Era o seară tihnită de februarie, cu fulgi de nea pufoși ce îmbrăcau totul într-o mantie albă și strălucitoare. În cămăruța micuței Luiza, focul din sobă se juca de-a v-ați ascunselea, trimițând raze calde și vesele în jur, iar ea, pitită sub plapumă, aștepta cu nerăbdare să-l sperie pe bunicul. Îi era nespus de drag să petreacă fiecare seară în preajma lui, ascultându-i poveștile minunate, presărate cu înțelepciune și dragoste.
Într-o clipă, ușa se deschise încet și bunicul intră, cu o carte în mână și un zâmbet cald pe față.
Înainte ca bunicul să apuce a se așeza, o umbră s-a strecurat de sub plapumă. Micuța Luiza, cu un zâmbet entuziast pe chip, a sărit în fața lui, strigând tare cu voce gravă: Cucu-bau! Bunicul, cu un aer teatral, a sărit cât colo, lăsând cartea să-i scape din mână. „Vai, ce m-ai speriat! Era să-mi sară inima din piept!” a exclamat el, cu un zâmbet caraghios. Apoi, s-a așezat lângă Luiza, luând-o în brațe. „Ei, Luiza, ce-ți dorești să auzi în seara asta?” a întrebat cu glasul său blând. - Bunicule, mi-ar plăcea o poveste despre un băiat curajos și o aventură palpitantă, a răspuns Luiza, cu ochii mari și strălucitori. Bunicul a ridicat o sprânceană și a zâmbit cu înțelepciune.
- O poveste despre un neastâmpărat, hei? Bine, atunci, astăzi îți voi spune o poveste despre un băiat pe nume Petrică, care nu asculta niciodată sfaturile părinților săi. O poveste despre curaj, dar și despre pericolele care vin atunci când nu ești atent. Fii atentă, Luiza, și o să înțelegi mai bine despre ce vorbesc.
Și a început să citească din carte, cu vocea sa caldă, pe care Luiza o adora.
3
La marginea unui codru bătrân și misterios, într-un sat micuț, trăia un băiat pe nume Petrică, cu ochii plini de curiozitate și un suflet neastâmpărat. Fiecare zi era o nouă aventură pentru el, mereu în căutare de secrete ascunse și locuri neumblate. Părinții lui, oameni grijulii și iubitori, îl sfătuiau mereu cu blândețe să nu se avânte singur în codru, mai ales iarna, când primejdiile sunt la tot pasul. Însă băiatul, cu inima plină de dorința de a descoperi necunoscutul, nu putea, sau poate nici nu voia să asculte aceste sfaturi.
Într-o dimineață aspră de iarnă, sub un soare ce poleia zăpada ca un covor de cristale, Petrică își puse căciula și își înfășură fularul gros. Cu inima plină de nerăbdare, alergă spre pădure, lăsând urme adânci în zăpada neatinsă. Copacii impozanți, cu ramuri grele și acoperite de un strat gros de chiciură, sclipeau în lumina dimineții, creând un peisaj feeric.
Petrică se simțea ca-ntr-un basm, iar bucuria jocului în omăt îl copleșea. Sărea de pe un dâmb de zăpadă pe altul, alerga după iepurii care-și croiau drum prin omăt și se juca cu crengile acoperite de gheață, transformându-le în adevărate baghete magice. În farmecul acelui peisaj hibernal, timpul stătea pe loc, iar Petrică se lăsa purtat de magia clipei.
4
Dar, pe măsură ce ziua se apropia de sfârșit și soarele se ascundea dincolo de crestele înzăpezite ale dealurilor, băiatul își dădu seama cu groază că nu mai știa drumul spre casă. Frigul îi pătrundea în oase, iar oboseala îl apăsa tot mai greu, făcându-l să se clatine nesigur. Noaptea se lăsase deja, iar în mijlocul pădurii totul devenea tăcut și neliniștitor. Copacii păreau să prindă viață, aruncând umbre lungi și amenințătoare, iar fiecare șoaptă a vântului se transforma într-un murmur sinistru, un cor de temeri ce-i asaltau sufletul.
Petrică se opri sub un stejar falnic, cu crengile încărcate de zăpadă, și se sprijini de trunchiul robust. Tremura din toate încheieturile, nu doar de frig, ci și de spaimă, dar liniștea adâncă a pădurii, o liniște înșelătoare, îl ademenea într-o somnolență primejdioasă. Fără să-și dea seama, băiatul se lăsă pradă oboselii și adormi adânc în mijlocul înghețului, visând la căldura casei și la chipurile dragi.
De acasă, părinții, îngrijorați că Petrică nu se întorsese, porniseră în grabă să-l caute prin pădure. Strigau numele lui cu disperare, dar răspunsul pădurii era doar tăcerea. Cu inima grea și frântă de îngrijorare, părinții colindau fiecare colț al pădurii, chemându-l neîncetat. Vântul rece le lovea fețele și fulgii de zăpadă li se topeau în lacrimile de teamă.
5
După ore de căutări disperate, când orice speranță părea pierdută, îl găsiră. Petrică stătea sprijinit de stejarul sub care adormise, cu fața albă și mâinile înghețate, ca o statuie de gheață. Inima mamei se strânse de durere, iar tatăl îngenunche lângă fiul său, cu speranța să-l trezească din somnul adânc și amorțit. L-au ridicat cu grijă, dar nu era decât o umbră a băiatului jucăuș pe care îl știau. Înghețat și slăbit, Petrică părea un vis pierdut, în mantia albă a iernii. Părinții l-au dus acasă cu pași grăbiți și inimile strânse de durere, sperând că focul din soba fierbinte îi va reda căldura. L-au așezat lângă vatră, urmărind cu disperare cum flăcările dansau frenetic. Dar, în ciuda arderii focului, trupul lui rămânea rece și neclintit. Căldura sobei nu era suficientă să dezvăluie din nou zâmbetul lui Petrică, să readucă lumina în ochii lui. Într-un final, corpul său începu să se topească lent, transformându-se într-o baltă de apă, o lacrimă a iernii ce plângea amintirea unui băiat curajos care iubise prea mult aventura.
.png)
6
- Bunicule, spuse micuța Luiza cu ochii umezi, iar glasul ei tremura de durere, Petrică... nu s-a mai trezit niciodată? Bunicul își plecă capul, simțind o adâncă tristețe în inimă. Luiza se uita cu ochii mari și plini de curiozitate, așteptând răspunsul bunicului. Acesta zâmbi cu tristețe și o luă ușor de mână. - Petrică a fost un băiat curajos și iubit, însă învățăturile pădurii sunt grele, iar natura, deși frumoasă, poate fi nemiloasă uneori. El a învățat prea târziu cât de important este să fii precaut și să asculți sfaturile celor dragi, spuse bunicul cu o voce blândă, învăluind-o pe Luiza într-o îmbrățișare caldă. Cu ochii plini de lacrimi și inima strânsă de durere, Luiza se cuibări la pieptul bunicului. Afară, în fața ferestrei, cerul era acoperit de stele, iar luna își răspândea lumina glacială, ca un far indiferent, luminând calea celor rătăciți.
.png)
