet amar. Acum nici imbecilul ăsta de frigider nu mă mai recunoaște! Trântesc ușa ca un apucat, înghițindu-mi nervii ca pe niște fire de pătrunjel rătăcite între dinți. Unde e lumea în care un om putea să ronțăie niște pufuleți în liniște, fără să demonstreze că e om și nu un derbedeu de robot?!

– Ah, oamenii… mereu trântiți ușile, îmi reproșează frigiderul, cu un aer de superioritate, ca un șef de birou plictisit. Poate, dacă ați deschide mai rar, ați păstra temperatura interioară constantă, nu ca la piață.

– Serios?! Mă cert acum cu electrocasnicele! Ce urmează, să mă urecheze și prăjitorul de pâine?
– Ar cam trebui, dacă e să fiu sincer, intervine din nou frigiderul, cu un aer ofuscat, de parcă i-aș fi insultat neamurile. La câte calorii consumi, și prăjitorul încearcă să te avertizeze subtil… dar nu, tu nu asculți, grasule!

Mă duc la baie, lăsându-l să se certe singur, ca un nebun. Dar, înainte să apuc să mă gândesc la ceva, telefonul vibrează ca un apucat, de parcă ar avea Parkinson. Pe ecran, își face apariția o notificare nouă: „Capacul WC-ului detectează o încercare neautorizată de utilizare. Confirmă identitatea pentru a continua, altfel rămâi cu pantalonii in vine!”

Înjur printre dinți și mă gândesc să sparg faianța. Capacul WC-ului se blochează automat, iar ușa îmi trântește zăvorul în nas, ca la pușcărie. Din fericire se poate ieși pe geam, ca borfașii.

Îmi trec mâinile prin părul deja ciufulit și arunc o privire furioasă spre tavan. „Ia-mă, Doamne, că nu mai rezist!”

Între timp, pe un ecran se afișează o altă cerință halucinantă, ca o glumă proastă: „Pentru a accesa aerul ozonat din cameră, vă rugăm să acceptați termenii și condițiile Google Atmosphere.” Aer curat, zic, pe bune? Aici, la veceu, unde mă lupt din greu să supraviețuiesc unei combinații fatale de mirosuri, deodorant și clor, de văd numai curcubeie? Simt cum îmi tremură genunchii și clipesc haotic, ca un bâtlan din deltă căruia i-a căzut o dronă în cap.
Bun... E clar, ăsta e finalul. Mă retrag în pădure, ca un urs rănit. Dacă îmi cer cod de bare să rod coajă de copac, atunci chiar că le trântesc o reclamație la Piedone!

                                                               3

Cu determinarea unui artist exilat și rucsacul agățat neglijent, pășesc hotărât spre pădure, ca un răzvrătit al modernității. Civilizația nu mă mai merită, îmi spun în gând, în timp ce telefonul mort atârnă din buzunar, cu mațele scoase afară, ca un trofeu șifonat al războiului meu cu tehnologia. Ajuns sub o umbrelă de brazi, inspir profund și rânjesc. Aer curat. Liniște. Libertate.
Pentru prima oară, mă simt ca un Tarzan al asfaltului, evadând într-un paradis verde. 

Dar liniștea se sparge sub un scârțâit electronic ce-mi îngheață sângele în vene. Din trunchiul unui copac învecinat, o voce robotică izbucnește, ca un lătrat de câine turbat: „Aceasta este o pădure autorizată. Vă rugăm să introduceți codul QR pentru a valida permisiunea de a rămâne. Bun venit în Ecosistemul Verde Smart. Pentru a proteja biodiversitatea, vă rugăm să vă confirmați identitatea. Acceptați termenii și condițiile pentru a continua să respirați aerul pădurii.”

Aerul se oprește în piept, iar libertatea pare o glumă proastă. Sunt captiv într-un coșmar digitalizat, iar codrul nu mai e o scăpare, ci o închisoare high-tech. Deodată, bâzâitul ascuțit al unei drone îmi străpunge auzul. Îi văd silueta amenințătoare coborând din cer, cu luminițe care clipesc obsesiv, ca o viespe apocaliptică. „Ați încălcat regulamentul Pădurii Smart. Conectați-vă la contul Google sau riscați sancțiuni. Atenție! Respirați aerul pădurii fără autorizație.” Bravo, lume modernă! Mă simt ca un personaj absurd, prizonier în propria natură. Nici măcar o coajă de copac nu pot mânca în pace, fără să dau explicații unui ecosistem Smart. Trăiască progresul!

                                                              4

După ce pădurea „smart” m-a alungat fără milă, împreună cu tot arsenalul ei de coduri QR și drone sfidătoare, am decis să revin în jungla urbană, adică la mall, să-mi cumpăr un set de șosete și niște pantofi sport. La aparatul de bilete pentru autobuz, mesajul electronic mă întâmpină rece: „Pentru a accesa autobuzul, scanați biletul prin aplicația Google Transit. Confirmă-ți identitatea folosind verificare vocală și PIN-ul pantofilor.” PIN-ul pantofilor?! mă rățoiesc eu. Și dacă nu port pantofi cu Bluetooth, ce fac, nenorociților? Intru în blacklist-ul Transportului Smart, ca un infractor periculos?! După un schimb intens de replici buruienoase între mine și automatul de bilete, în timp ce șoferul-android asculta manele în căști, nepăsător ca o statuie din Insula Paștelui, am reușit să păcălesc sistemul cu permisul de la bibliotecă. Autobuzul era un spectacol în sine: afișajul luminos clipea amenințător, anunțând: „Vă mulțumim că ați ales Transportul Smart. Toate conversațiile sunt înregistrate pentru securitatea și îmbunătățirea experienței călătoriei.” Ce să mai zic, asta îmi inspiră încredere, îmi spun ironic, în timp ce mă așez pe un scaun care începe să vibreze agresiv. O voce feminină surprinzător de liniștită șoptește: „Acest scaun oferă masaj lombar premium pentru doar 5 criptomonede virtuale. Confirmă achiziția prin amprentă.”

Sar ca ars, de parcă m-aș fi așezat pe un arici. Masaj lombar?! În autobuz? Ce urmează, să-mi ofere și un pachet complet de frizerie, bărbierit și tuns sprâncenele, toate în fuga calului? Sau poate o pedichiură la ofertă, cu unghii lăcuite în culorile Transportului Smart?! Poate chiar și o plombă rapidă la dentist, dacă tot sunt aici, nu?

5

Ajuns la mall, credeam că am scăpat de coșmarul digital, dar un portal futuristic mă privește de sus. Din el, o voce hodorogită mă întâmpină dușmănos: „Bine ați venit la MegaMall 3000. Pentru a vă accesa experiența de cumpărături, treceți prin scannerul biometric. Se percepe o taxă de mediu pentru fiecare minut petrecut în incintă.” Un bip strident mă oprește brutal: „Identitate neconfirmată. Vă rugăm să completați formularul de urgență pe dispozitivul din spatele dumneavoastră.” După alte minute de identificare absurdă, am intrat în mall și am dat de o nouă capcană: magazinul de adidași complet digitalizat. O hologramă strălucitoare în formă de pisicuță toarce încântată: „Bun venit! Alegeți încălțămintea scanând-o virtual și confirmați achiziția folosind ritmul cardiac! Vă dorim o experiență de cumpărături MIAUNIFICĂ!”

Privesc ecranul cu aceeași fascinație cu care te uiți la o pată pe perete și îmi iau un moment să diger informația. Ritmul cardiac?! Îmi trebuie un instructor yoga ca să mă calmez suficient. Și ei îmi cer să fiu zen, de parcă aș fi un călugăr budist?! Scanarea durează o veșnicie, timp în care încerc să-mi liniștesc respirația. Dar sistemul mă anunță vesel, cu un ton de parcă ar fi făcut o glumă bună: „Achiziția a fost respinsă. Nivelul dumneavoastră de stres este prea ridicat pentru a finaliza tranzacția.” Scrâșnesc din dinți și mârâi ca un câine frustrat, prins în lesă. Stresul meu funcționează perfect, dar încălțările lor sunt prea fițoase! Știți ceva? Țineți-vă adidașii high-tech! Mă întorc la origini, desculț, ca personajul din Zaharia Stancu. Asta, dacă așa arată modernitatea voastră de cristal!

                                                                 6

Ajuns acasă cu bine după aventura din mall, îmi arunc rucsacul ca pe un sac de cartofi și desfac un gadget nou, primit cadou de la un prieten bine intenționat. Pe cutie scrie cu mândrie: „Inutilatron 3000 - Tehnologie avansată pentru o viață mai ușoară.” Oftez adânc. „O viață mai ușoară? De fiecare dată când aud asta, parcă simt cum viața mea devine mai complicată.” După ce desfășor cablurile, ca pe niște șerpi veninoși, citesc instrucțiunile: „Conectează gadgetul la rețeaua Wi-Fi. Scanează codul QR. Confirmă identitatea în doi pași. Apoi pornește device-ul.” După ce urmez cu sfințenie acești pași, apăs butonul de pornire, iar un ecran minuscul afișează triumfător: „Acces interzis. Permisiunea satelitului nu a fost obținută.” Rămân blocat, privind gadgetul ca pe o insectă mutantă. „Permisiunea satelitului? Ce legătură are satelitul cu această prostie? Nici măcar nu știu ce face!” Ecranul răspunde: „Pentru a accesa funcțiile Inutilatron 3000, vă rugăm să contactați Satelitul GeoSync-45. Se aplică taxe de conectare intergalactică.” Încep să râd. „Să contactez eu satelitul, păi nu e automat, bre? Și cum fac asta? Îi trimit un porumbel cu o scrisorică de dragoste în cioc?!”

Mă așez pe podea, cu privirea în gol. „Să fie tehnologia asta inteligentă sau doar sarcastică? Încep să mă întreb serios dacă nu cumva mă consideră inamic public...

7

Apare un nou mesaj: „Conexiunea la GeoSync-45 a fost respinsă. Reîncercați peste 24 de ore. Între timp, vă rugăm să citiți Termenii și Condițiile Universale.”

„Termenii Universali?! Ce naiba, urmează să semnez un contract cu extratereștrii?”

Acest gadget, denumit cu afecțiune „Inutilatron 3000,” este rezultatul a 65 de ani de cercetare cosmică complet inutilă. Iată cum îți schimbă viața: Aprinderea luminii (dacă satelitul aprobă): Ai chef să aprinzi lumina? Înainte să faci asta, ai nevoie de aprobarea satelitului geostaționar George. Dacă George e ocupat să joace șah cu prietenii săi, rămâi în întuneric, ca un orbete. Dar stai liniștit, George îți va trimite un e-mail cu scuzele de rigoare. Încălzirea camerei - în funcție de vremea cosmică: Frig? Cald? Niciodată nu știi cu „Inutilatron”! Dacă o explozie solară decide că trebuie să îți coacă florile, vei dormi într-un cuptor de pizza, cu temperaturi perfecte pentru mozzarella. Dacă un asteroid zboară pe lângă casă, camera ta se transformă într-un iglu. Cel mai tare efect special? Țurțurii ce atârnă pe telecomandă. Ceas deșteptător, permis doar în orele aprobate de NASA: Planifici să te trezești la ora 7? Nu prea cred, dacă NASA nu-și dă acordul! Dacă programul lor e prea ocupat cu lansări spațiale sau pauze de cafea pe Calea Lactee, alarmele tale sunt amânate până la ora 10, zece și ceva. Dar nu te teme, NASA îți va trimite un sticker digital cu „Houston, avem o problemă, cu alarma ta!”

8

Îmi dau seama că am ajuns la limită. Șterg toate aplicațiile, deconectez Wi-Fi-ul și adun toate dispozitivele „smart” într-o cutie pe care scriu mare cu markerul: Arhiva inutilității moderne.

Cu speranța unui moment de liniște, pornesc televizorul. Mare greșeală! Documentarul despre natură durează fix 10 secunde, înainte ca ecranul să mă întâmpine sarcastic: „Acest program este disponibil doar prin SmartStream Ultra 9000. Vă rugăm să confirmați identitatea prin scanarea rețelei dumneavoastră neuronale.”

„Rețea neuronală?! Și asta unde o mai găsesc, în cutia de mentosan?!” La masa din bucătărie încerc să mă relaxez cu o cană de ceai. Prăjitorul de pâine bipăie agresiv și începe să vorbească neîntrebat: „Slotul 1 necesită actualizare de firmware. Slotul 2 funcționează offline. Conectați-vă la contul de prăjituri Google pentru o utilizare completă.” Ridic prăjitorul și îl trântesc în cutia deja plină. „Prăjituri Google, trădătorule, ai prins glas?! Ce impertinent!” Ca și cum asta n-ar fi fost suficient, becul din cameră începe să pâlpâie. Din difuzorul lui, o voce hârâită, de astmatic, șoptește conspirativ: „Lumina necesită o licență anuală. Reînnoiți abonamentul pentru a evita întunericul.” Râd nervos: „Lumina? Chiar și lumina? Ce urmează, să trăiesc cu lumânări, ca în Evul Mediu?” Îmi iau cutia cu device-uri și o duc în grădină, schițând bezmetic câțiva pași de Rock'n'Roll. Sap o groapă corespunzătoare și le așez acolo.

Privesc cerul, iar Satelitul GeoSync-45 îmi transmite de sus: „Mulțumim că ați ales ecosistemul nostru. Pentru reîncarnare, conectați-vă la contul spiritual Google God.”

Cu un oftat lung, îmi pun mâinile pe piept... și simt cum bateria internă se descarcă. Ecranul vieții pâlpâie o ultimă dată, afișând mesajul: „Sistemul a întâmpinat o eroare. Vă rugăm să reporniți dispozitivul sau să contactați Asistența Tehnică.”

Închid ochii, așteptând restartarea.

Iarna lui Petrică

  Era o seară tihnită de februarie, cu fulgi de nea pufoși ce îmbrăcau totul într-o mantie albă și strălucitoare. În cămăruța micuței Luiza, focul din sobă se juca de-a v-ați ascunselea, trimițând raze calde și vesele în jur, iar ea, pitită sub plapumă, aștepta cu nerăbdare să-l sperie pe bunicul. Îi era nespus de drag să petreacă fiecare seară în preajma lui, ascultându-i poveștile minunate, presărate cu înțelepciune și dragoste.

Într-o clipă, ușa se deschise încet și bunicul intră, cu o carte în mână și un zâmbet cald pe față.

Înainte ca bunicul să apuce a se așeza, o umbră s-a strecurat de sub plapumă. Micuța Luiza, cu un zâmbet entuziast pe chip, a sărit în fața lui, strigând tare cu voce gravă: Cucu-bau! Bunicul, cu un aer teatral, a sărit cât colo, lăsând cartea să-i scape din mână. „Vai, ce m-ai speriat! Era să-mi sară inima din piept!” a exclamat el, cu un zâmbet caraghios. Apoi, s-a așezat lângă Luiza, luând-o în brațe. „Ei, Luiza, ce-ți dorești să auzi în seara asta?” a întrebat cu glasul său blând. - Bunicule, mi-ar plăcea o poveste despre un băiat curajos și o aventură palpitantă, a răspuns Luiza, cu ochii mari și strălucitori. Bunicul a ridicat o sprânceană și a zâmbit cu înțelepciune.

- O poveste despre un neastâmpărat, hei? Bine, atunci, astăzi îți voi spune o poveste despre un băiat pe nume Petrică, care nu asculta niciodată sfaturile părinților săi. O poveste despre curaj, dar și despre pericolele care vin atunci când nu ești atent. Fii atentă, Luiza, și o să înțelegi mai bine despre ce vorbesc. Și a început să citească din carte, cu vocea sa caldă, pe care Luiza o adora.


                                                                   3
La marginea unui codru bătrân și misterios, într-un sat micuț, trăia un băiat pe nume Petrică, cu ochii plini de curiozitate și un suflet neastâmpărat. Fiecare zi era o nouă aventură pentru el, mereu în căutare de secrete ascunse și locuri neumblate. Părinții lui, oameni grijulii și iubitori, îl sfătuiau mereu cu blândețe să nu se avânte singur în codru, mai ales iarna, când primejdiile sunt la tot pasul. Însă băiatul, cu inima plină de dorința de a descoperi necunoscutul, nu putea, sau poate nici nu voia să asculte aceste sfaturi. Într-o dimineață aspră de iarnă, sub un soare ce poleia zăpada ca un covor de cristale, Petrică își puse căciula și își înfășură fularul gros. Cu inima plină de nerăbdare, alergă spre pădure, lăsând urme adânci în zăpada neatinsă. Copacii impozanți, cu ramuri grele și acoperite de un strat gros de chiciură, sclipeau în lumina dimineții, creând un peisaj feeric. Petrică se simțea ca-ntr-un basm, iar bucuria jocului în omăt îl copleșea. Sărea de pe un dâmb de zăpadă pe altul, alerga după iepurii care-și croiau drum prin omăt și se juca cu crengile acoperite de gheață, transformându-le în adevărate baghete magice. În farmecul acelui peisaj hibernal, timpul stătea pe loc, iar Petrică se lăsa purtat de magia clipei.

4

Dar, pe măsură ce ziua se apropia de sfârșit și soarele se ascundea dincolo de crestele înzăpezite ale dealurilor, băiatul își dădu seama cu groază că nu mai știa drumul spre casă. Frigul îi pătrundea în oase, iar oboseala îl apăsa tot mai greu, făcându-l să se clatine nesigur. Noaptea se lăsase deja, iar în mijlocul pădurii totul devenea tăcut și neliniștitor. Copacii păreau să prindă viață, aruncând umbre lungi și amenințătoare, iar fiecare șoaptă a vântului se transforma într-un murmur sinistru, un cor de temeri ce-i asaltau sufletul. Petrică se opri sub un stejar falnic, cu crengile încărcate de zăpadă, și se sprijini de trunchiul robust. Tremura din toate încheieturile, nu doar de frig, ci și de spaimă, dar liniștea adâncă a pădurii, o liniște înșelătoare, îl ademenea într-o somnolență primejdioasă. Fără să-și dea seama, băiatul se lăsă pradă oboselii și adormi adânc în mijlocul înghețului, visând la căldura casei și la chipurile dragi. De acasă, părinții, îngrijorați că Petrică nu se întorsese, porniseră în grabă să-l caute prin pădure. Strigau numele lui cu disperare, dar răspunsul pădurii era doar tăcerea. Cu inima grea și frântă de îngrijorare, părinții colindau fiecare colț al pădurii, chemându-l neîncetat. Vântul rece le lovea fețele și fulgii de zăpadă li se topeau în lacrimile de teamă.

5

După ore de căutări disperate, când orice speranță părea pierdută, îl găsiră. Petrică stătea sprijinit de stejarul sub care adormise, cu fața albă și mâinile înghețate, ca o statuie de gheață. Inima mamei se strânse de durere, iar tatăl îngenunche lângă fiul său, cu speranța să-l trezească din somnul adânc și amorțit. L-au ridicat cu grijă, dar nu era decât o umbră a băiatului jucăuș pe care îl știau. Înghețat și slăbit, Petrică părea un vis pierdut, în mantia albă a iernii. Părinții l-au dus acasă cu pași grăbiți și inimile strânse de durere, sperând că focul din soba fierbinte îi va reda căldura. L-au așezat lângă vatră, urmărind cu disperare cum flăcările dansau frenetic. Dar, în ciuda arderii focului, trupul lui rămânea rece și neclintit. Căldura sobei nu era suficientă să dezvăluie din nou zâmbetul lui Petrică, să readucă lumina în ochii lui. Într-un final, corpul său începu să se topească lent, transformându-se într-o baltă de apă, o lacrimă a iernii ce plângea amintirea unui băiat curajos care iubise prea mult aventura.

6

- Bunicule, spuse micuța Luiza cu ochii umezi, iar glasul ei tremura de durere, Petrică... nu s-a mai trezit niciodată? Bunicul își plecă capul, simțind o adâncă tristețe în inimă. Luiza se uita cu ochii mari și plini de curiozitate, așteptând răspunsul bunicului. Acesta zâmbi cu tristețe și o luă ușor de mână. - Petrică a fost un băiat curajos și iubit, însă învățăturile pădurii sunt grele, iar natura, deși frumoasă, poate fi nemiloasă uneori. El a învățat prea târziu cât de important este să fii precaut și să asculți sfaturile celor dragi, spuse bunicul cu o voce blândă, învăluind-o pe Luiza într-o îmbrățișare caldă. Cu ochii plini de lacrimi și inima strânsă de durere, Luiza se cuibări la pieptul bunicului. Afară, în fața ferestrei, cerul era acoperit de stele, iar luna își răspândea lumina glacială, ca un far indiferent, luminând calea celor rătăciți.