Despre site-urile de socializare

   

   M-ai prins cu bagajele făcute, coborând din trenul Netlog după mai bine de 3 ani, cu profilul suprimat de strălucirea dinainte, dornic să-mi spăl ochii obosiţi de drumul către nicăieri, într-o gară oarecare.

Acum stau pe una din băncuţele de pe acest peron pustiu, alături de o doamnă cochetă, învăluită într-un parfum misterios, care mă studiază discret, în timp ce eu privesc în gol ploaia care pare să nu se mai sfârşească...

Gândul meu e departe, la Sisif care îşi urcă stânca pe acel munte, chiar viaţa sa, la Fibonacci şi numerele sale care definesc atât de ciudat mecanismele existenţei, la fetiţa mea dragă aflată pe patul de spital...

  Tresar când pe linia unu se apropie un tren albastru, neanunţat şi fără obişnuitele plăcuţe pe care scrie destinaţia. O fi un tren Netlog, Facebook, Twitter? 

Doamna de lângă mine îşi deschide poşeta fără grabă, acum observ că nu are nici-un bagaj, scrie ceva pe un petic de hârtie, se ridică, vrea să spună ceva dar nu spune, face doi paşi apoi se întoarce şi îmi dă acea hârtie, pe care o primesc cu grijă în căuşul palmelor, ca pe un fluture ce şi-ar putea lua zborul oricând. Ni s-au atins vârful degetelor iar privirile s-au întâlnit. Acum observ ce ochi frumoşi are şi ce zâmbet enigmatic. Se îndreaptă spre un vagon unde urcă grăbită, aşteptată de o grămadă de persoane, poate un grup turistic sau prieteni Facebook, unii virtuali, alţii nu. Citesc biletul caligrafiat frumos: Speranţa...Doar atât? Să fie un nume sau un sentiment? Îl cercetez şi pe spate dar nu scrie nimic...

  Mă gândesc că ar trebui să reacţionez cumva, mai ales că doamna a apărut la geamul vagonului şi mă priveşte cu ochii sclipind. Oare cine e? Acea persoană pe care o întâlneşti doar o dată în viaţă şi asta dacă ai noroc? Sau imaginaţia mea...Poate e o farsă?! Cu siguranţă nu, stă chiar în faţa mea...

   Acum timpul se dilată, totul se mişcă cu încetinitorul, ca într-un vis. Trenul îşi începe alunecarea încet, eu am tentaţia de a-l urma, fac câţiva paşi, suficient cât să ajung în bătaia ploii, ultimul vagon se apropie, misterioasa doamnă îmi face un semn pe care nu îl percep bine, e un adio sau un îndemn de a mă urca în tren? Mai am timp să gândesc? Ce îmi spune instinctul? Apa îmi şiroie pe faţă şi pe haine. Are atât de mulţi prieteni, asta mă cam dezarmează...înăuntru e lumină şi veselie...asta mă bucură, nu şi acum...Se aude un refren uitat, ultimul vagon mă depăşeşte dar îl pot încă ajunge cu uşurinţă, ce dilemă...
De obicei am mintea limpede, nu şi acum, de obicei accept o provocare, nu şi acum, de obicei sunt plin de idei năstruşnice şi de spontaneitate...
Chipul ei se vede în depărtare, aplecat peste geam...Încep să alerg, ploaia mă izbeşte puternic în faţă...vântul pare că a turbat şi abia atunci...abia atunci îmi dau seama că alerg în direcţia opusă...