21 februarie 2025

Iarna lui Petrică

  Era o seară tihnită de februarie, cu fulgi de nea pufoși ce îmbrăcau totul într-o mantie albă și strălucitoare. În cămăruța micuței Luiza, focul din sobă se juca de-a v-ați ascunselea, trimițând raze calde și vesele în jur, iar ea, pitită sub plapumă, aștepta cu nerăbdare să-l sperie pe bunicul. Îi era nespus de drag să petreacă fiecare seară în preajma lui, ascultându-i poveștile minunate, presărate cu înțelepciune și dragoste.

Într-o clipă, ușa se deschise încet și bunicul intră, cu o carte în mână și un zâmbet cald pe față.

Înainte ca bunicul să apuce a se așeza, o umbră s-a strecurat de sub plapumă. Micuța Luiza, cu un zâmbet entuziast pe chip, a sărit în fața lui, strigând tare cu voce gravă: Cucu-bau! Bunicul, cu un aer teatral, a sărit cât colo, lăsând cartea să-i scape din mână. „Vai, ce m-ai speriat! Era să-mi sară inima din piept!” a exclamat el, cu un zâmbet caraghios. Apoi, s-a așezat lângă Luiza, luând-o în brațe. „Ei, Luiza, ce-ți dorești să auzi în seara asta?” a întrebat cu glasul său blând. - Bunicule, mi-ar plăcea o poveste despre un băiat curajos și o aventură palpitantă, a răspuns Luiza, cu ochii mari și strălucitori. Bunicul a ridicat o sprânceană și a zâmbit cu înțelepciune.

- O poveste despre un neastâmpărat, hei? Bine, atunci, astăzi îți voi spune o poveste despre un băiat pe nume Petrică, care nu asculta niciodată sfaturile părinților săi. O poveste despre curaj, dar și despre pericolele care vin atunci când nu ești atent. Fii atentă, Luiza, și o să înțelegi mai bine despre ce vorbesc. Și a început să citească din carte, cu vocea sa caldă, pe care Luiza o adora.


                                                                   3
La marginea unui codru bătrân și misterios, într-un sat micuț, trăia un băiat pe nume Petrică, cu ochii plini de curiozitate și un suflet neastâmpărat. Fiecare zi era o nouă aventură pentru el, mereu în căutare de secrete ascunse și locuri neumblate.
Părinții lui, oameni grijulii și iubitori, îl sfătuiau mereu cu blândețe să nu se avânte singur în codru, mai ales iarna, când primejdiile sunt la tot pasul. Însă băiatul, cu inima plină de dorința de a descoperi necunoscutul, nu putea, sau poate nici nu voia să asculte aceste sfaturi. Într-o dimineață aspră de iarnă, sub un soare ce poleia zăpada ca un covor de cristale, Petrică își puse căciula și își înfășură fularul gros. Cu inima plină de nerăbdare, alergă spre pădure, lăsând urme adânci în zăpada neatinsă. Copacii impozanți, cu ramuri grele și acoperite de un strat gros de chiciură, sclipeau în lumina dimineții, creând un peisaj feeric. Petrică se simțea ca-ntr-un basm, iar bucuria jocului în omăt îl copleșea. Sărea de pe un dâmb de zăpadă pe altul, alerga după iepurii care-și croiau drum prin omăt și se juca cu crengile acoperite de gheață, transformându-le în adevărate baghete magice.
În farmecul acelui peisaj hibernal, timpul stătea pe loc, iar Petrică se lăsa purtat de magia clipei.


4

Dar, pe măsură ce ziua se apropia de sfârșit și soarele se ascundea dincolo de crestele înzăpezite ale dealurilor, băiatul își dădu seama cu groază că nu mai știa drumul spre casă. Frigul îi pătrundea în oase, iar oboseala îl apăsa tot mai greu, făcându-l să se clatine nesigur. Noaptea se lăsase deja, iar în mijlocul pădurii totul devenea tăcut și neliniștitor. Copacii păreau să prindă viață, aruncând umbre lungi și amenințătoare, iar fiecare șoaptă a vântului se transforma într-un murmur sinistru, un cor de temeri ce-i asaltau sufletul. Petrică se opri sub un stejar falnic, cu crengile încărcate de zăpadă, și se sprijini de trunchiul robust. Tremura din toate încheieturile, nu doar de frig, ci și de spaimă, dar liniștea adâncă a pădurii, o liniște înșelătoare, îl ademenea într-o somnolență primejdioasă. Fără să-și dea seama, băiatul se lăsă pradă oboselii și adormi adânc în mijlocul înghețului, visând la căldura casei și la chipurile dragi. De acasă, părinții, îngrijorați că Petrică nu se întorsese, porniseră în grabă să-l caute prin pădure. Strigau numele lui cu disperare, dar răspunsul pădurii era doar tăcerea. Cu inima grea și frântă de îngrijorare, părinții colindau fiecare colț al pădurii, chemându-l neîncetat. Vântul rece le lovea fețele și fulgii de zăpadă li se topeau în lacrimile de teamă.

5


După ore de căutări disperate, când orice speranță părea pierdută, îl găsiră. Petrică stătea sprijinit de stejarul sub care adormise, cu fața albă și mâinile înghețate, ca o statuie de gheață. Inima mamei se strânse de durere, iar tatăl îngenunche lângă fiul său, cu speranța să-l trezească din somnul adânc și amorțit. L-au ridicat cu grijă, dar nu era decât o umbră a băiatului jucăuș pe care îl știau. Înghețat și slăbit, Petrică părea un vis pierdut, în mantia albă a iernii. Părinții l-au dus acasă cu pași grăbiți și inimile strânse de durere, sperând că focul din soba fierbinte îi va reda căldura. L-au așezat lângă vatră, urmărind cu disperare cum flăcările dansau frenetic. Dar, în ciuda arderii focului, trupul lui rămânea rece și neclintit. Căldura sobei nu era suficientă să dezvăluie din nou zâmbetul lui Petrică, să readucă lumina în ochii lui. Într-un final, corpul său începu să se topească lent, transformându-se într-o baltă de apă, o lacrimă a iernii ce plângea amintirea unui băiat curajos care iubise prea mult aventura.



6


- Bunicule, spuse micuța Luiza cu ochii umezi, iar glasul ei tremura de durere, Petrică... nu s-a mai trezit niciodată? Bunicul își plecă capul, simțind o adâncă tristețe în inimă. Luiza se uita cu ochii mari și plini de curiozitate, așteptând răspunsul bunicului. Acesta zâmbi cu tristețe și o luă ușor de mână. - Petrică a fost un băiat curajos și iubit, însă învățăturile pădurii sunt grele, iar natura, deși frumoasă, poate fi nemiloasă uneori. El a învățat prea târziu cât de important este să fii precaut și să asculți sfaturile celor dragi, spuse bunicul cu o voce blândă, învăluind-o pe Luiza într-o îmbrățișare caldă. Cu ochii plini de lacrimi și inima strânsă de durere, Luiza se cuibări la pieptul bunicului. Afară, în fața ferestrei, cerul era acoperit de stele, iar luna își răspândea lumina glacială, ca un far indiferent, luminând calea celor rătăciți.


08 februarie 2025

Sindromul (17)

  Dorința se simțea ca sufocarea iar iubirea fuma sub vulcan. În primă fază am crezut că am murit. Pe urmă am fost chiar convins de asta. Mai aveam multe de făcut, dar, na, probabil că mi-a sunat nenorocitul ăla de ceas. Mă gândesc cu regret la colecția mea de viniluri – nici măcar n-am apucat să mă laud cu ea pe internet... Și, Doamne, dacă tot m-ai luat, era musai să fie acum? N-ai fi putut să aștepți până la primul infarct oficial? Așa, de principiu? Tocmai când în sfârșit îmi permiteam brânza aia scumpă de la Lidl? Sfinte Petre, serios, frățică, nu poți să-mi dai măcar o amânare? Cinșpe ani! Hai, fie, zece – fac și curățenie după mine! Sau, dacă nu, dă și matale măcar o sticlă de Bordeaux.


Sunt întins. Presupun că pe un pat. Oricum, poziția e orizontală – nu că aș putea sta culcat vertical, dar, hei, cine știe? Mă simt ciudat rău: inima îmi zburdă ca un iepure supradozat cu cofeină, dar corpul e lipsit de vlagă ca un cartof fiert. Nu simt durere, nicio jenă fizică. Sunt ca un Porsche clasic cu motorul turat, dar, surpriză, roțile sunt blocate, iar volanul...nici urmă de el. Cine conduce aici?!





   Încerc să deschid ochii, dar totul e în ceață. O ceață albă, ca lumina unui neon obosit, plin de muște pensionare. În jurul meu se foiesc niște momâi albe, dar contururile lor sunt mai neclare decât o fotografie făcută cu un telefon din 2005. Oi fi, dracu’, la spital? N-ar fi prima oară. Oi fi făcut infarct? Nu-mi pot mișca mâinile, sunt amorțite, parcă blocate la spate. Oi fi legat? Am fost răpit? Dar cine, naiba, să mă răpească pe mine, la vârsta mea? Și pentru ce? Să le spun cum se folosește un pick-up?

Nici auzul nu mă ajută prea mult. Parcă am lichid în urechi, iar sunetele se amestecă într-o pastă confuză, ca și cum un surdo-mut ar încerca să cânte la saxofon sub apă. Or fi extratereștrii? Sau, mai rău, oi fi la balamuc? Că așa mă simt, imobilizat din cap până-n picioare. Probabil mi-au dat cămașă de forță și izmene asortate, să fie costumul complet. Ce pot să zic? Mulțumesc pentru atenție la detalii!


Poate sunt în ghips tot, oi fi avut vreun accident, am căzut în cap de la etaj. De unde etaj, că eu stau la parter. Poate am planat din teiul din fața casei și am aterizat cu dinții într-un gard. Simt pielea prea subțire și moale, oi fi ars în vreun incendiu? Ce n-aș da acum pentru un pahar de Bordeaux și un cotlet la grătar cu cartofi prăjiți wedges! Dar nu, sunt prins aici, neputincios, orbit de ceață. Cataractă? Glaucom? Am orbit, naibii? De ce m-au legat așa temeinic? Să nu-mi pun mâna la ochi? Și picioarele de ce sunt imobilizate? Nici fotbaliștii naționalei n-au picioarele așa de imobilizate.

Poate sunt pe masa de operație, iar organele mele sunt expuse ca la o licitație de antichități. Oare mi-au scos și ochii din cap? Deși, cumva, reușesc să zăresc ceva. Un zgâmboi se apropie, cu pași lenți, și-mi șoptește la ureche, dar ce să vezi, nu înțeleg nimic. Nu e o limbă străină, sunt doar sunete care se amestecă într-o ciorbă confuză. Încerc să deschid gura să spun ceva, dar imediat mi-e astupată. Simt un lichid cald curgându-mi pe gât. Ce naiba? Ăștia îmi fac clismă pe gură? E o nouă modă în spitale sau ce?

Hei, mă adoarme cu asta sau mă hrănește? Încerc să scuip, dar lichidul mi se prelinge pe bărbie. Am mai trecut prin asta acum trei ani, în spital, când halucinam tot felul de prostii. Deci… chiar am murit? Nu cred. Nu sunt în rai, pentru că aici sunt torturat regulamentar. Nu sunt nici în iad, pentru că nu miroase a pucioasă. Oi fi stafie? Strigoi? Vampir? Zombi? Sau toate la un loc, un fel de combo paranormal?

Zăresc tăblia patului și încerc să mă ridic. Imediat intru în imponderabilitate. De fapt, cineva mă ține în brațe. Îi zăresc fața, de un albastru diafan, dar tot nu înțeleg ce spune. Sunt în brațele Domnului? Face El așa gesturi dubioase? Matale ești, Doamne? Sau o fi nenorocitul de anestezist? Primesc ceva silicoane între buze și acum, abia acum realizez că e un biberon și nu mă mir, pentru că remarc că nu am dinți. Sunt la azil? Îngrijitoarea mă ține în brațe și mă hrănește? Ba mi-a dat și un pupic gingaș pe nas, bleah...

Apoi, cu un zâmbet zaharisit de peltea de prune de la Aricești, mi-a pus un deget deasupra buzei superioare și, deodată, hopa-sus, am uitat tot! Amnezie totală. Nu mai știu cine sunt, unde locuiesc, ce viniluri colecționam… Sunt doar fascinat, Doamne, sunt al dracului de încântat, de-a dreptul copleșit… că mi s-au eliberat mâinile din scutec și am primit o zornăitoare Simply Joy.



Nu-mi amintesc nimic, dar în timp ce strâng zornăitoarea în mâini, undeva, adânc în mine, simt un fior vag, ca o melodie pierdută pe un vinil vechi, o șoaptă care dispare înainte să o prind...