Jurnalul unui clovn lucid I-X

Molière, un observator cinic al lumii, își începe ziua cu o revelație adâncă: „Când un clovn se mută într-un palat, el nu devine rege, ci palatul devine circ.”

Această maximă îi servește drept lentilă prin care privește absurdul cotidian. Știe una și bună, dar probabil n-a anticipat că circul nu ocupă doar palatul, ci înghite întregul oraș. Uneori chiar și planeta.

Ieșind de la concertul cu Marillion, transfigurat într-o beatitudine aproape mistică, ca un apostol rătăcit în lumina difuză a unui solo de chitară, se simte mai bun, mai împăcat cu sine, ba chiar și mai frumos. Un solo care conține mai mult adevăr decât o întreagă ediție de știri.

Dar euforia se evaporă rapid, ca un parfum ieftin într-un lift aglomerat. Oglinda retrovizoare a Daciei distorsionează realitatea în reflexii ce par schițate de un Salvador Dalí într-o zi proastă. Cine mai are timp pentru detalii când lumea pare să se destrame? Oamenii vorbesc în clișee, iubesc în reclame și gândesc în sloganuri.

Reveria aceea plutește încă în aer, dar, ca orice stare de grație, se sfârșește brusc. Un gest mecanic pe butonul radioului și, din boxe, explodează simfonia de sfârșit de lume: încălzirea globală, războaie fără sfârșit, prețuri care sfidează legile economice. Parcă planeta se transformă într-un experiment ratat al lui Darwin iar iluzia zen se volatilizează mai rapid decât speranțele unui pensionar la Casa de Pensii.

„Aha, acum am înțeles sensul vieții,” murmură Molière, cu un sarcasm ce plutește în aer ca ultimul fum de euforie post-concert, în timp ce șterge cu mâneca o pată suspectă de noroi, sau poate e altceva, de pe geamul mașinii.

                                                                  II

   

Din radio curge o melodie proastă care pare să dureze cât o eră geologică. Molière, cu fruntea lipită de volan ca un filosof răpus de banal, oftează: - O melodie proastă durează întotdeauna mai mult decât o melodie bună. Probabil e compusă de cineva cu o sete infinită de răzbunare.

Pe colțul străzii, doi pensionari își dispută meciul de aseară cu patimă, de parcă scorul le-ar fi decis scăderea colesterolului: - Atât a lipsit să-i dea penalti lui Lamine Yamal! - Atâta să ți se facă matale, bre, când ți-o fi lumea mai dragă! Molière zâmbește în sinea lui: poate că fotbalul a rămas singurul loc unde deciziile arbitrare mai stârnesc revolte sincere. În rest, lumea acceptă absurdul fără proteste. 

Din fața blocului, Renata Bastonata, care salută pe toată lumea cu o lovitură scurtă de baston în tibie, privește scena ca un dirijor în pauză de masă. Poartă o bască franțuzească și o privire care ofilește florile. - D-aia avem VAR! urlă ea pițigăiat, ridicând bastonul spre cer. Pe o alee, doi bărbați se pupă cu sete ca la deschiderea Jocurilor Olimpice de la Paris! Molière se oprește, puțin derutat. Oare a început vreo revoluție afectivă pe care a ratat-o? Sau lumea a renunțat la orice formă de discreție? Își amintește brusc de vecina sa, Renata Bastonata, care ar ști, cu siguranță, cum să-i salute…

Reveria se destramă definitiv în fața unui magazin de electronice: ecranele expun simultan imagini apocaliptice și peisaje psihedelice, într-un montaj ce pare regizat de un David Lynch somnambul, asistat de un algoritm gripat. Molière oftează: realitatea e un film experimental prost montat, în care nimeni nu-și mai amintește cine e personajul principal.

Își ridică privirea spre un geam luminat de la etajul unei clădiri vechi. Într-un colț prăfuit al camerei, Cicerone, Coco și Mișu asistă în tăcere, martori ai unei scene ce pare să marcheze o schimbare de epocă.

Cicerone, cu aerul unui estet rafinat, privește cu dispreț cutia metalică pe care femeia din pat o deschide absent. Mișu, mai realist, își drege vocea din spatele caloriferului: – Vezi, Cicerone? Ăsta e apogeul existenței femeii moderne. O cutie de măruntaie procesate. Nu mai există ritualuri culinare, doar o conservă deschisă și, poate, o bere. Regina zilelor noastre nu mai are bucătărie, ci doar un suflet resemnat în gelatină.

Vocea de la radio își continuă explicațiile, cum umiditatea, presiunea atmosferică și starea rețelei electrice afectează fidelitatea sunetului. Molière clatină din cap: - Oare și la oameni e la fel? Dacă ai rețeaua emoțională fluctuantă, nu mai percepi clar nici sensul, nici tonul? „Nutriția curată, cheia sănătății”, mai adaugă vocea cu emfază pseudo-științifică. Molière își amintește de părerea culinară a Renatei Bastonata despre o cunoscută "vedetă": - Din buzele ei s-ar putea face lejer un kil de parizer și trei cutii de pate. Viața nu e o tragedie, își spune Molière , ci o farsă bine montată. Iar cine râde la final... probabil n-a înțeles gluma.

                

                                                             

                                                                     III

Ajuns acasă, Molière se prăbușește în fotoliul ponosit, unde un arc rupt pare să reacționeze la starea vremii și la moralul național. Se uită fix în tavan. Acolo nu vede vreo revelație divină, ci o pată de umezeală în formă de harta țării. Sau poate e Papua Noua Guinee? Diferența e de context, nu de formă.

Aprinde televizorul, unde un analist politic cu fața unui crupier blazat explică de ce inflația e o iluzie optică și salariul minim e o formă de iluminare spirituală. Molière notează mental: Într-o lume guvernată de gândaci, cei cu antene lungi sunt elitele. Pe birou, o muscă se zbate într-un pahar cu vin rămas de la o poezie neterminată. Privește scena ca pe o alegorie involuntară: Așa e și cu cetățeanul. Intră cu speranță într-un pahar cu promisiuni și moare înecat în birocrație. Deschide o carte de filozofie, dar din pagini curge un fluturaș electoral. Parfumat. Promite mântuire fiscală și transport gratuit către absurd. Promisiunea e semnată de un candidat care zâmbește ca un gândac de bucătărie căruia i s-a oferit un apartament în centru. Pe datorie. La radio, se discută despre „sfârșitul meritocrației” și despre un nou concept guvernamental: nepriceperea strategică. „Esențial e să nu știi, dar să știi cum să nu știi în mod convingător,” declară un expert în non competență aplicată. Molière închide ochii. Visează un Parlament populat cu personaje din commedia dell’arte: Pantalone gestionează bugetul cu o pungă de mărunțiș, Arlechino e ministru de externe (pentru că mimează fluent), iar Colombina e la Interne, că oricum știe toate bârfele. Se trezește brusc. Un vecin urlă din balcoane: „Jos incompetența! Trăiască prostia sinceră!” Aplauze. O bătrână aruncă flori. Sau chiștoace. Depinde de interpretare. În baie, oglinda refuză să-i arate fața. În locul lui, apare imaginea unui cetățean generic, cu ochelari 3D pe nas și mască pe suflet. Își spune în barbă: - Poate nu sunt eu. Poate sunt doar o reflexie a farselor pe care le tot jucăm. Și atunci, abia atunci, cu o licărire de luciditate amestecată cu resemnare, Molière înțelege: adevărul nu e o revelație, ci o oboseală. O oboseală colectivă, naționalizată, împărțită în tranșe și supusă impozitării afective. Ridică paharul cu musca decedată, în semn de toast: - Pentru eternul spectacol! Să nu uităm, atunci când actorii uită textul, publicul aplaudă decorul.

               IV. Dialog pe bancă, la umbra unei speranțe ofilite

Renata Bastonata, cocoțată pe banca din fața blocului ca pe un tron regal în ruină, lovește ritmic trotuarul cu bastonul ei cu cap de cuc. Molière, cu o pungă de semințe și o sticlă de kefir, se așază lângă ea. Tăcerea plutește ca un refren uitat. Apoi, fără avertisment, Renata începe: RENATA BASTONATA: - Știi, Molière... după o sută de ani, îți trece cheful de ceartă. Te uiți la ei cum se agită, cum scot spume pentru prețul la roșii, și zici: Băi, dar roșiile astea oricum nu mai au gust. Nici viața n-are. Da’ te prefaci că mesteci ceva, ca să nu se prindă sufletul că s-a terminat. MOLIÈRE (mormăind): - Roșiile fără gust sunt simbolul unei civilizații muribunde. Ca un festival fără muzică. Sau ca un guvern fără direcție. Adică, exact ce avem acum. RENATA: - Ei, dragul mamei, guvernul n-are nevoie de direcție. Are nevoie de decor. Să dea bine pe sticlă. Ce contează că nu știe unde merge, dacă zâmbește frumos și vorbește rar, ca să nu se prindă lumea că n-are nicio idee?

MOLIÈRE: - Așa și muzica, Renata. Spuneai odată că ea te face să-ți amintești fețe dragi. Dar eu cred că ne mințim frumos. Oamenii uită, și-apoi confundă muzica cu ecoul. Cu zgomotul de fond. RENATA: - Lasă, mă, filozofiile. Oricum, după 100 de ani, fețele se topesc în memorie ca untul pe mămăligă. Și, ce rămâne? Una bucată baston, două buze din care s-ar face, vorba unui neam prost, un kil de parizer și trei cutii de pate. MOLIÈRE: - Sună a ofertă electorală. RENATA:

- Păi exact asta e. Sufletul omului, Molière, e ca o sticlă de șampanie ieftină. Dacă îl ții prea mult sub presiune, explodează. Și stropește tot ce e viu și curat. Și dacă nu explodează, tot rămâne acru. Ca un regret fermentat. MOLIÈRE: - Poetic. Renata: - Nu, chimic. MOLIÈRE: (zâmbind) - Știi ce e ironic? Ne temem că lumea o ia razna, dar ea doar se întoarce la ce știe mai bine: bârfă, foame și superstiție. În loc de oracolul din Delfi, avem oameni care își caută adevărul în bonurile de supermarket și horoscopul de dimineață. RENATA: - Și, în loc de zei, avem influenceri. Ne predică avocado, dar noi căutăm, pe șustache, reducere la pate de curcan. MOLIÈRE: - În concluzie, cred că muzica nu șoptește nimic. Doar acoperă urletele. RENATA: (oftând) 

- Ei, și ce dacă? Măcar urlă în gamă.

V. Dezbaterea finală: Dl. Goe vs. Pisica cu Coarne

Locul: Studioul improvizat al televiziunii „Realități Paralele”, unde pereții sunt din carton vopsit și publicul e format din manechine de plastic cu steaguri miniaturale. MODERATORUL (Molière, într-o criză existențială controlată): - Bună seara, stimați alegători! Suntem aici ca să aflăm dacă țara mai are vreo șansă sau doar o direcție. Îi avem în fața noastră pe cei doi candidați: Dl. Goe — candidatul cifrelor, ecuațiilor și gropilor închise statistic, și Pisica cu Coarne — candidatul exaltării și al pancartelor scrise cu markerul direct pe piept. DL. GOE (cu voce de robot de metrou): - Bună seara. Aș dori să încep prin a menționa că în ultimii 3,5 ani am redus curbele de nivel cu 12% și am implementat un sistem urban de respirație pe bază de date. Dacă-mi permiteți, am și o diagramă. PISICA CU COARNE (zâmbind larg, cu ochii sticloși): - Poporul nu vrea diagrame, poporul vrea visuri! Să respire ca dacii liberi și să mănânce mămăligă mistică cu antene galactice de la Burebista, așa cum spune Șeful meu spiritual, Vizionarul din Mlaștină! Înțeleptul Apelor Tulburi.

MOLIÈRE: - O întrebare pentru ambii candidați: Ce veți face cu democrația, acum că s-a pensionat pe caz de boală?

DL. GOE: - O vom digitaliza. Am în plan o aplicație unde cetățeanul votează, primește o diplomă de participare și un gif cu o frunză care cade într-un canal curat. Transparență 2.0. PISICA CU COARNE: - Eu propun un referendum în fiecare marți! Cine nu votează, primește o mustrare telepatică de la strămoși. Și seara, concerte cu formația „Zorii Apocalipsei” la Palatul Parlamentului! MOLIÈRE: - Și despre economie? Ce planuri aveți pentru ca oamenii să nu mai mănânce doar parizer imaginar și pate de promisiuni? DL. GOE: - Am început deja testele cu inflația holografică. Crește doar în realitatea augmentată. În rest, toate-s bune. PISICA CU COARNE: - Noi vom scoate banii din ecuație! Vom introduce sistemul de troc național: o idee bună = o pâine. Un vis curajos = două ouă. Un miting = 3 borcane de zacuscă. MOLIÈRE: - Ultima întrebare: De ce vrea fiecare dintre voi să conducă o țară care pare de necondus? DL. GOE (ezitând): - Pentru că... pentru că... nu există variabilă care să prevadă ce s-ar întâmpla dacă n-aș încerca. PISICA CU COARNE (cu foc în ochi): - Pentru că mi-a apărut în vis o vulpe care mi-a spus: „Tu ești alesul!” Și dacă nu mă credeți, întrebați-o pe Duamna Colonel! E clarvăzătoare autorizată! Publicul (adică manechinele) izbucnește în aplauze înregistrate. MOLIÈRE (încheind cu sarcasm blând): 
- Așadar, stimați cetățeni, alegeți cu grijă: între un algoritm care zâmbește forțat și o pisică cu coarne care miorlăie ideologic.  

Votul e al vostru. Dar realitatea… rămâne a nimănui.  

VI. Dezbaterea se complică: intră în scenă Vizionarul din Mlaștină

Studioul Realități Paralele devine tot mai straniu. Lumina pâlpâie, iar dintr-un colț nedefinit, cu pași moi și privirea pierdută în orizonturi invizibile, apare... MOLIÈRE (ridicând dintr-o sprânceană): - Ei bine, iată-l pe cel care n-ar fi trebuit să apară, dar a venit oricum — un om, o idee, un borcan de miere spirituală uitat pe soba istoriei: Vizionarul din Mlaștină! DL. GOE (ușor iritat, învârtind un stilou imaginar): - Nu era programat. Dezbaterea trebuie să respecte formatul agreat. Avem cronometru. Avem reguli. Avem PowerPoint! PISICA CU COARNE (entuziasmat, aproape extatic): - Lăsați-l să vorbească! Simt că are energie telurică! Simt miros de rădăcină de păpădie și praf de gândire ancestrală! VIZIONARUL DIN MLAȘTINĂ (cu voce moale, de parcă ar citi o etichetă de ceai bio): - Fraților… și surorilor… Noi nu alegem lideri. Noi suntem aleși de glie. De pământul umed care șoptește prin oasele strămoșilor. Înțelegeți? Democrația e un iaz unde fiecare broscuță își caută oglinda. MOLIÈRE (într-un monolog interior): - Pe cât punem pariu că urmează o parabolă cu ciulini? VIZIONARUL DIN MLAȘTINĂ: - Când eram copil, un ciulin mi-a zis: „Nu te înfige în lume, că lumea e deja înfiptă în ea însăși.” Și de atunci, trăiesc cu convingerea că numai cel ce tace în mlaștină poate auzi adevărul. PISICA CU COARNE (aplaudă): - Exact ce spuneam și eu! Dacii au fost primii care au mers pe vârfuri ca să nu tulbure energiile planetare! DL. GOE (privind în gol, către ecranul cu grafice): - Pot adăuga că în Planul de Dezvoltare Urbană 2040 nu e prevăzut niciun ciulin? În schimb avem 3.200 de stații de compostare spirituală... MOLIÈRE: - Așadar, stimați alegători, aveți de ales între: Dl. Goe, apostolul asfaltului și al pixelului urban, Pisica cu Coarne, luptătorul emoțional cu afinități pentru esoterism și slogane urlate din camionetă, și Vizionarul din Mlaștină, metaforă vie, născut direct dintr-un ceai de urzică și brumă istorică. Publicul – adică manechinele – izbucnește într-un standing ovation întârziat, regizat de un tip cu o telecomandă de la un TV din ’96. MOLIÈRE (închizând dezbaterea): - Vă mulțumim pentru atenție. Urmează prognoza meteo electorală: ploi de promisiuni, presiune scăzută la morală și vânturi cât cuprinde.

VII. Post-dezbatere, în crâșma „La Tranziție Veșnică”

  Lumină slabă, halbe grele, o muscă încăpățânată pe buza țoiului. În colț, un televizor cu tub catodic bâzâie imagini distorsionate din dezbaterea electorală. La o masă șubredă, se adună consiliul înțelepților de mahala: Renata Bastonata, ariciul Mișu, motanul Cicerone și Duamna Colonel.

RENATA BASTONATA (împingând bastonul cu forță în podea): - Mă jur pe reumatismul meu, dacă mai aud o metaforă cu broscuțe și glie, mă duc peste el, îi trag un baston și-l bag în salata cu înțelepciune de baltă! MIȘU (încet, cu o țuică în mână): - Mă, eu unu’ l-am înțeles doar pe Goe. A zis „complet digitalizat și conectat cu viitorul”. Adică gata cu fentatul la declarațiile fiscale? Ăsta e sfârșitul democrației... DUAMNA COLONEL (ridicând din sprânceană, ținând o țigară stinsă între degete): - Vizionarul din Mlaștină vorbește exact ca fostu’ meu soț când își lua pastilele greșite. Și el zicea că-l cheamă glia și că pomii plâng cu sevă... CICERONE (mahmur, cu un ochi închis și coada pe un meniu lipicios): - Toți sunt de vină. De-aia nu mai e ton în conserva de ton. Simți? Acum are gust de discurs electoral marinat în ulei. RENATA BASTONATA (tăios): -Pe mine mă doare la genunchi. Am fost la votul din ’90. 1890. Mi s-a tocit rotula, dar minciuna e tot ascuțită. MIȘU (înțelept, cu glas domol): - Măcar de-ar da mici la vot, nu promisiuni. Promisiunile n-au proteină. DUAMNA COLONEL: - Pisica cu Coarne a zis că o să repună „valorile strămoșești” la locul lor. Adică mută bustul lui Burebista în mall? RENATA BASTONATA: - Și-n mall, tot degeaba. Dacă n-ai vreun avantaj pentru pensionari, poa’ să stea și Decebal la casa de marcat, că eu tot nu-mi iau detergentul. MIȘU (miorlăind în somn): - Să vină cine-o veni… da’ să nu mă trezească. Se lasă tăcerea. Televizorul pârâie și trece pe un documentar despre reptilieni și economie sustenabilă. Nimeni nu reacționează. E doar joi.

VIII. Dialog direct cu poporul – „Candidații în crâșmă”

Crâșma „La Tranziție Veșnică” freamătă. Renata Bastonata își aranjează cocul de parcă ar veni Ceaușescu înapoi. Duamna Colonel scoate din poșetă un pix Montblanc de contrabandă. Cicerone își lustruiește opincile cu o felie de slănină. Mișu, legendarul alcoolist intersecțional, se postează strategic pe lada de bere. Ușa scârțâie. Intră candidații. D-l GOE (călcând pe vârfuri, cu o geacă impermeabilă fluorescentă): - Sunt aici! (își atinge pieptul ca la yoga urbană) Avem planuri de digitalizare totală. Inclusiv pentru paharele de țuică — vor avea cod QR și feedback emoțional. PISICA CU COARNE (îmbrăcat în ie cu glitter și o curea cu inscripția „TRADIȚII SAU MOARTE”): - Eu sunt unul dintre voi! Azi, când mâncam brânză cu ceapă în spatele Parlamentului, mi-a venit o viziune. Vom modifica Wi-Fi-ul din creierul copiilor cu balade haiducești! VIZIONARUL DIN MLAȘTINĂ (purtând o mantie de cânepă și o crenguță în păr): - Eu n-am venit. Eu am fost trimis. De pădure. De frunza conștiinței. Vă propun o economie bazată pe liniște și colectarea lacrimilor sincere. RENATA BASTONATA (cu ochelarii pe vârful nasului): - Ia spuneți, dragilor: ce salariu are un vis? Că la vârsta mea nici somnul nu vine gratis. CICERONE (serios, privind pe sub sprâncene) - Dacă ne digitalizați și conservele o să primim notificări? DUAMNA COLONEL (își rotește țigara între degete, deși e stinsă):
- Domnilor, țara nu vrea doar promisiuni. Țara vrea apă caldă la oră fixă! Aveți ceva pe țeavă? D-l GOE (zâmbind robotic): - Avem un algoritm pentru asta. PISICA CU COARNE (entuziasmat): - Și-un cioban cu dronă! VIZIONARUL DIN MLAȘTINĂ (cu ochii în gol): - Apa caldă e o iluzie occidentală. Ceea ce contează e... aburul interior. MIȘU (trezindu-se și clătinându-se): - Dați-mi o funcție onorifică. Vă jur că nu pricep nimic, deci sunt perfect pentru sistem. Deodată, becul pâlpâie. Pe televizor apare o știre de ultimă oră: „Comisia Electorală suspendă dezbaterea din motive de incompatibilitate cu realitatea. Se convoacă Consiliul Național al Cucuvelelor!” Publicul aplaudă. Ospătarul varsă din greșeală vin peste sondajele de opinie. Se face liniște. Cineva fredonează „Treceți batalioane române Carpații”, în variantă techno.

IX. Ziua Votului – Sau cum democrația s-a îmbrăcat în trening

Perfect! Să înceapă „Ziua Votului” — o sărbătoare democratică a confuziei organizate. Molière, încărcat de sarcasm și un termos cu cafea rece, devine observator independent la o secție specială, aflată într-un fost sediu al Cooperativei Agricole de Producție din Fundulea, reconvertit în spațiu civic printr-o sponsorizare obscură.

Secția de vot nr. 66 bis, comuna Valea Coșmarului. Pe ușă, cu marker roșu: „INTRARE VOTARE - doar cu riglă sau cruce.”

MOLIÈRE (cu legitimația de observator prinsă cu agrafă de cravată):
- Ah, democrația… acel spectacol în care fiecare joacă rolul unui Don Quijote amețit, luptând cu urnele ca și cum ar fi mori de vânt. RENATA BASTONATA (îmbrăcată într-un costum cu paiete tricolore, agitând bastonul): - Am 104 ani și am votat deja de 11 ori azi. La vârsta mea, nu mai număr anii, număr voturile. Dacă mă țin bine pe picioare, poate ajung la 15. 

DUAMNA COLONEL (ridicând sprânceana spre urnă): - Am pus ștampila unde trebuie, dar privirea aia din afiș îmi dă de înțeles că nici el nu s-ar fi votat pe sine.

MISU (oftând, cu buletinul de vot mototolit în mână): - Eu am scris cu pixul: „Altul, vă rog”. Mi-au zis că votul nu e valid. Dar măcar am încercat.

În cabina de vot:

PISICA CU COARNE (filmează live pe rețele sociale, solemn): - Votez cu tradiția și ciorba rece de perișoare! Un vot, o palmă pe obrazul globalismului!

D-l GOE (mângâie ștampila cu venerație) - Este un moment sacru. Aproape că aud democrația tropăind și făcând update.

VIZIONARUL DIN MLAȘTINĂ (nu intră deloc în cabină, stă în genunchi pe marginea secției și șoptește incantații într-o limbă cunoscută doar de bușteni și cețurile dense): Eu nu votez. Eu influențez energia geoelectorală. Voi veți alege, dar rădăcinile vor decide.

MOLIÈRE (scriind în carnetul de observator): Ora 10:27. Secția a rămas fără buletine de vot. Au fost folosite pe post de șervețele la o degustare de sarmale patriotice. Ora 11:42. Un alegător a cerut să voteze cu „cine zâmbește mai frumos în afișe”. Ora 13:05. Vizionarul din Mlaștină levitează deasupra urnei și murmură ceva despre reîntoarcerea păsării măiestre în codru. Președintele secției a sunat la Jandarmerie. I s-a răspuns că „ei nu intervin în cazuri metafizice”. Pe la ora 18:00 Soarele apune peste colinele de plastic reciclat. Voturile sunt numărate de un aparat care scuipă bilețele cu bancuri. MOLIÈRE (oftând, privind urna ca pe o enigmă fără soluție)

- Într-o democrație absurdă, nu contează cine votează, ci cine își dă seama ce naiba a votat!

X. Jurnalul unui clovn lucid - Reflecții asupra zilei votului

Există un moment, mereu același, în care omul de rând își dă seama că nu contează. Nu contează ce alege, ce speră, ce visează. Nu contează că și-a pus haina cea bună, că a stat la coadă, că a crezut, fie și pentru o clipă, că schimbă ceva. Pentru că, la final, alegerile nu sunt despre oameni, ci despre cei care îi numără. Își duce viața între promisiuni și dezamăgiri, între speranțe și resemnare. Se uită la televizor și vede fețe care vorbesc despre viitorul lui, dar niciuna nu-l privește în ochi. Se uită la mâinile lui și își dă seama că nu țin nimic. Și atunci, ce-i rămâne? Să râdă? Să plângă? Să uite? Poate că, la final, singura alegere reală e între a spera și a renunța. Și poate că cel mai trist lucru nu e că omul de rând nu are putere. Ci că nici măcar nu mai crede că ar putea avea.

Ziua de după alegeri Am stat în fața mașinii de scris aproape toată noaptea. De ce? Poate pentru că am văzut destule spectacole ca să-mi dau seama că, uneori, singura alegere reală e între a râde sau a plânge. Iar eu, în marea mea înțelepciune satirică, am ales să râd. Chiar dacă nu înțeleg nimic. Ca orice spectator al acestui festival absurd, mi-am început ziua cu o ceașcă de cafea. Pentru că, evident, totul e mai suportabil cu un stimulator. Am deschis televizorul și am găsit o mie de „specialiști” care se încăierau cu seriozitate despre cine a câștigat alegerile. Felicitări, dragii mei, râsul a venit înainte de prima înghițitură de cafea. „De ce râdem, Molière?” Așa mă întreba un gândac imaginar din colțul camerei. Hei, cum să răspund? Poate că dacă nu râdem, riscăm să devenim parte din acest teatru al absurdului. Mă uit la ziua de ieri și îmi amintesc spectacolul grotesc de la secția de votare. Un loc unde, ca într-o piesă de teatru fiecare a încercat să se facă auzit, dar toți erau doar personaje de desene animate. D-l Goe - Profetul digitalizării îmbrăcat de parcă urma să sincronizeze orbita Pământului cu serverele guvernamentale, își striga viziunea ca pe un update de software:
- Votul este sacru! Și, de asemenea, digitalizat! Click aici pentru a accepta termenii și condițiile.

Foarte frumos dar ce să spun? Am avut impresia că votul ar putea fi la fel de eficient ca o aplicație de telefon care se blochează la fiecare 10 minute. Pisica cu Coarne - Tradiționalistul globalizat A intrat Pisica cu Coarne, un maestru al contradicțiilor: vorbea cu patos despre „tradiții”, dar purta un tricou cu „Globalizare pentru toți” și își verifica livrarea de sushi pe aplicație. Păi, ce fel de tradiție ar putea să aducă o pisică cu coarne? Probabil una în care colindătorii vin cu drone, urătorii fac live pe TikTok, iar Imnul național are remix cu bass. 

Vizionarul din Mlaștină - Profetul pădurilor burebistiene

Să nu-l uităm pe Vizionarul din Mlaștină, acel personaj enigmatic care, în mijlocul urnelor și buletinelor de vot, spunea cu seriozitate: Eu nu aleg, eu influențez vibrațiile universale. Dar dacă vrei, pot să îți dau o carte de colorat cu Matryoshka și un tutorial despre cum, la final, cea mai mică păpușă nu are niciun cuvânt de spus. Acela a fost momentul în care mi-am dat seama că, dacă lumea ar asculta mai mult din gura acestui „vizionar”, n-ar mai fi nevoie de urne. N-ar mai fi nevoie de nimic. Ar exista doar păduri, râuri și un fundal sonor cu foșnet de frunze si ciripit de păsărele. Cip, cip, cip-cirip...Fiecare cu păsărica lui...

Votul - Un spectacol bine regizat

Votul este un spectacol, dragii mei. Un spectacol în care actorii se joacă cu viața noastră. Dar știți ce? Nimeni nu-i va spune vreodată clovnului că spectacolul s-a terminat. Și chiar dacă vom fi la fel de confuzi ca și ieri, eu voi rămâne aici, cu un zâmbet pe buze și cu mâna pe tastatura mașinii de scris. Pentru că, la final, întrebarea nu este „cine va câștiga”, ci „cine va râde mai tare la final?” Iar eu, sunt expert în râsul amar...

Ultima maximă

Închei acest jurnal cu o maximă personală, preluată dintr-o piesă obscură pe care o voi scrie în curând: „Alegerea nu este niciodată a ta. Alegerea e a celor care îți oferă ce nu-ți place să-ți fie luat.” Și cu asta, basta, am închis mașina de scris. Cu un râs de clovn lucid, am tras cortina peste spectacol. În final, nimic nu se schimbă, dar cum să spun… Cel puțin m-am distrat!